Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

luni, 29 decembrie 2014

Winter journey

The 1975 - Woman

   Te plimbi c-o manusa cafenie in mana stanga, pe strazi inghetate. Un bocanc ti-e plin de noroi pe spate, desi pasesti pe zapada. Scoti fum pe gura, desi n-ai tendinta de tutun in obiceiurile tale. Si nici foc pentru care sa lacrimezi. O mare alba pe care pasesti, o destinatie trecuta pe-un colt de foaie in carnetelul tau. "Oare chiar e buna? Oare chiar vreau sa ajung acolo?", te-ntrebi in minte, cu intreruperi la respirat.
   Ai un zambet tamp care se mareste din ce in ce mai mult, cu cat inaintezi. Niste firicele, ca ramuri, se scurg. Cum zapada de sub talpa ta se topeste, cum calci peste amintiri si te-ndrepti catre altele. Cum le vezi intinse-n fata ta, ca femei ispititoare. Ca amanti in conjuncturi primejdioase, dar tentante. Nu te opresti nici asa. Le ucizi, pe rand, cu tot dalbul si cu toate gandurile muritoare. Te-ndrepti spre ceva, dar nu vezi drumul pe care-l strabati. Sau poate l-ai vazut.
   Ochii ti-s uscati, ti-s batuti de vant. Se uita fara sa clipeasca, printr-un vant usturator, iar despre ala citesti tu. Despre aia.
   O depravare te-a adus pe-acest curmezis, in acest oras cu oameni ce innoata in propriile case, dar tu nu. Tu trebuie sa ajungi acolo, ca un scop precis, trecand peste toate puterile, slabiciunile tale, uitand, iertand prin uitare si ucigand prin uitare. Prin depravare te-ai ajuns a merge cu o manusa tinuta de alta. Ca un bun prieten, tinut strans de mana. Unul ce nu paseste pe langa tine. O alta mana de-a ta, vanata, dar libera, degerata, dar fierbinte. Un singur bocanc murdar, ca o trecere brusca prin viata, prin trairi. O cale de evadare pentru tine sau poate doar un rezultat al unei certitudini false. Un fum gros ce-l scoti, fiind doar aburul focului din sinea ta, iar delta stransa pe obrajii tai, cu tot cu ramurile sale, doar amintiri topite, calcate de tine, apoi readuse-n amintire, vazand tot ceea ce urmeaza a calca.

   Te opresti si-ti doresti sa nu mai ajungi. Te uiti in urma si vezi urme. Dar sa stii ca, pentru fiecare lacrima, trei fulgi se nasc iarasi si se depun ca amintiri pe strazi pustii. Pentru fiecare rid format in colt de gura de la fericirea pretinsa de tine nu se ajunge nicaieri, decat la o urmare urata. Iar scopul calatoriei nu trebuie indeplinit. Nu trebuie stiut si cercetat, incalcand totul si uitand orice. Foloseste-te de ce ai, de manusa, spre exemplu. Incalzeste-ti mana goala, umeda, urmata de fierbinteala si furnicaturi. Iti esti prieten. Poate n-ai auzit, dar tot gerul acela e insumarea tuturor suferintelor oamenilor ce te-au facut fericit, care te-au inteles, dar pe care i-ai tradat.

   Este iarna. Te-ai oprit in a treia zi din anul asta. Aia de-a treia cum te uiti invers pe calendar. Sarbatorile s-au incheiat. Un alt an vine. Ai grija de el, de ea, dar si de tine.

duminică, 7 decembrie 2014

Decembrie e al nostru


Pink Floyd - Wish you were here

   Rulate mici cojiţe cu aromă specifică. În pom de iarnă, în vin fiert, în vieţile noastre când suntem îngheţaţi de frig, în amintiri din copilărie. Cu aromă înţepătoare, dar bună dacă o pui în ceva. Ne-am strecurat-o mereu pe prăjiturele şi pe lapte cald, acasă, după liceu. După o partidă bună de desen sau de mate în maraton de şapte ore petrecute în peştera cu cărămizi roşiatice, pică taman bine.

   Ne pică-n gură ochii de somn dimineaţa. Mai ales că suntem nişte gură-cască. În acelaşi timp, pică si lacrima din cer ce i-ar fi trebuit un grad sau două în minus ca să devină fulg de nea şi să rămână pe-un fir de păr sau pe-o geană. Ne-ar fi făcut o plăcere copilărească aşa. Dar a ales să adopte un stil adolescentin, ploaia venind în viaţa noastră toamna. După chiulabale interminabile, zilnice chiar, din vară. Iar picătura, identică nouă, este unică în felul ei şi lafel de indecisă ca şi noi: să-ngheţe, să-şi ia o formă astronomică sau să rămână precipitaţie.

   Ne refugiăm mereu în toamnă. Pentru lucruri sincere, pentru ochelari aburiţi şi pentru scorţişoară, merişoare şi alte alea care ne aduc aminte de sezonul ăla de se apropie de ăsta. N-ai ce face. Ne place ploaia. O plagiem mereu. Când scriem, când ne rănim, când pictăm, când gândim, când plângem. Căci aşa cum ploaia alunecă pe geamul nostru, aşa şi ideile în scris curg şiroaie pe hârtie. Când ne rănim, sângele ia aspect de gând neliniştit: rămâne să iasă, până când, la un moment dat, se opreşte. Se face acea coajă ce va cădea, iar lacrimile noastre sărate vor cădea în timp, pentru a hrăni ceea ce o dată era frică, iar acum doar o cicatrice.

   Sărbătorim în iarnă căderea fulgilor de nea şi formarea de munţi imenşi de zăpadă. Formarea de noi amintiri. Astuparea monotonului gol al asfaltului cu straturi neregulate de amintiri albe. Oarbe. Şi iau formă îngheţată, sinceră, aşa cum sunt mâinile noastre chiar şi-atunci când ne e cald. De-aia se bucură copilul şi de-aceea ţine zăpada-n braţe ca pe cel mai bun tovarăş: acea zăpadă sunt toate amintirile pe care le va face. Le iubeşte, deşi nu le are şi nu le va avea niciodată. Căci, în sine, starea solidă a apei e ceva trecător. Dar copilul aşa le percepe. Sau aşa vrem noi acum să le perceapă. Iar amintirea rămâne, întocmai cum zăpada rămâne pe haine şi cum urma zăpezii se vede prin roşeaţa mâinilor. Asta e sinceritate.

   Ei se bucură că de Crăciun iarăşi ne ghiftuim cu mâncare de să ne ţină grăsimea de cald până la iarna viitoare. Lor nu le convine zăpada de pe şosele, că le îngreunează mersul până la munte, veşnică oază pentru relaxare. Nu le place, că derapează şi nu mai găsesc hotelui unde să-şi facă "mezamplas"-urile de sărbători, în timp ce Constanţa noastră îngheaţă şi se bucură de aer şi de propria-i virginitate. Că valurile nu mai sunt atinse. Că nimeni n-o mai vrea, înafară de noi. Şi totuşi, nu e vorba de asta.

   Vă pierdeţi în maturitate şi zdrobiţi iubirea între roţi. Înnegriţi nişte amintiri pure în care v-aţi scăldat când eraţi de vârsta noastră. Muntele nu-i munte nicicând, că vara şi iarna, tot e împânzit de lume. Dar marea noastră are un moment de respiro, iar acela este sezonul acesta. Este sezonul nostru. Sezonul celor sinceri. Iar dragoste adevărată e doar atunci când mergi într-o zi ca aceasta, seară, orice, numa' frig de să crape pietrele să fie, pe faleză sau chiar pe plajă, pentru a vedea marea şi a asculta-o.

   Vedem clipe sincere, dar sunt rare. E cald în plină iarnă, iar asta nu e bine. Amintirea acelei catastrofe lăuntrice se apropie. Un an. Şi Crăciun, acolo, undeva. Dar totuşi unul sincer, în care s-a plouat şi s-a eliberat.

   Noi suntem noi, cei cititori
   Suntem aici, iarăşi împreună
   Şi este iarnă.

marți, 4 noiembrie 2014

Octombrie, anul trecut #2


   Indiferent că octombrie 2014 a trecut, ţin să spun ce e diferit faţă de celălalt, din an cu număr de cu beri nelimitate în local cu acelaşi număr: 13.

   În octombrie p-ăla de-l ştiam, era o atmosferă destul de degajată. Era simpluţ, dar totuşi atât de complex.. Probabil şi pentru că atunci treceam şi printre primele chestiuni ale mele, descopeream fericirile vieţii, alea care contează, în fine. Scriam mai mult pe-aici sau eram mai expresivă, mai cu seamă de faptul că eram într-atât de deep, încât puteam fi şi am fost, de altfel, bucata lipsă a omului meu mic, ce venea cu tot ce-i cotidian şi-mi capta atenţia.

   Eram a zecea şi mă gândeam la Revelion, unde şi cu cine-l fac. Acum e expirat, dar tot proaspete îmi rămân în amintire atâtea din acel "Rev", petrecut în Năvodari, la Adelina acasă, şaică ce urmam s-o cunosc cam într-o lună. Yep. Se face un an, luna asta, de când o ştiu pe Louie (c-o mai cheamă şi Luiza şi-aşa îi zic) şi un an şi o lună de când eram doar un puşti la feminin, cu gând la mate, ca acum, cu ore de mate la şcoală, nu ca acum, ore de fizică şi biologie. Aparent, nu ca acum. Că-s a unşpea şi mna. Nu se mai cade ca artiştii din noi să mai facă materiile acestea.

   Octombrie, anul trecut, dacă e s-o iau cuvânt cu cuvânt, mi se pare foarte îndepărtat. Parcă era mai frig atunci, dar nu cred. Ştiu că-mi stricasem telefonul în octombrie, când fusesem pe dig cu colega Panaramă, şefa clasei, omul meu mic şi cam atât. De povesteam de vieţile noastre, oftici, valuri ce se spărgeau în apropierea noastră şi care ne udau parţial. Văzusem şi delfini. Era şi-o bere la patru guri. D-aia de zici tu, cititor, "bidon". Ţigări aşa ş-aşa. Doar eu şi Panarama fumătoare ce eram şi suntem. Şi cum mă îndepărtasem eu pe dig, pe pietrele acoperite de alge alunecoase? Păi, mă sunase a mea mamă, iar eu îmi pusesem telefonul la buzunarul de la spate. Ş-am alunecat ş-am apucat-o pe şefa de braţ, că.. mna. Dacă e să cad, ia să te iau şi pe tine după mine. Am căzut, literalmente şi de cu "mă scuzaţi", cu curu-n baltă. Telefonul zburase într-o băltoacă şi cred că l-am căutat un minut disperată. Stătea lin, nu ca mine atunci, pe o piatră, în balta cu apă sărată, "ca în CSI", s-o citez pe şefă.
 
   Şefia încă e, omul mic aievea, de Panaramă nu mai zic, că a rămas lafel de Panaramă. Toate mi-s drage, dar prietenia aia nu mai e. Nici ieşirile cu ele nu mai sunt. Diferenţe-s multe şi le văd. Dar asta e. Timpul se schimbă, iar cu el şi noi, dar şi oamenii de prim-prejur. Şi telefonul, în cazul meu, care de atunci nu mai merge deloc. Ca să zic aşa, primul meu touch screen care s-a dus dracului în şase luni de când l-am primit. Îmi plăcea mult telefonul ăla..
 
