Scrisoare #1

   Nici cu gandul nu poti trece de ceea ce vezi. Oricat ai vrea sa intelegi, oricat te-ai pune in situatia mea, buna mea prietena, simt ca nu mai pot. Simt ca in orice moment imi voi sari din minti, ca certitudinea mea se naruie si se face abur, iar eu, in abur si-n pielea goala, in plina strada rece, nu pot face fata.

   Simt ca tie iti pot spune orice si totusi ma opresc. Simt o retinere, iar asta se pune in ghiozdanul meu de treij-de kile, ala deja facut pentru diminetile cand aleg sa nu ma duc la scoala si sa ma refugiez in abisul somnului, unde nu am cunostinta de nimic. Ca tare-s de-o varsta cu tine, mai mare cu putin, ca traim in medii diferite, total opuse, iar asta nu ne-a afectat cu nimic.

   Zambetele nu mi le mai pot trada, desi ma amuz din nimicuri, zambesc ca sa nu plang si ma inveselesc si cu aruncatul unei castane. Fac lucruri negandite, haioase, ca sa inveselesc lumea. Iar nimeni nu banuieste in ce tihna imi tin sufletul amortit.

   Peste mine au batut valuri inghetate, draga mea, care mi-au impietrit inima de zeci de ori, aproape zilnic, dar le fac fata chiar si-n momentul acesta. Nesiguranta de care cu o nonsalanta incredibila o povestesti ca fiind departe de traiul tau, in traiul meu dainuie zilnic. Si deseori simt ca nu mai pot. Ca ma umilesc altii din motive ce nu tin de mine si ca n-am forta suficienta de a le razbate singura, iar asta ma face sa ma cufund intr-o devastare desavarsita.

   Pentru mine nu exista distracii zilnice, ci iesiri la aer ca sa ma oxigenez. O tigara mi-e de ajuns cu omul potrivit in bataia vantului amiezii sau cand vei voi tu sa-mi ingadui un moment de sincera liniste si pace pe care s-o impartim amandoua. De asta am nevoie. De tine, ca sa ma sustii, de tigari, ca sa ma sustin.

   Ambitia nebuna care-mi ravaseste in sange si care-mi pulseaza in tampla ma face sa cred ca voi trece peste toate aceste impedimente de ordin cotidian. Pietroaie intregi, vitrege, la care ma uit si pare-mi-se ca incep sa mi le schitez pe blocul de desen. O lesinatura de foaie manjita cu noroi, iar asta-i arta. E arta mea prin care traiesc. Si cuvintele pe care ti le scriu, vorbele pe care le impart zilnic cu tine si care inseamna ceva pentru mine, draga mea iubita.

   O imbratisare daca mi-o da cineva, ma face sa ma simt eu. O imbratisare lunga de imbarbatare, un umar pe care sa plang si sa-mi revars dezamagirea, ambitia ce vrea a se naste, dar care n-are mediu de supravietuire. Pentru mine este ca aflarea vestii ca voi naste un copil cu handicap, iar asta ma indurereaza. Sa fiu amagita zilnic ca ambitia mea va avea sanatate si spor, iar apoi sa aflu ca e oarba si ca nu se poate tine pe picioare. Mizerabile vesti, draga mea.

   Viata mizera in care ma scald... ma bucur de ea. M-a pastrat constanta de mic copil, cand am inceput sa realizez lucrurile si sa le gandesc prin naivitatea mea, prin inocenta mea, si aia pierduta pe undeva pe drumul meu spre adolescenta. Ba chiar si-n adolescenta. Ma bucur. Zambesc. Sunt mandra de mine. Am personalitatea mea. Si gusturile mele la oamenii ce ma inconjoara. Daca-s falsi, nu-s de teapa mea, precum nici eu nu concep a fi falsa. Asa ca ti-am scris.

   Tot ce e pe constiinta mea, tot ce mi-e in gand, toata amaraciunea de care vreau sa nu ai parte niciodata, dar de care sa ai idee, pentru ca exista in preajma ta si e oribila. Singuratatea insasi e oribila. Te darama, iar eu nu permit niciunui apropiat sa fie daramat din diverse cauze. Caci iubesc oamenii, desi ei ma dezamagesc. Asta e natura umana. Iar nici eu nu sunt perfecta.

