Hazard.

Damien Rice - The Blower's Daughter

   Cântau lăutele şi zbierau viorile. Zbârnâiau clarinetele şi se bătea ritmul la tobe, răsunând notele chitarelor în utechile mele. Tot ce auzu-mi culegea erau sunete pe care nici nu le auzeam. Nu mi le imaginam, dar apăreau acolo. Exact ca şi cum ar fi fost în realitate.
 
  Absorbit suflet de căldura altuia, nu puteam să mă concentrez la un alt lucru. Oricât de banal şi totuşi... nimic. Niciun lucru care se putea să-mi distragă atenţia. Doar la lucrul banal speram şi nu apărea. Retina mi-era pe bej, pe cald; nici măcar în faţă, la tehnologie înecată-n încercări de a prinde momente inedite-n obiectiv, în mâini tremurânde, ştiute, ale unei persoane mult prea bine cunoscute, nu-mi era. Nici minte, nici nimic. Poate doar privirea de câteva secunde.

   Două glasuri se auzeau: al meu şi al persoanei de care încerc cu atâra ardoare să mă las. De-aş fi fost ţigară şi buzele mi-ar fi fost omul meu ilegitim, m-aş fi drogat cu ele la o atingere; m-aş fi ars între ele şi aş fi fost foarte mulţumită dacă m-ar fi scrumat în vânt. M-aş risipi fericită, că fumu-mi şi esenţa au fost în plămânii săi. Şi că m-ar fi încredinţat vântului: mi-ar fi dat înapoi ceea ce întreagă aş fi fost, nu ca acum. Acum, sunt ca o ţigară pe jumătate fumată. Nu sunt completă. Mă macină. Mă arde făr' de ştire. Fumează, dar nu are idee ce. Doresc ca suflul să mă găsească, în momentul când mă va termina de tot şi când îmi va arunca filtrul pe jos, în gând nepăsător. Şi să las scântei de fum, urme slabe, ca vântul să se-ndure şi să-mi aducă cenuşa împărţită-n lume, împreună cu propria-mi aromă.

   Nu eram decât o victimă fericită. Eram totul, dacă vedeam bej. Dacă era înţelegător caracteru-i că trebuie să dea opus al gerului de-afară. Că dăunează şi că-i drog, nu cunoaşte. Ca să fiepur, trebuie neştiut totul a fi. Nu concep niciun sentiment urâcios când mi-e aproape. Nu concep nici mediul exterior. Nu văd nici greşitul căpruilor mei, dar simt zâmbetul ce-mi joacă-n gură, dar pe care încerc să-l reţin. Dar nu cu mult. Iar când îl eliberez, mă simt mult mai liberă. Mă simt aerisită.

   Vedeam siluete suple, mişcătoare. La mulţi paşi distanţă. Erau forme violente pe podeaua cerului meu de-atunci. Era un dos de munte peste acele corpuri geometrice din sus-ul camerei, care dădea lumină, iar ici-colo, corpuri luminoase, "bile" aproape insesizabile de către mine, între piramide cu vârfurile aţintite ameninţător către oamenii de jos. Ca nişte zei, pregătiţi să cadă şi să ne strivească pentru miciţia de care dăm atât de lesne dovadă.

  Este exact ca-n noiembrie, anul trecut. Acelaşi lucru blestemat pentru aceeaşi bestie cu două picioare. Tot eu, pe aceleaşi străzi pavate cu amintiri. Tot eu, în geacă maro, cu muzică bună în minte şi-n timpane. Cu sânge ca marea, care pulsează mereu neregulat în venele-mi subţiri, c-o inimă cât un peşte de mică, care înoată disperată în propriu-i mediu.

   Tot aceeaşi peşteră din cărămidă roşie.
   Tot Ink, mică şi nestingherită.
   Urmărind hrana peştelui său
   Hrană ce i-a dat condei de şi-mai bine.

Stay tunned.