   De deep mă-ncurc şi acum, iar om cu focu' pe sub piele încă îmi e. Nu mai e acelaşi. A trecut şi etapa aceea din viaţa mea. Cu scrisori de amor pe care nu le-am trimis niciodată, în număr mare (cât pentru cei doi ani în care am fost prinsă în acele mreje necunoscute), care, treptat, s-au risipit în apa sărată în care mi-am risipit şi lacrimile vara aceasta în băi nocturne. Lacrimi fără sens.
 
   Nu zic că nu mai scriu scrisori. Zic doar că nu merită să le mai las să-ngheţe în nisipul ce abia acum îşi recapătă virginitatea. După o vară în care, bietul, a fost bătătorit de picioare, şezloange, umbreluţe şi copilaşi nuzi de prin părţi mai mult sau mai puţin ştiute, ale ţării şi nu numai.
 
   Octombrie mereu mi-a fost drag. Că-i în toamnă şi că plânge cerul. Pentru toţi boemii care-şi iubesc oamenii dimineaţa, sau pentru aceia ce-şi beau cappuccino din fiecare dimineaţă de dinainte de ore. Aceleaşi lacrimi vărsate de cer, doar ca ăia boemi să-şi lipească câte ceva din învelişul lor extern, cald, de geamul rece şi aburit. Doar că simt şi că trebuie să facă asta, la instinct dictat de voinţa lor de boemi. Că-s visători şi că dintr-astea minore se inspiră. Chestiuni, oameni, pietricele culese sau aruncate pe plajă, în decolteu de om mic scoici, ca mine. Sau ca tine. Cine poate ştii?
 
   În octombrie, anul trecut, trăia omul ăla drag, ce-mi venea în fiecare dimineaţă de toamnă şi-n orice dimineaţă, până la final de ciclu primar, ca să-mi ia ghiozdănelul şi să mi-l conducă până la Ţiţeica la şcoală. Omul ăla, da, peste care cerul plânge acum. Peste care o să plâng mereu, fără vreo jenă, căci în fiecare pagină pe care o răsfoiesc din abecedar şi de prin cărţile citite de acesta, notate frumos cu "citită de mine în 1950, '60, '70, '80, '90" şi cu încă câteva rânduri în care scria ce i-a plăcut. Omul ăla se numea Sofia şi este în continuare bunica mea, care-n cinşpe a lui iunie trebuia să facă optzeci şi cinci. E cursul vieţii, dar nu şi al amintirilor. Nu se termină aşa brusc şi urmele din întreaga ei bibliotecă, mutată complet, carte cu carte, la mine, nu se vor şterge. Pasiunea şi dragostea de cărţi tot de la ea am preluat-o. Şi, iată, în fiecare octombrie o voi menţiona.
 
   Octombrie de anul trecut nu m-a prins ca acum, mai aproape de majorat cu opt luni şi ceva, dar m-a prins cu altele, neimportante, importante atunci, nu îmi dau seama. Ştiu că aveam ambiţia asta "eroică" de a schimba vieţile oamenilor în bine, prin empatia pe care o răspândeam. Eram şi o copilă de şaisprezece ani. Văd diferenţa unui an. Acum, nu mă mai simt atât de în stare de a-mi duce misiunea la bun sfârşit, dat fiind faptul că eu însămi îmi caut susţinerea proprie şi încrederea în sine, care s-a dus pe apa sâmbetei, o dată cu sfârşirea celei mai bune prietenii din liceu. Cu omul meu mic, care acum mi-e străin. Nu mi-e imposibil să mă recapăt, dar am uitat de asta cu timpul. M-am luat cu altele.

   Octombrie, de m-ar duce cineva în cel de-acum un an, nu m-ar încânta. Poate doar pentru o prietenie după care am plâns toată vara, dar greşelile nu se mai repară într-atât de uşor. Anul trecut, nu se ştia de vreun cancer bâjbâit înscris pe nişte limbi de doctor la omul ce m-a ţinut acolo, înăuntru, nouă luni. Nu aveam de ce să mă tem sau de ce să mă cert cu toţi cei dragi mie, doar din cauza asta. Au plecat destui de atunci, din anul trecut şi început de an actual, dar cei ce au contat au rămas. De pildă, şaica creaţă, roşie de la Ostrov, de la focul de tabără sau dintr-atâtea experienţe de cu pizza, mână sau cu "nu mânca pizza cu mâna". Îs destui, şi împărţim o dragoste comună în a aduce fericire pe feţe diferite, triste, mohorâte, doborâte de cotidian. Este şi şaica pe care o strigăm pe numele de familie, bestie de-al omului ce-i foc pe sub pielea mea, cu care am trecut prin multe căderi, ridicări, succese şi multe altele. Sunt oameni şi oameni, dar aceştia şi alţii pentru care scriu şi voi scrie la "Oameni şi neoameni", dar care vor fi clasificaţi clar ca "oameni". Sunt şi există. Mă bucură şi ei mă fac să continui.
 
   Mă, dragul de octombrie de anul ăsta mi-a rezervat vreme de-o sărutare, de mai multe, de priviri galeşe şi de-un om de care să mă ţin de braţ, în vreme în care cerul plânge. În dăţile acelea, de fericire. Că de propria-mi prostie, am vărsat de s-au golit, iar asta-i bine. Mi-a prins dragul de a scrie nu numai din suferinţă, ci şi din dor în scurt-metraj, de o zi sau câteva ore, dar şi de bucurie. Scriu pe ce orice îmi pică şi pictez de oricâte ori îmi spune un cuvânt de la care să pornesc compoziţia şi ideea de "mic geniu". Zic cum mi-a zis, dar nu cred. În schimb, cred că Valu este un loc-şor de privit vise cu ochii deschişi până la trei dimineaţa, într-o dată cu trei şi unu, la final de lună, când trebuie să pretinzi a fi american şi să te prefaci că te sperii de copchii cu mileuri pe cap care cer bomboane. Doar că nu am pretins a fi ceea ce nu sunt şi am fost româncă în pat străin, devenit familiar, în suflu cald de buze întredeschise, adormite de mult sub ochii mei. S-a întâmplat să sufăr de dureri de burtă, dar am reuşit să mor de drag în seara aceea de octombrie.

   Multe sunt de spus pentru "octombire" de anul ăsta, că octombrie a fost anul trecut
   Iar aşa, de la an la an, se mai adaugă şi se mai scot, dar amintirile rămân.

(3 noiembrie 2014. Postare scrisă pe un mash-up de melodii, cu multe sentimente amestecate)

duminică, 19 octombrie 2014

Mulţumesc în toate zilele

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele ai fost acolo. Că te strigă cu abreviere de la numele tău, iar că abrevierea începe cu litera trei a alfabetului nostru. Că ştii că trei e-n numele meu mic şi că a cincea literă din alfabet se află la-nceputul numelor noastre mici. Că am o superstiţie ciudată cu numărul ăsta fatidic. Că eşti cinci, iar eu trei. Că le-ai ales cu intenţie din pachetul de cărţi.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti cu mine şi-mi asculţi aberaţiunile şi-mi apreciezi fiecare mic succes. Că-mi ştii post-it-urile de pe uşă. Că ştii mesajele lor.
   Îti mulţumesc că-n toate zilele de la Credinţa am făcut apropo-uri subtile despre pizza şi că rânjeam faţă-n faţă. Că te gândeai la ce mă gândeam şi eu. Că nu mai ştiam de mine, dar bine am făcut în micile mele perioade de black-out, ulterior venite-n amintire după o lună aproape. Că am împărţit un cer, o confesiune de-a ta la care am zâmbit, o dimineaţă răcoroasă de inceput de iunie. Că n-ai dormit când eu dormeam şi că ştiai la ce oră am adormit. Pentru că erai acolo, să-mi auzi respiraţia, devenind din ce în ce mai grea cu înaintarea mea în lumea visului.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele adorm şi te găsesc în vis, mai des decât ţi-am spus până acum. Că sunt vise cuminţi, dar pline de sentiment. Că nu sunt perfecţionistă, dar tu da. Că eu niciodată nu ajung la timp, iar tu mereu. Că vezi felinare şi vii cu idei de geniu. Că râzi şi te bucuri. Că eu mă bucur de bucuria ta.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti mult. Că îmi oferi onoarea de a-ţi auzi glasul şi zămislirile din minte. Că mă inspiri şi că vreau să te desenez, dar nu reuşesc. Că-s a unşpea la arte, iar tu eşti c-o treaptă mai înaltă. Că-i mate-info şi nu arte. Că ţi-e roşu pe alb, iar asta ţi-e uniformă. Că eu n-am şi că vreau.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi spui ce se întâmplă în jur. Că-ţi place ploaia. Că şi mie-mi place. Că se-ntunecă afară, dar tot luminează ceva. Că e felinar deasupra noastră, dar care nu dă atâta lumină ca şi tine. Că-mi frigi pielea, dar prin ardoare, mă simt bine. Că e tot ceea ce sper să fie într-o seară. Că în toate zilele sper asta.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele, când poţi, treci şi pe blogul meu. Că vezi că ţi-am scris asta şi că ştiu că ai citit-o. Că ştiu că cititorii mei ştiu despre tine. Că eşti tare. Că dintr-o experienţă, am ajuns să te cunosc. Că am ajuns să te sărut fără jenă, oriunde, ţinându-te de mână. Că eşti acolo, dar totuşi eşti aici. Că e octombrie şi că ajung acolo. Că mă ştii şi ştii cum sunt. Că poate-s proastă, dar tu totuşi mă priveşti cu cei mai blânzi ochi. Că scriu acum şi aici, despre tine şi despre tot, întortocheat prin proza mea specifică.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele de vară ieşeam şi că te vedeam. Că de la Credinţa, surâdeam la ideea aceasta. Că ideea devine realitate şi că nimeni nu mai are poveşti triste. Că totu-i fain şi chill acum. Că totuşi, trăim o aventură. Că totuşi, parfumul tău încă persistă. Că totuşi, am avut un curs genial, purtându-ţi parfumul pe gulerul tricoului meu. Că erai la curs şi că voiam să stau cu tine, dar mă presa timpul limitat şi programul de la grupă. Că am cântat în pauză cu şaica mea de la arte cu dread-uri, care dădea cu foc la chitară. Că erai acolo, iar eu mă drogam cu cofeină şi tutun. Că stăteam îngropată în agendă, pregătindu-mă pentru sesiunea de după pauză. Că te-ai simţit bine.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele de cu doi şi opt în zecimale băgate ale lunii a cincea din calendar, voi sărbători. Că ai venit aici să schimbi ceva. Că ai venit ca să creşti şi să devii un om mare. Că vei fi un exemplu pentru alţii, înafară de mine. Că ai să fii genială şi că-ţi vei spune cu tărie planurile de bătaie. Că eşti bines la organizare şi că ai atâta poftă de viaţă. Că te voi ajuta în orice vei avea nevoie, deşi ştiu bine că poţi duce totul şi fără ajutorul meu. Că voi insista până-mi vei da o palmă şi să-mi spui ceva de reţinut pe viaţă.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele săptămânii mă reîntorc în parcul de la gară. Că, deşi mulţi pleacă, tu rămâi. Că trenurile din visul tău se grăbesc, dar tu rămâi calmă. Că eu nu-s deloc calmă când trec pe lângă loc-şorul de duminică după-masă, la copac, pe iarbă. Că oameni erau, dar nu erau. Că m-ai făcut să nu mai fie nimeni. Că m-ai lăsat să fii numai tu. Că mi-ai văzut ochii în toate luminile după-amiezii. Că am văzut în ochii tăi căprui, continente albastre. Că am făcut înconjurul lumii într-o plimbare pe Faleză şi prin Centrul Vechi. Că ai dat sens zilei mele şi a multora de atunci.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele de şapte a lui "semptembrie" îmi voi aminti de Faleză Nord. Că a fost o aventură nocturnă care îmi face mulţi muşchi ai feţei să-mi formeze zâmbetul. Că te-am cărat şi că-ţi băgai bărbia în începutul coloanei mele. Că de-acolo începe viaţa, în termeni filozofici. Că nu ştiai, dar acuma ştii.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi dai imbolt pentru orice şi-ţi mulţumesc pentru faptul că-mi dai motive să-ţi mulţumesc pentru încă pe-atât.

duminică, 12 octombrie 2014

De obicei, regret.

