Arctic Monkeys - Why'd you only call me when you're high
Nu am plecat de-acasa in lacrimi. Nici nu pot spune ca am plecat.
Sunt abia in punctul in care suport inca doua ore sufocante acasa, pana sa imi inchid geamantanul in fermoar, sa-mi arunc toata speranta-n gaurile dintre zimtii fermoarului si sa-ncerc sa-mi conserv niste lacrimi pe care oricum le voi varsa candva... in Cluj-Napoca. Probabil intr-o seara frustrata, cand colegele mele de camera dorm sau ceva.
Am visat la plecarea aceasta un an intreg. Doar ca realitatea si-a facut meseria si a injectat un vis cu dezamagire si l-a mai prelungit un an. Ideea e ca am luat BAC-ul (despre care am si scris o gramada aici) si am dat la UAD (dar ca sa vezi, n-am intrat). In schimb, am intrat in toamna la ceva ce s-ar putea sa-mi placa. Dar cum zic: visul meu s-a prelungit un an. Asadar, ma duc sa art. E suficient? Cred ca da.
Or urma mai multe deep shit-uri si sunt sigura de asta, dar mult mai mult scriu pe pagina mea de tumblr. So follow me for fun and thoughts.
O sa duc dorul patului meu mult prea larg pentru toate nevoile mele biologice (somn si altele), televizorului mereu pe Paprika TV sau Comedy Central Extra, sau tuturor desenelor de-acasa, sevaletului, a mamei, a Budincii, voluntariatului si oamenilor minunati intalniti acolo, tuturor prietenilor mei, cafelei din 13, mamei care a bocit oleaca mai devreme si ritmului lejer de vietuire pentru care n-am pus un pret atat de mare, precum fac acum.
Imi va fi dor de Constanta mea de poveste.
Ma-ntorc de Craciun. Lol.