Neutru. 14:02

   Damien Rice - Volcano

   Sunt ore ale zilei în care simt că nu trăiesc. Şi altele care se simt de parcă n-ar fi. Şi multe altele, până la letargia temporară de noapte, care se simt neutre. Şi neutru e cuvânt dur şi sentiment şi-mai dur. Să simţi că nu aparţii de nimeni, că nu exişti, că eşti şters. Că nu eşti nici măcar o moleculă de apă în compoziţia culorilor de pe pânza vieţii tale. Că eşti un nimic al vieţii tale.
   Sunt aceleaşi ore neutre. Şi una crucială, de 14:02. Una care mi-am dorit-o, cu lacrimi în ochi, pe actul alb pe care scrie atât de neutru şi trist, că s-a stins un risipitor. Unul din mulţi. Dar a trecut 14:02. Venise şi trei, şi patru. Lacrimile se uscaseră pe bărbie şi eu tot simţeam durere amorţită, parcă neexistentă. Doream să nu simt nici căldura dinlăuntrul gurii mele şi nici oboseala ochilor mei. Pentru litri de păsare şi neputinţă. Pentru nimic, finit.
   Sentiment ursuz de neutru, de nefiinţă, de nenorocit, de ne-nimic. Sentiment în care auzi, dar nu ai puterea să asculţi. N-ai puterea să-ţi ridici fiinţa căzută în dorinţă şi sete de odihnă macabră. De purul pământului. Sentiment în care dai cu suflul de viaţă dintr-un plămân într-altul, ca o bătaie sinistră pentru expulzare. Expirare.
   Sentiment cel mai neutru şi mai josnic: să realizezi că tu nu reprezinţi nimic şi că te înalţi ca o plantă cu pretenţii ridicate la mediu şi hrană. Că poate şi plantele mor din nefericirile lor. Pentru că apa nu este singurul lucru de care au nevoie. Un clei de apă, uitat de zile şi săptămâni. Dragoste, atenţie şi hrana iubirii fiinţei vii: apa. Căci din apă suntem toţi. Iar ca nişte plante suntem, de asemenea, şi noi: înfloritori, verzi, zvelţi. Dar numai noi ştim cât de veştejiţi suntem pe dinăuntru.

   Sunt ore ale zilei în care nu mai vreau. Ca 14:02. Şi duşi care au plecat, au dat de bine şi nu mai dau pe la mine: Tataia, Eva şi Dragoş. Plante care s-au dus să-mi caute oamenii: ficuşi, cactuşi. Flori care mi s-au uscat: crizanteme, lalele, trandafiri. Străzi pe care nu le mai recunosc: Tomis, Topraisar, Flămânda. Amintiri din ani pe care nu vreau să-i mai ştiu: două mii, de la "cu nouă" şi până la "şi doişpe". Şi iubiri pe care le şterg: un "C" de 31, fatidic întors şi un "A" de octombrie doişpe, bestie cu două picioare, prinsă încă în peştera împânzită de cărămizi roşiatice. Foste văpaie peste inima mea. Actuale mulţumiri pentru rândurile ce le aveţi acum.

   Sentiment de neutralitate rece, bătut de soare palid de 14:02 şi motiv pentru care vreau să trăiesc. Pentru care vreau şi ţin. Ca şi la trandafirul japonez: un nou început. Pentru "C"-ul unic în viaţa mea, acum. Pentru cei trei plecaţi pe care îi vreau înapoi, deşi pe unul nu l-am apucat decât în primele cinci luni de viaţă embrională. Pentru că sunt ca o plantă: câteodată hrănită, dar mereu aşteptând a doua zi, pentru soare şi răsfăţ de la acesta. Pentru că vreau să râd, să râdă, să se bucure. Să vă bucuraţi. Şi vreau să înfloresc.

   Oamenii reci şi neutrii care aşteaptă moartea ca singură opţiune la teroare şi viaţă alb-negru. Ei aşteaptă să se ofilească. Dă-le motive să înflorească. Dă-le motive pentru care să aştepte răsăritul.

Stay tunned.

Instabilitate mentală.

   Damien Rice - Insane

   Termeni vagi pentru oameni vagi. Pe care noi nu-i putem înţelege. Şi, din păcate, nici ei pe noi.

   Un termen care poate fi un diagnostic scris pe hârtie albă, parafată de-un medic X la un moment ştiut sau neştiut. Apărut oamenilor stresaţi, c-un grad ridicat de griji, nevoi şi responsabilitate pe care n-o mai pot controla. Şi îi depăşeşte.

   Un termen care poate fi aşa de bine doar compus din vocale, consoane, litere şi sunete. Peste care poţi da pagina nepăsător în DEX-ul mare şi negru, ameninţător şi sumbru de-acasă sau pe cel alb şi neanimat de pe bunul internet. Fără să-ţi pese. Să nu te intereseze. Nu numai înţelesul, ci elementele ascunse din spatele său.