   Angus & Julia Stone - I'm not yours

   De multe ori, regret că nu învăţ. Dar asta se întâmplă doar când mă ascultă şi efectiv nu ştiu ce să zic. Doar ce mai aud de la unu, altu' rapid şi fac o corelaţie între ce am auzit, ce ştiu şi ce scrie pe micile panouri din cabinetul de română, clasa mea. Dar sunt utile doar dacă mă ascultă la română. Dar totodată regret că nu mă învăţ minte după o experienţă de genul. Deoarece această "învăţare" a lor e toceală, iar decât să-mi pierd timpul tocind, mai bine învăţ. Dar nu neapărat ce-mi spun ei. Sau ce spun ei, dar să mă lase să mă exprim în scris. Regret că nu vor nici atât să facă.

   De multe ori, regret că nu am plâns la înmormântarea bunicii mele. Şi că nici n-am fost. Dar mi-au îngheţat lacrimile pe obraz, o noapte-ntreagă, într-o cameră albă, cu oameni dubioşi care-mi spuneau "nu te mai stresa". Mi-a fost frig în orice e de explicat în momentele alea. Regret că nu şi-au dat şi ei seama.

   De multe ori, regret că refuz să mai trăiesc în viaţa personajelor din cărţi. Să-i urmăresc şi să-mi întăresc sentimentul de surprindere cu un "oh, Doamne" sau cel de fericire, ca un fel de triumf personal: zâmbesc şi zic "bine măăă". În acelaşi timp, îmi dau seama că nu-mi pot face propria carte fără o poveste trăită pe propria piele.

   De multe ori, regret că am pierdut timpul în neand. Când intrasem a cincea şi n-aveam niciun chef de învăţat. În a şasea, idem. Iar de explicat, a mea mamă mi-a explicat. Şi de examene, şi că asta va decide la ce liceu voi merge, că e competiţie etc., ş.a.m.d. . Mi-a păsat? Nu. Abia în a şaptea am realizat singură şi am umplut goluri. Doar că regret. De timpul pierdut. Doar am făcut cumva să-mi prelungesc copilăria prin nonsensuri din-astea, ca "nu vreau teme, nu vreau să învăţ, doar vreau să mă joc şi să desenez". Şi, iată-mă. La liceu de arte, secţia grafică şi trainer la un ONG, unde învăţ tinerii să devină voluntari, să înveţe să se joace, cum ne jucam noi ca tâmpiţii toată vara prin parc şi ne zgâriam şi altele.

  De multe ori, regret (şi am regretat) că nu am curajul, puterea sau nu sunt destul de obiectivă să le spun lucrurilor pe faţă. Am o fixaţie cu chestia asta. Mie când îmi place de cineva, ori acţionez, ori rămân aici, în faţa voastră, şi scriu. Pentru că am o credinţă în a nu spune "te plac" sau "te iubesc", deoarece celălalt te poate călca pe sentimentele astea, numite prin cuvintele de mai sus. Mai bine materializezi aceste sentimente, decât să le rosteşti. N-ar fi mai bine? Pentru că pe mine asta mă macină.

   De multe ori, regretam faptele mele. Regretam că pocneam şi plecam. Regretam pentru că am călcat eu însămi unul dintre cuvintele alea de mai sus, că am fost egoistă, că n-am ştiut cum se simte. Ca un gol. Ca o lacrimă sărată în mare. Întocmai, că nu este, dar poate fi. Cu lacrimi din ochii oamenilor ce s-au stins în Marea Neagră, ale căror nume le citesc duminică de duminică pe tăbliţele de pe Faleză. Aşa se poate. Şi sigur se poate.

De multe ori, ştiu. Câteodată regret. Câteodată nu. 
Iar în cazul ăsta, în momentul ăsta, nu regret nimic.

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Antitetic.

The Verve - Lucky Man

  Artist să fii şi să-ţi dai seama de cum ar trebui aplicate raporturile cromatice pe pânza albă. Om să fii şi să-ţi dai seama că o pânză albă este nimic mai mult, decât ceva inexpresiv, ceva fără suflu, fără viaţă. Dar e interesant, căci poţi să-ţi imaginezi multe pe alb. Dar în esenţă, e greu pe alb să vezi ceva. Orice.

   Urmăreai o dată cu degetul un rând dintr-o scriere a lui Vincent van Gogh către fratele său, Theo, în care spunea:


   Doar loveşte cu ceva în ea când vezi că o pânză goală se holbează la tine cu un fel de imbecilitate în privire.

   Nu ştii cât de paralizantă este privirea unei pânze goale, care spune pictorului că nu poate să facă nimic. Pânza are o privire idioată. Hipnotizează pictorii şi îi face să devină ei înşişi idioţi

   Mulţi pictori se tem de pânza albă, dar pânza cea goală ESTE TEMĂTOARE de acei pictori cu adevărat pasionaţi care îndrăznesc — şi tot aceia care în trecut au anulat vraja lui "nu poţi".

   Viaţa însăşi se îndreaptă mereu către un imens lucru fără însemnătate, o descurajatoare faţă albă pe care nu este nimic. Cu-atât mai mult, decât pe o pânză goală.

   Dar oarecum fără însemnătate şi de prisos, de alte ori natura moartă apare, omul sau destinul, de energie, de căldură, iar cine chiar ştie ceva, nu se lasă furat prin vicleşuguri de genul ăsta. Pune piciorul în prag şi face ceva, ţine morţiş de asta, pe scurt, pauze, "violează" — spun ei.

Lasă acei teologi cu suflete reci să vorbească.
(2 octombrie 1884)


   Era şocant, deoarece te identificai. Nu realizaseşi, până la un moment dat, că tu erai şi continui să fii acel om care adaugă culoare. Nu musai pe pânză direct. Poate şi pe-alături. Să fie ceva nonconformist. Îţi place. Să vibrezi suprafeţe, să finisezi prin umbre şi penumbre, trasate de demult cu creionul, dar cărora nimeni nu le-a dat importanţă şi frumuseţe cum ai făcut-o tu.

   Poate nu ştii a picta, dar ştii cum să dai culoare. În privire, în obraji, de multe ori în stomac şi-n buze. În râs când te plimbi în voie şi trebuie să ai acea seriozitate pe faţă. Dar nu era de tine. Cum nu era nici acea pânză cu care poţi să te mândreşti că ai pictat-o singură. Pe ea, doar apăruseră culori. Nu erau puse de mâna umană. Doar au ieşit din "adâncul" său, la suprafaţă. Asta scria cu tuş într-un colţ. Dar ca artist, ai putut vedea că e strat peste strat. Şi ai retuşat după cum ai considerat.

   Un suflet liber. Un om, dar mai ales un artist. Unul care s-a încumetat să picteze pe pânza găsită undeva. Cândva cunoscută şi iubită, dar în fine, aruncată într-un maldăr de tuburi goale. Tempera, gouache, acrilic. Câteva pastile goale de acuarelă, pline de apa unei ploi nestăvilite de iunie. Unele erau vărsate. Dar mai toate pline cu rouă.

   Acum, se simte într-un fel anume. Pictorul s-a îndepărtat să-şi vadă opera, dar aceasta a decis să cadă. Iar ţie, pictore, nu-ţi venea să-i dai c-un vernilion pe unde chiar nu trebuia? Dar nu. Ai scrijelit un fel de linie strâmbă, pe crem. Aparent, era un portret. Iar dunga se continua pe buza superioară. Cum ar fi fost chiar să-şi simtă rana? Dar nu poate. Nu o simte. Şi, aparent, nimic.

   Lumina naturalâ îţi pica la fix pe şevalet. Pânza ţi-era acolo. Tot scrijelită, dar cu satisfacţia ciudată că e vina ta, dar şi a ei. Că aţi contribuit în mod egal. Iar acum... nici nu se poate vedea. Nu simte nimic, decât fericire prostească de fiecare dată când pictorul apare cu paleta de culori la sine. Sau o pensulă, două în buzunarul de la spate.
   Aşa se vedea de pe propriu-ţi şevalet. Şi la insistenţe, ai început să trasezi iarăşi linii, să conturezi, dar în acelaşi timp să se contopească cu fundalul. O vâscuozitate inegală în timp şi-n amorul propriilor culori nu explica neliniştea beţiei de cuvinte scrisă pe pânză. Nu scrisese-i tu, dar ţi-era adresat.

   Descoperind mesajul, n-aveai decât să te lupţi vitejeşte cu acele culori care tot apăreau. Dădeai cu verde, apărea roşu. Erai în centrifugă, iar niciun calcul nu te putea ajuta acum. Pânza ar fi putut să se abţină, dar în lumina naturală în care se scălda, ar fi vrut să te aducă şi pe tine. Cu tot cu capătul auriu al pensulei ce strălucea în soare. Cu tot cu acele culori care se scurgeau pe portret.

   Te-ai lăsat pradă unui masacru moral al unei pânze. Una care a făcut aşa, dar care nu va mai face. O pânză e menită să stea agăţată pe un perete alb, împânzită pe toate laturile de o ramă ieftină şi chicioasă. E menită să fie supusă artistului plastic şi să nu modifice nimic la ceea ce a adăugat acesta. Supusă.

   Dar pentru artist,
   Pânza va face orice îi va cere.
   Este o plăcere prostească în a servi.
   Şi o zgârietură subtilă, dar evidentă, pe pânză.

vineri, 3 octombrie 2014

Arta reţinerilor

Parov Stelar - The Sun

   E o întindere lucioasă, plată. Se scaldă în lumina apusului din trei a lui zece, zi cu număr care urmăreşte pretutindeni. Sunt mâini îngheţate în încercarea de încălzire la gând de om blând, dar apare un tremur. O frică, oh, dar care generează căldură, fără să ştii. Un chip care îl privesc mulţi şi despre care vorbesc. O sculptură expresivă, o muză, un concept vibrant în mintea unui începător. Un netrebnic care nu poate nici să o schiţeze prin priviri, dar care în vise nu-şi mai poate dezlipi ochii din ai săi.
 
   Local în care se dădea alcool ieftin cu malţ şi apă. O tablă în care arunci cu zaruri şi strigi "dublă!". Era una azi pe masă. Patru ţigări, ziua cu trei şi trei oameni. În formalitate, nu se putea mişca mult. Îi simţea respiraţia lângă. Îşi simţea mâinile din ce în ce mai reci. Iar înainte să intre, transpira la gândul c-o să o întâlnească şi parcă un prunc i se scălda în sine. Năvălea în tot ce există. Era neliniştea şi urmele unei dorinţe nestăvilite.

