Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

luni, 26 octombrie 2015

Gândurile nespuse, spuse #2


   Îmi doresc a fi iubită, dar în acelaşi timp mi-e teamă. Simt că este persoana potrivită, dar mi-e frică să n-o rănesc. Mi-e frică de necunoscutul ce se află-n mintea sa şi de ce este în stare. Rămân. Şi atât.

   Am iubit c-un foc aprins, dar o lungă perioadă n-am fost luată-n calcul. Aş fi crezut că sunt doar o păpuşă luată de pe raftul ei doar atunci când avea chef să se joace. Era raftul din camera sa. Constant îi vedeam mişcările, iar eu, nefiind decât o fiinţă fără viaţă în timpul în care nu mă ridica din praful înăbuşit în care zăceam.

   Îi datorez ceea ce sunt astăzi şi realizez că am sustras tot ce avea mai bun şi am lăsat în urmă praful în care zăceam. Am devenit o fată adevărată, iar acum simt că eu pot decide dacă să iau păpuşa aia şi dacă să mă joc cu ea. Am energia, viaţa sa, dar nu mă pot decide dacă ceea ce fac eu este bine sau nu. N-am o sensibilitate aparte. Nici nu cred că am vreun sentiment. Cred că le-am lăsat în urmă, împreună cu tot haosul.

   Duc o viaţă simplă. Şi cred în acelaşi timp că ofer aceiaşi viaţă simplă şi omului a cărui energie o posed. Omul acela care făcea din orice zi banală, o zi ieşită din tiparele ordinarului cu care nu vreau să am de-a face. Iar acum simt că orice face e banal, dar n-am curajul să-i spun. În schimb, nu ratez ocazia să-i amintesc că energia sa este captivă în mine şi doar prin mine va redeveni ceea ce a fost. Şi doar a fost.

   Am ambiţii, dar sunt moderată în deciziile mele. Nu realizez că fac decizii care probabil altora le-ar face rău. Sunt egoistă, recunosc şi am recunoscut de atâtea ori. Mă iubesc într-un fel ciudat. Neg ceea ce am mai bun ca ceilalţi să întărească ideea că defapt nu e cum zic eu, ci cum cred eu.

   Sunt schimbătoare ca vântul din mai şi mai aiurea în intemperii ca şi septembrie. Nu-mi dau seama de ceea ce am şi cât noroc am că sunt unde alţii nici n-au îndrăzneala să spere. Mă supăr din nimicuri şi să mor dacă pot înţelege vreodată omul ăsta romanţios care a rămas doar un cadavru mişcător cu sentimente diafane. Un om cu sufletul zdrobit de confuzie, iar eu sunt confuză că nu ştiu ce să mai cred.

   E plăcut să ies din rutină şi să mă văd cu prietenii mei.
   Dar nu m-am gândit că energia pe care o am să fac asta
   Nu mai este şi-n acest om.

   Cred, deşi nu i-o voi spune, că depinde de mine. Deşi nici aici nu pot fi prea sigură. Este în stare de orice. Dacă a fost în stare să-mi persecuteze dragostea ce i-am purtat-o atâta vreme, cred că o poate face şi acum. Să mă lase baltă şi să-şi ia înapoi energia, să mă readucă în poziţia în care am fost: o adolescentă fără graţiile unui scriitor ce-mi ţinea loc drept pereche.

  Îmi termin confesiunea aici, pentru că astea sunt lucrurile care mă mistuie de ceva vreme şi pe care le cred, dar care au fost puse "pe hârtie" prin intermediul altcuiva. Prin intermediul omului făr' de energie.