De s-ar strecura toti ca aceasta iarna, ar fi o lume mai subtila si mai plina de mistere. Daca doar zapada ar fi cum suntem noi, s-ar face mocirla, poate. Sau poate ar ramane mereu. Am ramane si noi cu ea, stand pe ea, invelindu-ne in ea. Am fi noi, doar ca mai buni. Am fi aceiasi, doar ca mai puri.
N-am intampinat-o asa cum ar fi meritat. Biata, s-a tarat pe burta pe sub usa de la bucatarie unde-mi fumam sentimente si amintiri cu a mea camarada de drum lung, scurt, de dozaj de trairi sau pure momente ca acela. N-am observat venirea lui douasprezece si trei minute chiar, viitoare zi de decembrie intai. N-am intampinat-o atunci, asa ca imi doresc s-o strang la piept acum, in ultimele zece minute.
Iarna, ai inghetat atatea strazi; ai purificat atatea minti. Iarna draga, m-ai impins in anul actual si mi-ai dat prilej sa fac Craciunul mai bun altora si sa simt ca ce-am facut era si este corect. Mi-ai dictat un mesaj pe care l-am trimis fara remuscari. A fost ultimul pentru sufletul sau. A fost. Caci draga iarna, s-a scurs si a disparut in pamant, printre gratiile scurgerilor, intocmai ca zapada topita, risipita, timida. Gonita. Desi in cazul asta, singura s-a dus, iar eu am asteptat final de 2015 pe covor, cu tigara-n mana. Aceiasi casa. Dupa am pornit spre ultima petrecere a anului sus mentionat.
M-ai facut sa fug de cotidian si mi-ai dat tema de casa pentru anul asta. Sau macar pana ne revedem. Eu imi voi respecta promisiunea si voi descoperi. Voi calatori. Caci tot tu, iarna, m-ai impins la cinci dimineata in gara, iar eu eram suflet pustiu si era frig. Ma uitam imprejur si nu era vreun cunoscut. Mi-era teama ca voi pleca doar eu si cu bagajul meu spre Brasov. N-a fost asa. Am avut suficient curaj, incat sa nu-mi misc picioarele si sa ma-ntorc. N-as fi facut mult pana inapoi in patul meu, unde am motait toata noaptea, dar nu. Am ramas.
Cinci si jumatate pe bilet. Ceasul era cinci si douazeci. Oamenii urcau scarile si se duceau pe peron. Asteptam cinci oameni, doar unul cunoscut. Si am pornit spre trenul nostru cu cinci minute inainte sa porneasca trenul. In tren, eu, straini, familie fericita in fata mea si somnambul in stanga mea. In dreapta mea era un peisaj intreg, fugitiv. Murakami nu ma ajuta. Nu aveam loc de erotic in minte de feericul inghetat de-afara. Si-ngheta din ce in ce mai mult, cu cat inaintam.
Iarna, n-am cuvinte suficiente sa-ti marturisesc si sa-ti spun cat ai insemnat. Cat ragaz mi-ai dat sa ma refac si cum incet m-ai readus la mine si iti multumesc. Iti multumesc pentru catelele de ciobanesc, puii pierduti dupa urma noastra, pentru drumurile de cate treizeci de minute in bezna si pe ghetus, pentru amantlacuri nedorite si amuzante, pentru neoane si aer imbacsit, pentru cluburi cu muzica mai mult sau mai putin buna, pentru drame, fatisuri, pentru valori morale, pentru prietenii mei, pentru Tibi care a venit din Olanda la usa mea si pentru Dunhill-ul negru din aceiasi bucatarie, cu omul meu plecat departe. Iti multumesc ca mi-ai inverzit privirea si ca am putut vedea peisaje trasate-n linii fine, unite la un punct comun. I-am zambit. Era o opera de arta pe doua picioare; un mozaic complex caruia i-am zambit mai mult de doua ori, mai mult de numarul fugar al schimburilor de priviri. Ma-ncalzea. Eram fericita.
Sunt fericita. Invat in fiecare zi cate ceva si incerc lucruri. Mi le incerc pe foaie si ma multumesc. Sporeste orgoliul de artist. Orgoliul de om e pedepsit la colt din seara in care am trimis un fragment de gand. Si nu ma asteptam. Era peste mine sentimentul acela, iar acum doar "sigur" si sa mai astept. Ma multumesc. Nu ma limitez, doar ca ma multumesc. Mi-e bine in mine asa si stiu ca-i bine. Mi-e sentiment si filozofie si ratiune si arta si-si-si-uri nesfarsite. Mi-e bine, crede-ma. Desi ceva timid din mine trage de mana mea stanga, e-n regula. Se va invata treptat sa nu mai fie asa. E gand bun si pace. Basta.
Imi iau ramas bun de la tine, iarna aducatoare de oameni buni de departe, aducatoare de mine pe pamanturi neexplorate, de responsabilitatile pe care le am si pe care mi le asum. Iti multumesc pentru copilul din mine care s-a bucurat de zapada ca si ultimul bezmetic.
Sunt in fata monitorului si-ti tastez de ramas bun. Nu mai sunt in bucatarie si nici conversatie n-am cu nimeni, iar atmosfera usor rece dintre mine si fereastra isi face simtita prezenta. O tigara slim, filtru indoit de placere. Ploverul larg al fratelui meu, intors acasa. Este usor racoare, iar pe mine ma lasi cu poezii: scrise de mine, recitate de mine altele de mana buna. Incercat de-atatea ori, sper sa-mi iasa.
Si o sa-mi iasa
Prima mea carticica de ilustratii
Prima mea carticica de proza scurta
Prima ilustratie de cuvinte de-ale mele, imbarligate.
Acum stiu cum sa te intampin.
Mai e pana atunci. Ramai cu bine.
(de ce imaginea asta? well, seamana izbitor cu ceva ce am vazut pe fereastra in tren, bilet dus. it's important for me, don't ask why)