   Ar fi vrut s-o ia în braţe, să uite că mai e cineva acolo. Un om cu care a petrecut multe, dar pe care-l vede recent cu ochii-n pământ. Ei şi ea. Un castel în formare şi o fortăreaţă plină de viaţă, de invitaţi de soi, dar care nu îşi găseşte propria strălucire. Aminteşte de ceva. În "deSus", mai mult, sau Dacia, mai cu seamă. O Credinţă şi un Ostrov anonim. A legat multe. Dar acum s-a închegat.
 
   Ziua se încheie, c-un regret teribil. E acasă, priveşte chiorâş din pat la fereastra cu norii şi bezna ce stă să vină. Nu mai e "formal", dar are suflul ăla de artist nerăbdător. Îi trebuie îndrăzneala. Trebuie să spună şi să facă în moment de simţire. A învăţat din tot ce nu a făcut, iar acum scrie pentru că vrea, e în stare şi a făcut.

Se schimbă totul.
Şi totuşi, tot toamnă e.

vineri, 5 septembrie 2014

(cu) Gând în Mare

James Blunt - Postcards

   M-aş lăsa pe plajă şi aş adormi pe ea. Cu gând la infinit şi la real, aş adormi. Cu dorinţă credibilă de a mă trezi şi a vedea în mii de părţi. Să mă bată vântul cât mai departe, să mă ude în părţi, să înot şi să mă duc la fund, deşi o mare parte din mine ar fi pe uscat. M-aş propti în fuga mea nebună într-o algă rece, bătută de vântul de august, readus la viaţă de picăturile repezi din septembrie.

   Ating nisipul la tot pasul şi aştept ceva ce nu va vrea a veni. Doreşte să calce pe impurităţile plăjii, aceleaşi ce o fac atât de minunată. Să alerge şi să mă calce, în pas cât de cât lent. Tălpile-i să atingă valurile mitice ale lui Pontus Euxin. Un tărâm pictat în mii de cărţi şi explicată pe mii de mape. Şi doar un om răspândit peste ea, marea. Unul care se caută, iar în repetate rânduri, să se tot proptească. O fugă continuă în toate direcţiile, stând pe loc.

   Adormisem. Eram pe plajă, lângă alţii de-ai mei, cu focul de tabără fumegând blând. Nisipul cădea ca o ninsoare blândă la fiecare clipire de-a mea. Se strânsese pe toată faţa. Un blestem şi o binecuvântare a ceea ce numesc "buncărul de cuvinte". Căci multe nespuse sunt îngropate în material incolor, rămase acolo. Iar bucăţi din mine sunt pretutindeni.

   Ar fi mult mai mult de-atât. Aşteptam omul ăla cu dragoste de imperfect şi defect iremediabil în câte ceva. Nu mai venea. Gând de invocare am tot avut, dar tot ce am făcut a fost să deschid subiecte inutile în fuga nisipului ocular. Tot ce s-a făcut a fost din întâmplare şi din atracţiunea lunii, cu flux şi reflux, cu portocaliu şi c-o pătură. Martori muritori ale unor schimbări care defapt se întâmplau pe cerul nostru mental şi care se materializau prin mişcări.

   Se leagă constănţeanul de-o mare întinsă, ce-l înconjoară şi-i materializează fiecare sentiment. Printr-un val ce-l udă pe picior la întrebare de cu "am curajul să încerc?", ea răspunde. Îţi dă imbolt când eşti cu ea, în ea, la fapt de seară. Când înoţi în apa aia caldă şi ţi se spală toate amintirile rele, când tot ceea ce simţi e cenuşa străbunilor la baza tălpilor tale. Ei, la rândul lor, înotând în Raiul sărat în care sunt acum, pentru o eternitate.

   Fiecare granulă sărată conţine câte-o fărâmă de istorie, de sentiment sau de pură frică. Ca lacrimile când curg şi-şi schimbă forma la microscop în funcţie de sentimentul prezent la vărsarea lor. E imposibil să nu crezi că eşti unul cu ea, cu marea, cu portocaliul din carne şi puţin mai aprins, din sânge.

   Eu m-am convins vara asta. Marea mi-e martoră. Când am înotat în ea şi mi-am curăţat nisipul de pe pleoape şi când tot veea ce făceam era să mă guduresc în ea. Era caldă. Şi noaptea era înfrigurată. Cu tot cu omul ăla rătăcit de la câţiva metrii de mine, înotam în valurile unei tării de băutură, amestecată cu sentimente, şi confuze. Dar marea m-a făcut să înţeleg în acea seară, iar martoră mi-e cea întinsă şi Neagră. Idem şi cu celestul nopţii şi cu muritorul înotător.

    Am încetat să mai alerg în toate părţile în acelaşi timp şi să mă proptesc în nulităţi. Am scăpat o părticică din mine în mare, am lăsat acolo "mica poveste de-o tabără şi-un schimb de experienţă" şi am ieşit cu convingerea că tot ceea ce contează e pe culoare aprinsă de mandarin.

Mi-a plimbat anul ăsta vara în depărtare, dar nu-mi pare rău. A eliberat plaja, a aerisit marea, iar acum, virginitatea ei e recăpătată. Asta până când vreun constănţean va mai coborî la ea, pe vânt şi ploaie, doar ca s-o simtă la mână şi s-o vadă.

Şi să-i mulţumească pentru ce bine i-a făcut.

duminică, 31 august 2014

Amintiri puse într-o cameră


U2 - Sometimes you can't make it on your own


Te-ai afundat atât de mult, încât tot ceea ce ai crezut, ai început să refuzi cu o crudă agresivitate. Te vedeai printr-un geam crăpat şi priveai înăuntru. Pe dinafară, era o casă din lemn culoarea wenge, masivă, ca structura bisericii de pe malul lacului, dar nimic duhovnic în aspectul şi-n forma sa. Verdeaţa dinafara sa se îmbina cu exteriorul, până la geamuri, unde iarba nu putea pătrunde în casă. Iar geamurile... scuturi ale unei fericiri ce nu voia să fie redescoperită.

   Atingeai lemnul cu o nostalgie prostească. Vibra ceva în tine, chiar şi la o privire aruncata asupra materialului intunecat. Iti starnea interesul, desi era putred. Iti trezea o amintire vaga, desi ochii tai n-au mai intalnit acest imobil niciodata. Si totusi, o familiaritate vie se putea citi intre tine si casuta-n panta, cu scari in fata. Erai tu, cu ochii caprui, verzi la momente de boemitate tarzie-n noapte si era si acest loc sinistru si totodata protector tie. Fara sa stii, fara sa vrei, ti-ai impins genunchii mai în faţă şi ai urmat drumul degetelor tale, plimbandu-se pe muschiul si buruienile fine, crescute si tintuite-ntre aschii negre.

   Te-ai oprit in geam, unde te-ai si taiat. Si revii la moment de inceput. Priveai geamul spart, apoi sangele care se scurgea pe ciotul ramas si la urma, ai vazut complementarul, completandu-se-n verde si cu de-al tau aprins. Si nu era asta. Era stratul dublu de geam, cel de pe exterior fiind mizerabil, iar acum incalzit de o greseala. Cel din interior era curat si puteai vedea clar prin el. N-ai putut vedea decat o perdea trasa dindarat, portocalie, aleasa cu gust. Incercai sa ochesti obiectele din camera, sa reperezi oameni. Dar era bezna. Doar o lumanare mov pe masa, in centru, masa pe care puteai vedea o pereche de jokeri, un zar, o pereche de chei, o esarfa care ti-era la fel de bine cunoscuta ca obiectul de mai-nainte si o balta de ceva lichid. Cateva bratari demult disparute, toate cele de cu amintiri, minus una.

   Incercai in miez de noapte sa identifici chipul aparut deodata in camera. Vedeai ceva auriu. Nimic cunoscut si totusi atat de familiar. Zambea si radea de unul singur. Un individ singur, intr-o camera intunecata, cu parul lung, auriu si ciufulit. Perdeaua se misca, iar lumina se aprinse. Si intelesesesi cine era in camera. Si cine radea ca dobitocul.

Pe rand, oamenii intrau in camera, toti cunoscuti, unii dusi pe alte meleaguri, altii dusi de tot, unii care merita si inca sunt si altii de care ai fi vrut sa se auda ca-s plecati de mult, dar au ramas. Cu un drag pornit pentru persoana de-acolo, mereu vesela. 

   Priveai, lipita cu barbia de cadrul de lemn al ferestrei, pe dinafara si cu grija de a nu te mai taia in ciotul ramas din geamul exterior. Totul era ca ceva ce se-ntamplase de demult, dar nici chiar in chip atat de minunat. Erau toti. Si vorbeau unii cu altii de parca s-ar fi cunoscut de ani. S-au deschis capace de bere, s-a baut sub ochii tai. Scene bine cunoscute, de cu Dunhill albastru si de cu Dunhill negru, la momente diferite, se desfasurau cu persoana blonda si cu ceilalti. Oamenii apareau si dispareau, in functie de ce-ti aduceau ei aminte si cum prelucrai tu amintirile.

   Ochii ti-erau videoproiectoare ale propriilor memorii. Si te bucura totul pana la lacrimi. Asistai la un spectacol mut, amuzant, dar se pare ca nu trist. Un vant ciudat, "de interior", ziceai tu, facea ca perdeaua cea portocalie sa acopere ferestruica pe care te uitai tu, fix in momentul in care iti veneau amintiri negre in minte. Si stateai cu culoare aprinsa-n obraji, uitandu-te la perdea, c-un puls ciudat. Ti-ai schimbat amintirea urata, iar perdeaua s-a dat dindarat, fara sa fie atinsa de cineva. Iar amintirea s-a derulat.

Brusc, la un moment de cumpana intre mintea si sufletul tau, totul dispare, doar omul ala ramanand in camera, lipit de un perete, cu privirea indreptata spre masuta unde erau obiectele. Disparusera toate. 

   Se-ntamplase ca lumina sa fie inca, dar mai slaba. Statea cu spatele lipit de zid, si puteai vedea cum in camera intra o creatura mitica si interesanta, familiara ca naiba, frumoasa si elocventa in ceea ce rostea. A aparut cu parul sau, saten, lungimea putin depasind umerii. Ti-a dat in momentul acela acelasi sentiment, ca prima data. Si s-a apropiat de masa, unde a aruncat ambii jokeri, de mai devreme. S-a apropiat de om, cu fata de fata sa, iar tu, strangand de lemnul ala uscat, ai auzit:

"Intocmai ca acesti jokeri, ti-am manipulat jocul. Un joc in care chiar tu ai permis intrarea jokerilor. Fara mine, n-ai fi pierdut si nici n-ai fi castigat. Te-am pus si ai pus sa iei atatea sentimente si sa le adaugi la cele pe care deja le aveai. Sau sa le dai pe cele pe care eu ti le-am dat. Cand am fost aliata ta, cand am fost impotriva ta."

   Totul rostit intre perechi de buze. O lovitura usoara, o arsura in stomac si un gust dulce si totodata acru pe buze. Iar in dualitatea sa, ti-ai amintit perfect: Bestia cu doua picioare, frica si creatoarea a intregului Univers al tau.