Semnat,
O anonima

P.S.: Fii mai atenta la oamenii din jurul tau. Lasa-ti superficialitatea acasa si multumeste-te in sine ca esti copil cu de toate, cand vezi ca persoana de langa tine n-are nici cu ce sa-si hraneasca ambitia si o vede daramata pe jos, copil orb, care maine nu va mai avea niciun handicap si care poimaine va fi olog de maini si de picioare.

Abisurile Raiului

El Negro - Stăm până arde

   Tărăgănatul unei voci, dum-dum, în mintea mea, cuvintele galopând unul după altul, cratimele luând rol de biciuri tăioase. Vocea blândă, dar săritoare din propria-ţi beregată la propria-mi beregată. Ceea ce nu ştie vocea ta este că un cuvânt rostit nu-mi poate tăia cuvintele, nu-mi poate reteza nimic ce să oprească oxigenarea minţii mele pentru a-ţi da un răspuns. Urechea mea a ascultat, a procesat valul de sunet bătut de limba ta pe cerul gurii, rău-voitor, îngâmfat sau pur şi simplu superficial. A ales să tacă, deoarece adevărul ar fi curs şi ţi-ar fi topit pielea de acidul realităţii mele.
 
   Nu mă întreba de certitudinile uscate ale prezentului, înmânându-mi trecutul ca martor nevinovat al certului, al concisului lui "acum". Nu mă mai înduioşează nici cuburile de zaharuri mărunte, aruncate în ceaiul cordial al clipei mele, spre îndulcirea situaţiei în care m-ai adus. Dac-aş fi fost bou, m-aş fi mulţumit, iar tare rău îmi pare că nu sunt astfel; ar fi fost totul mult mai uşor.

   Mă simt mai stăpână pe sine ca oricând, ştiindu-ţi adevărata latură acum, cunoscându-ţi uscăciunile din pădurea sufletului tău, uscăciuni peste care pădurarii ce-ţi străbat mintea, cu greu le străbat. Orice plop înverzit, orice plăntucă proaspăt crescută emite un miros de proaspăt, de dimineaţă de toamnă, de seară târzie de decembrie constănţean, fără zăpadă, dar cu ameninţarea morţii în aer.

   Te-am împins spre tine, precum oamenii 'ceia care-şi împing maşinile când se blochează-n intersecţie. N-am dat în lături de la nimic şi m-am avântat bucuroasă într-o pădure atât de strălucitoare, că n-am putut-o crede ca fiind realitate. Credeam că-i doar o imagine înfăptuită de anumite conjuncturi de simţuri olfactive care m-au determinat să văd astfel. Am simţit cele mai fine petale, cele mai gingaşe vizuine. Am întâlnit cei mai nobili ochi la un patruped necuvântător, mai tăcut ca cinci în dimineaţă, sau, mai bine zis, ca Delta în pura sa formă de virginitate perpetuă, eu însămi urmărind-o de la ora trei la cinci, până când soarele dădea semne că vrea să mi se arate.

   În tărzie noapte, soarele arde în întuneric. O idee? O sclipire? Un narcotic de cuvinte dpuse de tine cândva? Nişte lacrimi amare, spălate cu tot cu trup firav în mare sărată? În pierderea sa, o dată cu înaintarea în valurile Pontului Euxin? Fiinţă himerică, unde eşti? Unde-mi eşti, ca să te simt aproape? Dar mai aproape? Dai ceva în schimb pentru un minut de amor pe nisip? Pe ăla rece, unde îngheţam în necunoscut? În faţa a tuturor stelelor, una căzătoare, zărită de mine în uşoara mea euforie alcooleciană?

   "Ai o ţigară?"
   "Da, frate."

   Unde să-mi aprind ţigara ţelurilor mele, dacă la tine-n palmă ţii strâns un chibrit ars?

   Şi visurile mele într-un buzunar, lângă buletinul tău, în prag de război, în clipe de stress, în clipele mele confuze, în calmitatea mea şi-n energia pe care o refuzi, căci ţi-am dat-o în rate pe-a mea, primind ce ştim noi ca indivizi c-am primit.

   Am un ţel, iar ţigara e aprinsă din propriu-mi foc regăsit. Sunt om în care să mă încred, în pădurea din care pot vedea cerul, iar limita mea nu este aici. Nu eşti singurul om din pădure, deşi te-am văzut sub formă animală, inocentă. Oamenii sunt cele nai dure animale.

   Iar aşa sunt şi eu.