   Niciodată nu mi-am zis că e doar un diagnostic, o boală,, o bănuire, nebunie sau doar un cuvânt. Şi am folosit alt termen din aceeaşi familie tematică să descriu ce văd cu adevărat în cuvântul ăsta: imagine mentală. Categorizat direct ca "o imagine anterior văzută şi memorată".

   Am văzut o foaie albă cu semnătura mizeră a doctorului X în halat alb, c-un chip mai mult sau mai puţin învrijorat de fatidicul diagnostic. Aşa că pot spune că e o imagine mentală ceea ce vă voi spune:

   Instabilitatea mentală o văd ca pe o cameră mare. Destul de încăpătoare şi foarte luminată. În mijlocul camerei se află un scaun. Obiect material pe care te poţi sprijini. Să zic că e din lemn tare de stejar sau brad. Un scaun solid, deci. Fără mânere, dar cu spătar. Pare sumbru, dar acela e cel ce te ţine stabil mental, automat şi fizic. Noţiunea de "instabilitate mentală" apare după ce tu (adică subconştientul tău) ajungi să te-ndrepţi spre scaun, ştiind că este permanent acolo, dar defapt te înşeli. Ca un orb, să zic. Şi te-ntorci, fără să te uiţi, şi te aşezi. Stabil eşti dacă simţi că, într-adevăr, stai pe el. Instabil eşti dacă nu simţi nimic şi ştii că mai ai puţin şi cazi. Cineva ţi-a tras scaunul.

   Acel Cineva poate fi un factor negativ din mediul exterior, captat în mediul interior şi înmulţit în sistemul tău mental ca un virus fără ca tu să şti. 

   Doar ca să-ţi facă rău. Aşa că nu merită să pui la suflet nicio răutate. Să-i faci pe plac acelui Cineva care, probabil, râde în umbra minţii tale.
  Stay tunned.

Apelul ochilor căprui #1

   Damien Rice - The Professor & La Fille Danse

   Mi se pare mie, sau nouă, "ordinarilor" cu ochii căprui, ne pasă prea mult? De multe şi de nimic, în acelaşi timp.

   Filtrăm chestii şi le inspirăm în deep-u' nostru. În mai negru decât maroul care-mpânzeşte pupila. Şi dacă m-ai întreba.. cred că am vedea şi sentimentele cu ochiul liber. Căci nu ne e prea greu. 

   Ca atunci când citeşti gândurile, ştii? Căci eu nu ştiu. Să-i preţuiesc, nu alta. Să nu-i mai chinuiesc în bătăile soarelui ce-mi place când nu e puternic. Ca cel de afternoon. Că bat în verzui şi îmi place senzaţia aia de special.

   Se zice că cei albaştri sunt sensibili la lumină puternică, iar cei verzi ar împărţi aceeaşi problemă. Adevărat. Căpruii sunt brute în comparaţie cu fineţea culorilor mai sus menţionate. Asta doar în privinţa soarelui puternic şi a altor aspecte mai neplăcute ale mediului. Şi .. sunt cu mult mai sensibili decât albastrul cerului sau verdele ierbii de sfârşit de primăvară. 

   Noi simţim dintr-o privire. Noi vorbim cu o privire. Noi vrem de la prima vedere. Noi iubim de la prima vedere. Noi vrem să fim noi. Dar să fim şi ca voi. Noi vrem ochii voştri. Noi vrem să iubim, dar nu dintr-o privire. Noi vrem să gândim, ca şi voi. Noi vrem să fim strategici, ca şi voi. Noi vrem să fim lafel de frumoşi ca voi. Şi de speciali.

   Noi vrem să nu fim brute. Noi vrem să lăcrimăm dintr-o simplă rază de lumină, nu din pricina unei imagini. Noi vrem să fim priviţi cum n-am mai fost priviţi vreodată. Noi vrem să îmbrăţişăm lumea. Din priviri şi nu numai. Noi vrem fericire, ca şi voi. Şi privim imposibilul, ca şi voi. Şi vrem să găsim perfecţiunea, ca şi voi.

   Dar parcă voi o găsiţi mai repede.
   Purii rasei umane: cu strop divin de culoare.

Semnat,

doi ochi căprui

"În locul în care privirile ochilor căprui migrează

nu pot veni şi ceilalţi. E ceva ce numai ei ştiu."

Ianuarie.