   Omul se uita la ea, departandu-se, dar acesta se ruga de ea, o implicase iarasi in jocul sau si jocul pe care bine-l cunosteai. Doar ca al tau era de cuvinte, iar ale sale, de actiunile scrise de tine candva. O apucase de solduri si o privi catva timp in ochi. Ea ranjea coplesitor si dragalas si totodata il strangea usor cu mana stanga de sold. Iar fara ca sa stii, tu ai simtit durerea. Cand sa te uiti daca tie ti s-a intamplat ceva, Bestia disparuse. Iar jokerii ramasesera aruncati pe masa.

   În timp în care familiarul, strigat in nume de cu "ă" la sfarsit, de care simteai sa zici "da, eu!", facea diferenta intre marimea jokerilor, glasul cunoscut ce strigase mai devreme, adusese o ploaie blanda. Ploaia le batea lor in geam, iar tie-n par. Era suficient. Simteai si caldura aceea sufocanta, pe masura ce timpul aducea inapoi amintiri cu aceasta, omul cu varfuri galbene, chipul angelic gasit in ploaie.

   A aparut cu haina de culoare ţipătoare, pe care pusesei ochii atunci, cand era o noua descoperire in viata ta si o noua definitie a cuvantului "simtamant". Se comporta flexibil si era spre deosebire de imaginea reala a acestui om, atenta si implicata. In momentul in care si-a dat jos geaca, pe la mijoc de dialog cu omul, ai simtit un tremur, exact ca ala de la munte, cand ploua si te-ai trezit cu jacheta aia aprinsa la culoare si larga pe tine. Ca si cum ea ar fi pe pielea ta mereu, simtand tot frig, ca atunci, tot printre codrii şi coline, cand beai bere. Pentru ca saptispe ani. Ca atunci, la melodie de cu Bruno Mars si de cu lacrimi interioare cand o vedeai. Si stia. Incercai, dar nu suficient. Si nimic.

"Asa s-a nutrit o dragoste", spuse omul blond din camera. In timpul asta, cea batuta de lucru minunat din picaturi stralucinde de apa in paru-i moale si frumos mirositor, se apropie de om, si intocmai ca-n seara aia, se apropie de buzele victimei sale, respira fierbinte in timp ce, atingand incet usoara panza roz si carnoasa, arunca si obiectul luat de ea.

   In moment de cumpana si auzind lucrul căzând, omul blond napadi pe buzele partenerei. Voi a i le devora, dar ea nu lasa ca asta sa se intample. La un "nu conteaza" aruncat aiurea in miez de noapte, s-a continuat. Dar nu in imaginea aceasta privita de tine prin geam, ci in gruparea dintre plaiuri ardelenesti, unde totul era legat de ploaie si de chipul gasit tot in ea. Aici, ea se indeparta usor, chicotind ca de obicei, si aratandu-i locul unde îi picase obiectul, isi schimba umpic atitudinea. Lua zarul si rosti asa:

"Intocmai ca acest zar, am ales cat de mult sa te plac, sa te iubesc sau nici sa nu-mi pese de sentimentele tale. Pentru ca jocul tau e mereu castigator la carti, ei bine, la table numa' duble nu dai. Nu tin cu tine. Desi stii ca am ceva pentru tine. Nimic nu e permanent. Totul e de clipa, iar intocmai cum un zar nu poate sta c-un numar pe fata la infinit, aşa nu pot sta eu. Sunt mult prea activă".

Şi plecă. Lăsând acelaşi parfum pe gulerul cămăşii roşii cu carouri albe, iar omul, mirosindu-l. Îl simţeai şi tu, în gulerul tău înecat de ploaie. Îl simţea şi omul din casă, ud de ploaie.

Urma sa-ti infatiseze totul si in acelasi timp sa-ti readuca aminte.

Dar a lăsat un parfum la care tresari
Şi se lasă cu povestea aici, până-n scurt timp
Când amintirile tale vor mai curge, ca acum.

marți, 19 august 2014

Relativ.

Sam Smith - I'm not the only one

   Mă laşi în cameră întunecată, ca după partidă de cu trântit şi zmucit. Simt ca şi cum aş avea zgărieturi de-a lungul spatelui, care ustură. Îmi lasă un fel de amintire bruscă, un fel de simţământ care mi-l pricinuieşti de fiecare dată când îmi îngădui să te văd. Usturimea aş lăsa-o să curgă în şiruri, cu tot cu sângele care mă aşteptam să ţâşnească. Ca gemete întregi, împărţite-n jumate, şi aşa în sferturi, până la liniştea de acum.

O cafea aş fi băut şi o ţigară aş fi fumat. Nu mă mulţumesc decât cu dimineţile mele duse şi cu răsăritul irosit în miros de tabac. Rămân cu urmele de la tine, rămân c-un sentiment care-mi străpunge organele şi care-mi pulsează din ceafă şi până-n rănile astea. 

   Rămăsesem împinsă la perete, cu vorbe şoptite unui neand de sentimente, un viscol cald care-mi răscolea străfundul. Rămăsesem împinsă-n peretele ăla cald, care-şi ţinea mâinile în jurul meu. Rămăsesem c-un peisaj în care ploua lin, şi-n care inhalam tutun peste umăr. Şi râdeam. Aşa rămăsesem după ziua aia, iar acum, nici aşa nu mai găsesc chipul găsit în ploaie, căci nici ploaie nu mai este.

   Mi-e doar o amintire, şi o perfecţiune. Mi-e pe undeva fier încins sub piele, şi nu-mi pasă în acelaşi timp, de curs, de liceul ce va veni, de nervi, de nimic. Îmi pasă. Şi fumez, fără vreun sentiment. Dar voi da de ea, de aia albă din pachet, pe care stă scrisă dorinţa mea, la vedere, dar care chipul acela nu va avea cum s-o zărească.

   Sunt cinci luni şi se duc. Din frigul în care te-am găsit, în balta în care eram şi-n rănile în care mă zbăteam, tu m-ai găsit şi m-ai trântit de tine, ca de-un zid. M-ai făcut să realizez şi să o ţin într-un vis amorţit. Mă treci din primăvară-n toamnă, anotimp căruia îi datorez o enormitate de lucruri. Şi mă treci încet. Ca de la scoaterea ochelarilor la prelungirea unei orbiri bruşte, care s-ar alege cu sentiment de muşcătură, dintr-o mişcare jucăuşă.

Doar o idee şi o ploaie, o ţigară şi un perete. Prin ele, să-mi creezi un preludiu de oftări cu gând la cât de fraieră sunt şi la cum am permis apariţia zgărieturilor. Prin tine, să văd nevăzutul, să aud cum tremură ploaia, dar nu prin sărături nesecate, ci prin clipocit din glăsuire. 

   Era o cămaşă albă într-o cameră întunecată. Era fata care umbla cu părul prins în coc şi cu material fin peste musculatura şi peste sânii săi. Se remarca şi frigul prin textilă, în timp ce mergea cu picioarele golaşe pe marmura vişinie de pe jos. Se contopea frumos cu peretele pe care se prelingea. Apoi, un curent a făcut-o să lase în mâna sorţii cămaşa şi să se afunde într-o beznă relativă. Singurul luminator era capătul ţigării, şi aia cu putere slabă, întocmai ca acum.

Totul e relativ. Chiar şi persoana la care relatez.

   Se sufocă cu ideea de fum, deşi simte răcoarea dimineţii. Simte un nou început şi totuşi o obişnuinţă din nuanţa aprinsă ce-o va purta trei zile şi multe zile împărţite de cu triade. E în letargia unei dureri fără curaj de impuls, dar cu trebuinţă de a rămâne acolo şi a se rătăci.

Mâine e primul meu curs ca trainer
Şi capul nu mi-e tocmai la program
Şi de aş putea, aş scrie toată noaptea
Dar nu pot.

duminică, 3 august 2014

Semn de carte în viaţa mea

"Se gândi că, poate, bietele umbre erau de mult în aşteptarea ţărmului... Când ieşi afară, văzându-se pe pământul nemişcat, cu cerul limpede, se mira că oamenii dinăuntru continuau să asculte rugăciunile, în loc să grăbească debarcarea"

   Încep cu un citat care m-a fascinat, direct din cartea tatălui meu literar, Radu Tudoran. Şi încep eu, personal, cam aşa:

   În urmă cu doi ani şi câteva zile, eram la munte şi visam să scriu, şi nu numai pe caiete mototolite. Eram abandonată într-un ecran de telefon, fixată cu privirea pe rânduri ce nu erau ale mele. Erau albe pe fundal negru. Îmi oboseam ochii, doar să văd ce urmează. Şi se duceau aşa orele din penultima seară de tabără dintr-a opta, pe blocul unei viitoare colege de liceu pe care am vrut s-o cunosc şi cu care am acum o relaţie de prietenie chiar foarte bună.
   Când am dat de net şi de tastele mele proprii la Constanţa, am intrat iarăşi pe blogul Irinei (căci aşa o cheamă) şi am dat pe Blogger. Am băgat acolo mailul, nume, alte enşpe mii de chestii, până când deodată am dat de "nume de utilizator". Am bătut cu mâna-n birou de două ori şi mi-am aruncat ochii pe călimara de pe masă. Evident, cerneală neagră. Şi aşa s-a născut Ink. După câteva experienţe, a devenit şi high, mult mai târziu decât naşterea blogului, ce-i drept, iar aşa, cerneala plutitoare, înălţătoare a devenit, să zic aşa, micul brand al unei puştoaice de cinşpe ani. Brandul meu.

   Scriam din plictiseală la început şi făceam postări banale, zic eu. Până am dat de liceu, mă frământa gândul că "o să fie greu să mă acomodez, loc nou, oameni noi". Şi eraţi voi aici "lasă bă că o să fie fain, ai să vezi", cu Joe din Galaţi în fruntea "urmăritorilor" mei. Şi primul, de altfel. Tot primul blogger pe care am început să-l citesc, de data asta, de la blogger la blogger.

   De la elevul mediocru din generală, la liceu am intrat din plin ca cel mai zăpăcit şi empatic copil. M-a izbit focul din interior în primă zi de liceu, când am văzut doar juma' din faţa bestiei cu două picioare. Mi-am făcut prieteni. Am cunoscut voluntariatul. Decembrie 2012, cum aş putea uita. Iar acum, in iulie 2014, am devenit trainer. Şi mi-am îmbunătăţit din ce era de îmbunătăţit la mine şi mi-am mai învins de fricile mele micuţe, cum ar fi... vorbitul în public. Mda.

   Scriind pe blog, nu-mi dădeam seama că eu practic prin ce simţeam, făceam şi pe alţii să simtă aceleaşi lucruri sau le dădeam ocazia să se regăsească printre umilele mele rânduri, deseori scrise îmbăiate în lacrimi şi bătute la tastatură pe la patru dimineaţa, şi tot deseori când ploua şi năvăleau toate-n mine. Dragostea mi-a dat asta, iar blog mi-am făcut să mă citiţi de veţi vrea şi ulterior să mă citesc singură şi să mă uimesc singură. De multe ori rămâneam mască la unele postări şi eram gen "bă, eu am scris asta?".

   În momentul ăsta, am rămas acelaşi copchil imbecil, nebun după rockangeală şi boschetăreală, pe-afară mai-mereu, fumător din obişnuinţă, născută, crescută-n nisip constănţean, cu rădăcini din culturi interesante, dar pe care de multe ori le iau peste picior şi rămân cu spirit şi gând românesc. Rămân arestată, din păcate, destul de rar de propriile-mi cărţi şi am ajuns nici să mă mai întrec în postări, lunar. Înainte aveam 9-10 pe iulie. Acum am doar una. Nu îmi mai e bestia cu două picioare pe sub piele, dar o apreciez pentru că mi-a dat darul ăsta de care ţin şi la care ţin aşa de mult. Am găsit un chip în ploaie, care a năvălit ca un val în interiorul meu. Şi poate că încerc să-mi mai şi exteriorizez toate aceste sentimente pe care în trecut le-am lăsat în platonicitatea care mi-a cam făcut rău, dar care mi-a dat ocazia să fiu citită de atâţia oameni care au dat şi pe la mine.

   Îmi iubesc familia, prietenii, oraşul.
   Dar nu vă daţi seama cât de mult îmi iubesc micul meu High Ink, pe care l-am ridicat cu mult ajutor din partea voastră!

   La doi anişori, zic eu, şi la mai mulţi!
 
Vă mulţumeşte omul care-i behind the scene, fără nume, ci doar cu apelativ de "fata cu cerneală", "Ink", "te-miri-cine care îşi pune sufletul pe tavă prin proză".

Căci dacă viaţa mi-ar fi carte, High Ink mi-ar fi semnul care s-ar opri la paginile importante. Şi întocmai ca o sugativă printre râbduri abia scrise, iar mai apoi presat în carte, ar rămâne cu rânduri şi amintiri importante la finalul volumului vieţii mele.

Stay tunned.

marți, 29 iulie 2014

Soulmates

Josh Record - Bones

   Daca e sa incep cu ceva important, e sa incep de la bun inceput.

   Incepuse cu o rautate. Ma simtisem prost pentru prima data de cand intrasem la liceu. "La arte". Aveam prima ora de modelaj, in care profa cu fata classy ne punea sa mutam ceea ce se numesc "sele" si ca se folosesc la sustinerea plansetei in timp ce modelezi. Nu faceam nimic. Doar crochiuri. Si din nevoia mea prelungita de lene, am cerut colegei din dreapta un creion. L-am primit, vrand-nevrand, dupa mica sa iesire. Se intampla in septembrie.
   Dupa o intamplare haioasa de la bal, am inceput sa ne cunoastem, sa radem pe seama fazelor de la bal. Practic, am inceput sa facem misto de orice era in jurul nostru. In decembrie am avut primul schimb de replici la telefon si prin mesaje, de cu "si.. cum se ajunge la scoala 5?", "te-ai trezit?", "indruma-ma, o, tu, salvatoare de copchii pierduti". Nu zic exact ce a zis, ca sigur ar cere drepturi de autor pentru asta... sau un Mc Puisor. Who knows.

Weekend-ul din 8-10 decembrie 2012 nu numai ca ne-a schimbat viata, dar ne-a legat intr-un fel. De atunci am avut lucruri in comun: activitati, ore de joaca, dume despre "oyooyoyooy" si multe altele, de ne susoteam la liceu, iar colegii ne credeau niste cretine. Nu era baiu' prea mare, caci ne intelegeam. Asta conta.

   A continuat un an plin. Vorbeam mereu. Ne sacaiam reciproc si cautam solutii cum sa scap si sa ma mut cu ea in banca. Iar prima experienta cu cortul intr-o tabara, tot cu ea a fost. Cand in prima dimineata la Ostrov m-am trezit intepenita de frig, la patru dimineata, ca salteaua se dezumflase pe partea mea si ca ea statea in aer, doar ca ea inca dormea.

   Si de la scoala 5, la Ostrov, la Tomis, pe plaja in aprilie, cand tot ce faceam era sa mancam si sa-i arunc scoici in decolteu. Cand eram noi, fetele cu nume aproape lafel si despre care lumea facea asocieri. Unde daca era una, sigur era si cealalta prin preajma.

   Lucruri frumoase s-au schimbat. Intr-o distantare despre care mi-e greu sa vorbesc, pe care ea a inaintat-o, dupa care eu am sustinut-o si intr-un final s-a agravat. In mai multe etape cu mai multe accese de neinteles acum, nu pricep cum eram inainte si acum e asa. Cum lucruri care ne-au unit, ne-au adus intr-un cerc comun, cu amici aievea, cu sentimente pe care le-am varsat, cu un trainerat care a inceput cu ambele, o data, dar care s-au simtit reci, pustii.

   In ultimele saptamani n-am facut decat sa ma axez pe prietenia noastra, o panza fina, arsa, pe care incerc cu disperare s-o refac. Intr-o camera, in bezna, iar eu, astigmatica din nastere, fara ochelari. M-am intepat de multe ori la Corbeni. Si am scos apa dintr-un rau caprui despre care doar doi stiu. Mai apoi la Pitesti. La Nucsoara am stat pana la trei dimineata, gandindu-ma.

   Nu suporta sa vorbesc despre cum era anul trecut si cum e acum. Nici nie nu-mi place, sincer. Dar stiu ca acum un an, fix, eram la Ostrov si-mi asteptam cadoul despre care-mi vorbise ea, ceva la care m-am asteptat, ceva ce am dus la Credinta, in toi de troscaneala, ceva despre care am auzit ca vorbesc cu emotie. Am frecat-o la cap intr-una in perioada mea de mica skaterita, pana cand mi s-a rupt in martie 2013 si n-am mai vrut sa continui. Tot de-atunci visez la un longboard. Sau visam.

   M-am oprit sa mai visez, cand era clar ca visul mi se implinise. Era treizeci iulie, acum un an. Era frig si tin minte ca Damian si-a spart buza cu Argatu cand jucam "Printesa". Iar eu pe post de printesa. Atatia tantari, si totusi era placut in cort. Pe langa taratoare si broaste, eram noi in cortul nostru, lasand salteaua sparta la o parte. Era ea, micul meu om, al carui dar ma rascoleste si acum: un mic longboard de plus, cu grip moale si sclipicios, lasandu-si amprenta sa pe el. Avea un Patrick lipit pe placa. Iar impreuna cu asta, era si-o felicitare.

   Tot ea a fost cu mine, ok, pe fir telefonic, cand aveam venele inghetate de la glucoza si cand plangeam de frica. Cand ea era prima persoana care a stat atunci de vorba cu mine.

   Sunt fericita si nu-stiu-cum in acelasi timp. Maine e ziua mea, iar singurul lucru ce mi-l doresc e sa traiesc macar pentru o clipa, sentimentul ala ca cel de mai demult, cand ea era Emma, iar eu Eva-ul ce urma imediat dupa. Cand ne incurcau. Si cand nu plangeam cum o fac acum, cand nici deep nu pot fi ca sa mai maschez ceva.

Soulmates. Am fost.
Si incerc sa mai pot repara ceva.

vineri, 27 iunie 2014

În zile ca astea

Arctic Monkeys - I Wanna be Yours

   Rândurile astea-s prea scurte ca să descriu un întreg dintr-o singură celulă de a ta. Nu ştiu nici cu cuvintele să mă joc şi abia am început. Sunt scurte cuvintele. E scurt timpul. Este mult mai scurtă şi viaţa de om.
   Te găsisem în ploaie. Te-am zărit şi-n fapt de seară, ba chiar de multe ori. Reuşisem să-ţi ating mâinile, dar nu şi sufletul. Să gâdil ce mă gâdila pe mine in momentul asta. Doar si numai putin sa vad cum te uiti la putin negru, verde si alb si sa vezi ca nu merge cu unele culori mai aprinse. Ca mereu culorile se alterneaza. Inchis cu deschis. Ca esti in acromanta si ca-mi scriu in minte o romanta, doua, trei, sute de mii pe secunda atunci cand stiu ca esti in preajma. Ca ceea ce face encefalul sa zbarnaie o anume boala la cord este doar impactul vizual al mainilor tale, printre multe altele. Cu genunchii la piept, pe iarba, in picioare. Cu ceva de-al meu la mana. Cu ceva mai bolnav decat este.
   Gandesti inocent, ca un copil. Te misti in voie, intocmai ca unul. Iar pentru un copil este greu sa unga pereti intregi de cord, sa-i zgarme, sa faca din bicameral, unicameral. Si sa-si faca sezamant acolo, pentru a observa totul, pentru a duce o artera pe dupa alta, de a le lega, de a produce sentimentul de gat uscat si de fierbere a sangelui. Oprirea lui in tampla cand saruti pe ea.
   Viceres, numele in care te-ai botezat sub ochi mai mult sau mai putin blajini, dar care tot ce vad sunt miscarile tale. Urechi cu care se aud sunete, fregvente vibrate de ras, alteori strangulate, de catar, de delfin. Nu. In scurt. Sarite parca, alese, ispite ale unui muritor care tot ce face e sa lupte sa supravietuiasca si sa invete. Dar ai pus piedica, si tot ce faci e sa se lase cu sange si sa tragi cortinele peste un trup ce tinzi sa-l lasi fara darul de a face totul pentru a-ti simti macar respiratia. Versi vaze cu flori cu petale din nori si cu mirosuri combinate a tuturor stelelor pe care stiu ca le-ai semnat pana acum. Pe care le-ai tinut in mana si pe care le-ai lasat, intr-un final, sa vietuiasca. Dar care s-au stins.
   Hrana unei palme este sa apuce. Sa simta ca e acolo. Ca e cald, sau ca e rece, dar care sa transmita ulterior temperatura de la una la alta. Faci tunete din aplauzele tale. Faci ca printr-un sarut sa ma apuc de glezne si sa le frang pana la ologire, ori sa ma lipesc cu palmele de fiertura de sub ochii tai si sa nu mai dau drumul vreodata.
   In momente ca astea, cand ploua si e zi, cand e-n treacat totul, cand unele lucruri raman: asternuturi cu buline, muzica si sunete de sarutari, frig si tuse constanta, foite si filtru in colt de gura, prieten bun, ingrijorat, budinca, masina albastra parcata in moment de cadere si de pierdere a oricarui gram de speranta, parc intins cu banci goale, ingalbenite de vopsea si de luna, iarba uda de ploaie si "noroaie" pe Nike-uri, bratari pe incheieturi parfumate, dar rupte de un varf exagerat de ignoranta, de neobservare, de inocenta.

Mi-ai luat sentimentele si le-ai trantit din Nord in sudul sau. M-ai obligat sa mananc neincredere si n-ai lasat s-o vars cumva, undeva. Doar in lacrimi care nu curgeau, dar straluceau. Sub ochii tai, un acoperis, iar in fata lor un zid. Totul cu susu-n jos. Iar sus iti saruta sprancenele si iti netezea parul cu barbia, fina si virgina la randu-i.

E vreme tulbure
In care nu mai vad toate culorile ca inainte.

marți, 17 iunie 2014

Un chip găsit în ploaie

Coldplay - Yellow
 
   Mi-e greu să cred că nu apuc să fac totul în felul meu. Că blochez timpul în care pot acţiona, gândind. Mult prea mult. Un fel de rănită, infectată cu vreo boală extrasă de la vreun boem din vreo bibliotecă nefregventată. Am răcit. M-a plouat. Oare asta a mai domolit gândirea mea de clipă?