   Damien Rice - Rootless Tree

   Era zăpadă măturată de vânt şi bătută de luminile murdare ale felinarelor. Era noapte şi era frig. Vreme plăcută pentru o persoană ca ea. Ea care se plimba în culmea gândurilor şi a sentimentelor. În frământări de cuget şi de mâini gingaşe pecetluite de mănuşi cu-n deget.
   Cu plete brunete fluturând în puterea şuieritului acelui vânt. Fără căciulă şi cu obrajii rumeni, ca şi buzele-i degerate. Cu ochii căprui îndreptaţi spre infinitul de doar câţiva metri. Cu zâmbetul 'cela plăpând când vedea garajul pe care se scurgea odată. Vara. De fiecare dată când îi auzea bătăile încălţării pe terenul de baschet. Când nu se simţea o delicventă şi când avea doar prenume, nu şi porecle.
   Înainta prin valurile de zăpadă depuse şi-n timp ce sufla parfum de inocenţă din nări şi din iazul nesecat ce oferea şi primea iubire. Pe aceleaşi străzi pavate cu amintiri şi uitate în finitul de nea albă, conţinând altele noi. Altele mici ce cad din ceruri depuse unele peste altele. Reci şi calde, căci de aceea se topesc. Şi de aceea uităm.

   Ne amintim doar lucruri recente, netopite. Încă reci şi încă surâzătoare. Doar că ea n-a uitat..

   A continuat plimbarea ei nocturnă şi a îndurat mişcări lente doar pentru a-şi aminti. Pentru a-şi da jos ochelarii de plastic şi de a-şi folosi doar irisul color şi mult prea sticlos în fluxul de apă. De lacrimi prelinse pe obraji. Deprinse din canale funcţionale de sentimente destupate.
   Şi ajunge la şuieratul codrilor imaginari printre care trece şi pe care îi putea număra pe degete. Pe strada virgină, plată, curată. Nedesfiinţată de urme de picior omenesc. Şi nici de animal metalic cu patru roţi. Linişte.
   Doar atât. Atât şi totul a ceea ce a sperat de luni. La o ţigară aprinsă, astupând iazul nesecat de iubire cu zmoală amăruie de tabac. Înfundând parfumul de inocenţă generate de corpu-i feminin, dar nu şi canalul propriu de aghiasmă blestemată. 
   Prinsese sentimentele imediat după colţul străzii ca-ntr-o presă. Ceva ce e presat până numai există. Până dispare din Universul nostru. Undeva.. în noapte.

   Iar locul înspre care se îndrepta n-avea nevoie de cheie.
   Căci Iadul n-are butuc. Nici cale de întoarcere.

Legat de persoane

   Damien Rice & Lisa Hannigan - 9 Crimes

   Alta saptamana trecuta. Toate felurile de teme, comentarii de invatat, pauze de enjoy-at si desene de realizat. 

   Doar ca..

   Vineri. Sase si cinci. Ora de muzica. Profa plecata. Un chip cunoscut si o intunecata neintelegere. Intunecat chip intr-o incapere intunecata. Chip cunoscut de toti ca fiind radiator de fericire. "Toti" cei ce n-o stiu. Ce este in interior. Ceea ce macina, incet, si exteriorul. Doar in pauze milisecundare. Pauze pe care, din nefericire, le prind. Si sunt cu putin mai lungi de o milisecunda.

   O jumatate de metru ma desparte de ea. C-o voce amiabila, vorbind la telefon. Ochii atintiti la gresia de pe jos. Un look care trece putin de gradul de normalitate. Un miros ambiguu de parfum si.. cu nervozitate tine telefonul cu mana amortita la ureche, apoi il flexeaza, brusc. Era o voce de barbat, dar se stinsese.  Ii inchisese telefonul.

   Pretind ca ma uit la oglinda din spatele sau. Si-mi ciufulesc usor parul, dupa care il aranjez. Obicei prost, dar asta e. Se uita scurt la mine, apoi isi pune din nou capul in pamant, usor punandu-si telefonul in buzunar.

   O fire tacuta si putin interiorizata. Poate, oare, sa iasa acea persoana care scrie la suprafata? Este, oare, corpul sau o pluta ce acopera aerul dinauntru? Cel ce miroase a cauciuc, si nu a parfum? Tin acul si nu stiu ce sa fac: sa uit ca il am sau sa-l infig in pluta..

   Degeaba "imputi" pluta cu litri de parfum, daca nu lasi afara acea persoana.
   Sau poti sa n-o faci.

   Dar sa sti ca persoana care te intelege
   Este mai aproape decat crezi.