   Prin martie, pe la început. Întâi. Nu mai ţin minte, dar întârziasem. Şi apărusem cu semne de încăierare, mult prea evidente. Era inconfortabil şi uşor să-i mint pe cei mici. Ploua şi atunci, dar afară. Iar vibraţia fiecărui strop o puteam resimţi de lângă fereastră. Nu-mi găseam locul şi scopul vizitei. Era un chip mult prea familiar acolo; nu-l întâlnisem niciodată. Dar lumina când zâmbea şi simţeam că parcă ne ştim de ani.
   Au trecut zile. Îmi doream să mai văd ploaia, s-o mai simt vibrând pe pielea-mi sau în minte, oarecum, la doar o simplă imaginare a acelui chip. Venise vremea să intru ca mic exemplu. Văzusem chipul şi acolo. Nostalgie şi ploaie. Ceea ce alţii nu suportau, dar ceea ce pe mine mă făcea să-mi mai dreg entuziasmul, starea de evidentă fericire.
   Nu făceam cu precădere mişcările mele obişnuite, deoarece ceea ce mă făcea să simt nu era deloc ceea ce obişnuiam să simt. Am încercat să-mi creez o nouă faţă, una specială doar pentru ea. Dar tot ceea ce am făcut a fost să ratez, zi după zi, timpul. Ăla în care puteam face ceva.
 
   Am abandonat o mare parte din mine, m-am lăsat baltă, dar totuşi încercam să epatez în preajma sa. Mare lucru nu credeam că este. Până prin aprilie. Înainte de vacanţă. Atunci am resimţit entuziasmul.
 
   Urma s-o văd pentru încă patru zile. Mă regăsisem, până la plecare, când iar m-am schimbat. "Eşti o fraieră" - îmi răsună şi acum în minte. Aveam oportunitate, şi totuşi m-am comportat ca total opusul meu. Nu vreau să mă gândesc deloc că mă schimbasem, căci în esenţă, tot eu eram.
   La un moment dat, am găsit familiaritate în mişcări, gesturi, cuvinte. Mă adaptasem. Nu mă mai stresam atât de mult pe lângă ea. Am trecut şi atunci de-o ploaie în care ne-am udat îngrozitor. Dansasem lângă focul de tabără, în ploaie. Ne vedeam cu toţii în acel cerc, dar tot ceea ce puteam observa era jacheta aia galben neon care sărea în ochi. Măcar un lucru de pe sine să materializeze centrul de atenţie pe care-l produce în jurul său, dar de care nu-şi dă seama.
   În alea patru zile, cât timp ne-am strofocat cu probleme ca "n-am mai făcut duş de nu ştiu când" sau ca "n-am putut dormi din cauza sforăitului Anei", fată firavă, nu mi-am putut rupe din timp să nu stau măcar lângă ea sau să-i privesc acelaşi chip ca cel de pe întâi martie. Un chip luminat ce a putut semnifica cel mai frumos mărţişor pe care l-am putut primi de la cineva.
 
   Ce mi-a rupt totul a fost într-o seară. Îmi amintesc amestecul de teamă, dezamăgire şi rănire. Şi luna plină ce bătea puternic în fereastra de la parter. Lumina gălbuie care dădea din baie pe hol, ca de boală, era aruncată pe toţi vinovaţii acelei seri. Ştiu că nu-mi puteam stăpâni furia şi că mă plimbam dintr-o parte în alta pe hol, după care am observat ceva ce ar fi trebuit să văd, dar care furia m-a împiedicat s-o fac. O voce plăpândă de la persoană ce stătea pe jos se ridică şi parcă mă atinge cu vărfuri de degete, reci, dar totuşi calde: "ai un şerveţel?". Nu, n-aveam. Dar m-a trezit din furie şi m-am putut strecura în camera în care toate fetele dormeau. Şi degeaba, căci am făcut mult tam-tam şi am primit înjurături. Dar şerveţele găsisem. În scârţâitul profund al uşii de la etajul unu, eram fericită. Dezamăgirea încă i se citea pe faţă, dar ochii nu-i mai erau înecaţi în lac sărat.
 
   În Techirghiol am bătut piciorul în faţă şi-napoi, până am ajuns pe faleză. Era trei dimineaţa. Nu se simţea decât asfaltul alunecos şi rece de la ploile scurte de mai devreme. Se simţise tensiunea în aer până la ora aia. Iar eu în grămada aceea de chipuri cunoscute, familiare, nu-mi găseam locul. Am golit, dacă e să număr, un pachet. Doar să-mi mai dea timp de gândire, sau doar să aştept o nouă scurtă ploaie care să mi-o stopeze. Vorbisem cu ea, dar nu mai era momentul s-o deranjez.

   În aceeaşi seară petrecută în Techirghiol, după întreaga ploaie, am simţit, ca un copil micuţ, un sărut pe frunte de la un om ce parcă s-a aplecat s-o facă. Era cea de la care am învăţat multe într-un an jumate. Cea de la care am preluat, fără să-mi dau seama. Era omul ăla cu o palma mai înalt ca mine, care e supărăcios câteodată, dar care ştii că râde ca retardatul, care te susţine din priviri când te încurci în plin discurs, care te sărută protector pe frunte şi care-ţi zice numele în diminutiv.

   Şi tot în seara lu' Techirghiol, tipa aia de vede chipul 'cela vânat în fiecare zi. O discuţie lungă despre sine, despre lucrul cel mai important acum şi pe viitor: să fiu eu însămi. Să nu uit ceea ce sunt şi să nu pretind că sunt altcineva, doar ca să impresionez. Şi să nu mai cred că douăzeci şi nouă decembrie două mii treişpe mi-a afectat tot caracterul şi că mi l-a distrus. Nu e chiar aşa.

   Azi a plouat. A rupt asfaltul şi a făcut şanţ în jurul liceului. Tot ceea ce am făcut, mai mult negândit, a fost să fiu eu însămi, să mă arunc cu picioarele în apa aia şi să alerg până acasă, râzând. Obişnuia să-mi placă ploaia, şi să simt că mi-e aproape, cel mai aproape atunci când scriu.

Ca acum.

marți, 13 mai 2014

O ţigară.

Byron - XX

   O ţigară între degete la vârstă înverzită. Un fum cu interes, al doilea cu obişnuinţă, al treilea cu speranţă de senzaţie, al patrulea pentru toţi ai tăi, al cincilea pentru că mai ai încă cinşpe scurte de terminat. O ţigară cu privire la viaţă. La aia care creşte din pământ şi care iese din sămânţă. La aia care tot din cauza minţii creşte şi se face din ce în ce mai înalt, ca un puls cu personalitatea lui, necontrolat, căruia nu i te poţi confesa. Prin fum şi aer, se vede verde. Se vede mult gri după, dar soarele bate pe culoare, nu pe amestec de nonculori. Centru de atenţie e pe viu. Se mişcă.. de ai da cu degetul, s-ar mişca. De ai da cu ambele degete, ai scăpa ţigara. Nu ai putea şti dacă te-ai ars cu rază sau cu foc. Te-ai trezi şi te-ai uita ca-n toate zilele. Fără interes.

   O ţigară la nou început, la fiecare aniversare a fiecărei idei. Naşterea de sentimente e botezată cu idee, cu cuvânt după. Verde-n casă, în ghiveci, se naşte. E mâl, şi fărâme care formează o sacralitate de jeg în vasul cu apă. Nu vâjâi pe lângă el. Nu te îmbăta cu hrana a celui ce e alături de tine. Nu te gândi să tai dreptul de a se combina în amestec cu ăleia cu filtru moale. Intră-n tine, iese, mai respiri de două, trei ori şi realizezi că e doar o amantă, care se arde cu tine, fumegă, şi după tot se arde. Singură, de data asta.
 
   E interzis? Ce să fie.. Afirmaţie sau.. Dar tu te bizuieşti pe certitudini. Te ţii de ea. Aşa cum vă ţineţi voi de verde să mai meargă aparatul. Te scuzi, refuzi scrumieră şi tot în verde o arunci. Şi nu că arde, dar sufocă. Se cară sticlă şi e bună când e verde. Tabla nu-i de tine şi nici de ei. Poate doar aia de table. Îi mai dai şah mat unei vieţi. Cu pioni de data asta.
   Proscris şi enigmatic sentiment. Vânt cu soare. Şi păcat în telefon cu abţibild. Muzica, cică. Te deschizi ca o floare acum. Stai la lumină. Te mai recunoşti oare? Sau abia acum te recunoşti cu adevărat? Te priveşti? Nu, căci ai ochii închişi. Atunci, cum vezi că te recunoşti? Cum îţi dai seama că e verde? De ce te bazezi pe certitudini, dacă incert e şi ideea de acum două clipe?
 
   O ţigară. Douăzeci şi şapte. O lună. Februarie. Atâtea le ai numărate. Şi le fumezi din dorinţa de a te lăsa să pluteşti, să te regăseşti, să ştii că pielea aia e a ta, floare. Iar întrebările sunt de tine. Ai dor de ducă, dar stai în casă şi scrii. "E întâi martie, şi am întâlnit..." multe puncte de suspensii. Ai întâlnit fiecare spaţiu dintre puncte. Iar fiecare punct pus e fiecare ţigară stopată, pentru că n-ai mai simţit că e momentul să le termini. Sau să le începi. Te gândeşti să începi o nouă ţigară, şi s-o termini de la început şi până la dunga albastră. Filtru moale şi oranj, din obişnuinţă. Dar incertă e şi ideea felului filtrului.

   Îţi poţi continua ideea? "E întâi martie şi am întâlnit...". N-ai mai scris. "E întâi mai şi te am în..." vedere? În vizor? În ce? Care "te"? Te exprimi în cuvinte, dar acum te reţii să spui. Tremurai de extaz şi de râs la carele cerului în noapte. Ai băut mult la întâi mai, dar nu te-a luat deloc. Poate două-trei beri, dar restul de bătut ficatul nu te-a afectat. Te-a afectat altceva. Aşadar, ce e? Ţi-au îngheţat vorbele în plin soare? Atunci, poftim o ţigară. Se fumează, trece. Dar nu se dă. Se obţine.

   Focul căutat ardea la sute de grade deasupra cerului de întâi mai. Acum e treişpe. Fix. Trebuie obţinut, iar soarele arde. Oamenii nu-s cu tine, căci tu eşti o floare. Aşa te-ai simţit, deci asta eşti cu adevărat.

Şi totuşi.. fumezi? Incert. Scopul e ţigara. Şi nu ai atins-o, decât luată în braţe, cu gând oarecum s-o rupi. De ce? O vrei. S-o strângi cu buzele, zeci de minute, ore, o săptămână în Vamă, pe vecie. Foc nu ţi-ai luat, aşadar ţigară nu se dă. Şi focul ăla îl ai în tine, dar e îngropat în jar oarecum proaspăt.

O ţigară din miliarde
Şi aia e Dunhill negru.

luni, 12 mai 2014

Undeva în ploaie

The Antlers - Epilogue

   Nu v-au rămas decàt privirile şi amintirile neexistente. V-au rămas cuvinte întipărite pe retină. Căci ce îţi zicea ea, tu nu puteai decât să citeşti. Iar replică nu-i dădeai, aşa cum unei cărţi nu-i poţi reproşa nimic. Nu i-ai mărturisit nimic, deşi ea parcă te implora s-o faci. Ai rămas într-un mister total. Încă eşti aşa.

   Îţi dădeau ideile cu virgulă, deşi era una singură. Te-ai răzvrătit asupra realităţii, crezând că asta va aduce pacea mentală. Te-ai blocat în tăcere, iar replică tot nu ai dat. De ai fi voit a face amintiri cu ea, nu ai fi putut. Ceva nu te lăsa. Te implorai acum pe tine să rupi bilanţul ăsta, să crezi că se poate şi să-ţi educi subconştientul.

   Mergeai c-o veselie prostească pe stradă. Ştiai că o vei vedea. Sau păstrai un permanent "sper". Că e acolo. Că se uită. Că va veni. Şi venea cu bucuria ei, de-ţi inducea o boală ştirbă. Precum oamenii simpli care dau la măsea până le cad toate. Şi totuşi râd.

   Făceai şi tu asta. S-a întâmplat acum ceva timp. Vorbeaţi la o ultimă ţigară, una pe care o pasaţi peste umăr. Nu ţineai cont prea mare de faptul că ţi se aspreau şi înroşeau mâinile de la frigul serii şi nici că acolo era plină luna şi alte stele întinse parcă într-o compoziţie celestă cu suflătorul. Îi ţineai mâinile în buzunarele tale. Îi dădeai locul cel mai cald, şi nu-ţi păsa de altele. Erai în stare cognitivă de fericire, nu se punea problema. Iar legătura între tine şi ea a durat cât o pauză de fumat şi alte câteva ocazii în care îi puteai reteza cuvintele. Dar ce i-ai putut reteza au fost lacrimile pe care le strângea în batistă, sub ochii tăi. Ţi se rupea totul. Interiorul ţi-era răvăşit. Şi riscase-i mult pentru acel motoraş care, îmbibându-se, îi lăsa obrazul uscat, cu uşor iz sărat şi cu aromă de mare.
 
   Mers dezorientat încă mai e, dar doar între ideile tale. Ţi-o doreşti.. Se poate vedea. Dar nu îi baţi nici măcar pe umăr, să-i zici pe ton prietenesc "iubito", sunând mai solemn în mintea-ţi, decât în al său timpan. Nu crezi în ceva şi crezi că minunile nu există decât în predicile preoţilor bătrâni... şi alea fictive. După gusturi. Tu ai experienţă-n beletristică şi adori limbile străine. Şi ea? Ea este. Se mulează. Se vede pe faţa ta doar când îi auzi numele, când ai obsesia de a strânge un obiect în braţe şi a crede că este ea.

   În seara aia de marţi parcă, când eraţi cu toţii adunaţi în mijlocul nimicului, lângă o improvizaţie de orice, cu becurile a căror lumină nu se vedea din cauza focului de la lemne. Era înalt. Şi ardea. La început, credeai că o să vă ardă pe toţi. N-a fost aşa.

   Începuse ploaia. Fumai lângă foc, căci doar acolo se cădea a fuma. Îţi plimbai ochii printre mulţimile de prieteni şi oameni ce urmau să-ţi devină tovarăşi. Zâmbeai. Te mai plimbai în jurul mesei, mai luai o alună, o mai plimbai la gingie de două-trei ori şi o mâncai, în timp ce-ţi căutai pachetul între crengile unui copac uscăţiv. Mai aprindeai una. Dar mai târziu. După.
 
   Loc n-aveai să arunci un ac. Ce-i drept, un inel s-a pierdut în seara aceea. Probabil încă străluceşte în seri ca asta, ca aceea, şi parcă a rămas verigheta unei singure amintiri. Când v-aţi găsit şi uşor v-aţi atins podul palmei cu degetele. Când nu se definitivase o ţinere de mână, când aţi făcut un gest simplu, care v-a unit pentru un minut sau două. Şi focul, şi muzica, şi ploaia, şi părul tău ud şi al ei.. şi toţi cei ce chiuiau şi dansau.
 
   Stăteai cu 'A'-ul bătut între cer şi pământ. Erai între oameni şi încercai să faci hora, dar doar te clătinai pe picioare. Când, printre cele trei cupluri care dansau în interiorul horei, era şi ea. Te blocaseşi din nimicul pe care-l practicai. Te uitai la ea, dar după ţi-ai focalizat atenţia în altă parte. Şi deodată, te trage din starea latentă şi te obligă s-o urmezi. Dansai. Şi nu era bucuria aia a ta că dansezi, ci că dansai cu ea. În ploaie. Şi chiar nu ştiu care să zic că era c-o jumătate de cap mai la înălţime. În momentele alea, egalaţi înălţimile şi eliminaţi diferenţele. Nu se sesiza decât faptul că data aia a vrut să vă vadă împreună.

joi, 24 aprilie 2014

Am doar atât.

   Vama Veche - 17 ani... infinit

   Îmi spun să mă grăbesc, să-mi aleg calea pe care vreau s-o urmez mai departe. Îmi spun apăsat că nu mai e timp. Bat cu unghia în sticla ceasului kinetic, neînţelegând care ar fi rostul unui ceas aşa elegant pe-o încheietură atât de grosolană. Mă uit la ei. Nu pot să cred că ei mă obligă să fac ceva imposibil de realizat acum. Îmi cer să schimb.
  
  "Dar ce să schimb?", întreb. Şi nu răspunde nimeni.

   Mi-au spus să mă gândesc. Dar de ce? E prea devreme. Nu sunt decât o adolescentă care se împiedică prin căte-o dragoste, două şi care nu poate face mai mult, decât să decidă lucruri de-un ceas, două pe baza unei filozofii a unui viciu condamnat. Sunt în stare să trec cu vederea lucruri mărunte, să plâng când îmi vine şi să nu recunosc lucrul ăsta, să mă ataşez destul de repede, să fiu energică şi sociabilă cu toţi şi să evit persoana pe care o îndrăgesc. Da. S-ar putea numi frică. De greşeală. De prostie. De faptul că aş săruta-o, dar.. ceva încă nu mă lasă s-o fac. Să visez când mi-e de şcoală şi să-mi fie de şcoală când nici nu-i momentul.

   Îmi spun mereu "pune mâna pe carte şi învaţă!". Sunt sătui de toate cărţile pe care le-am strâns în braţe, pe care le-am iubit din priviri, filă cu filă, rând cu rând şi pe rând. Nu ştiu ei oare că învăţ la fiecare întâlnire cu prietenii, că serile aud teorii filozofale care au logică, că-n astrologie, magie e când stelele se-nvârtesc când stai pe loc? Nu ştiu nici faptul că ei mă obligă să tocesc pentru o notă. Iar eu nu vreau să tocesc. Asta nu înţeleg ei.

  Mă văd ca pe un copil, dar îmi oferă lucruri de oameni care mai au puţin şi-şi iau viaţa-n piept. Nu-mi lasă libertatea, deşi asta îmi lasă de înţeles. Unul depinde de mine; e lipit. Iar altul e delăsător; de parcă nici nu-i pasă. Nu suport.

  Am dat semne de trăsături depravate la o vârstă fragedă. Au strigat la mine că nu aşa e bine. Am devenit ca ea şi mulţumesc şi acum. Că nu-s căzută în muzică proastă, că n-am oameni în anturaj care nu merită, că mă îmbrac ca un om normal, că nu-s scoasă din emisiunile tv cu rating imens. Acum îmi zic că mai bine e aşa. Degeaba! La prostie nu mă cad, la cafenele fancy nu mă duc, nu port fuste că nu-mi plac, nu depind de nimeni,  nu zic "iubi", decât în râs.

  Râd de mine, în prag de majorat, că nu ştiu noţiuni logice scrise pe hârtie. Nu, dragilor. Ştiu mai mult. Am trecut de capitolele trecute pe hârtie. Am învăţat să văd şi dincolo de foaia dată de ei, de ce mi-au zis să văd, de ce vor ei să cred, de cum mă vor ei pe mine. Mai am aproape două luni până la şaptişpe, dar am simţit destule şi am văzut multe. Sunt convinsă că mai sunt multe acolo, departe, dar nu vreau să mă gândesc chiar acum la viitor.

Vreau să alerg pe plajă, să mă dau din nou pe skate, să revăd oamenii mei dragi, să devin un exemplu pentru ceilalţi, să fumez şi să dau shot-uri cu fum, să nu-mi mai fie teamă să iubesc, să strig tare "te iubesc", să scriu încontinuu, la tristeţe sau fericire, să am neajunsuri ca să-mi pot face singură ajunsurile, să mă plimb seara, fără să ţin un fel de teamă în sân, vreau să nu mai aud "aşa cum poartă toate fetele", să-mi treacă mica reţinere pe care o mai am în a vorbi unui public, să rămân mereu cu sufletul de voluntar, cu curiozitatea din luna august a lui 2012, cu acelaşi avânt spre necunoscut, să rămân acelaşi călău al necunoscutului pe care nu-mi propun să-l las necunoscut.

   Mă bucur că fericire îmi pot găsi în orice zâmbet, în orice voce de copil, în orice îmbrăţişare adevărată, în orice ţigară la orice ieşire cu oamenii mei.

Doar să nu-mi mai spună nimic.
Sunt în prag de şaptişpe ani.
Vine vara. Am reînceput să scriu.
Sunt fericită şi iubesc.

sâmbătă, 12 aprilie 2014

Minimă frenezie

   One Lion - Sweet Reaggae Music

   Credeam că te-am pierdut şi că nu te voi mai găsi. Te-am găsit unde nici nu am sperat. Te-am găsit în mersul meu tolomac, cu ochii în contrapostul fizicului tău. Am vrut să ating ceva din ce reprezenta energia aia a ta. Erai pe iarbă, rezemat om cu picioare întinse. Era şi şaica cu cerneală p-acolo, în preajma ta. Ba chiar în ale tale braţe. N-am văzut mult, că mi-a năvălit auriu în faţă.
   Nu mai exista nimic atunci. Era doar o stare de inerţie, deşi mă lipisem de trup viu. Nu era al meu. Nu concep trupuri vii unul pe altul, decât dacă unu-i latent şi rece, iar celalălt îi este opusul. Aşa le ştiu.
   Mai puţin muritoare să tot fiu, aici, pe blog. Oriunde, de altfel. Căci aşa simţi bucuria ariei de dincolo de imaginea de perfect a oricărei acţiuni sau fapte reperate. Nu poţi studia o îngheţată în plină vară, căci s-ar topi. Mai întâi, scapi de ea, apoi te reîntorci în gând şi scrii tot ce te-a tăiat în momentele acelea. Cum era aşa şi pe dincolo şi cât de rece era în comparaţie cu nisipul ud de sub tălpile tale.

   De "nu ştiu" mă-mpiedic mai-mereu în vorbire. Nu că n-aş ştii, dar e moment de respiro între gânduri. Dădusem exemplul cu îngheţata. Înainte s-o cumperi, cum ai cerut? Poate cu "daţi-mi" sau cu întrebări de cu "aveţi?" şi "ăăă, nu ştiu". E acolo? Da. E mereu acolo. Fie că vă daţi seama sau nu. Este şi va fi mereu un ceva ce probabil ţi-ai fi dorit să fie şi să apară, să fie şi să n-apară sau să fie şi ştiut de tine că este doar.
   Parafrazare la ce a spus x şi y se face. Doar că la mine, "a parafraza cu x şi y" se rezumă doar la grafice şi funcţii vechi. Gândire flexibilă mai-mereu, dar cu x şi y, mereu liniar. X şi y sunt oameni de care nu îmi pasă. De care nu-mi pasă când merg, când mă ţin de mână cu un factor z (deosebit în comparaţie cu celelalte), când mănânc ca un ogar chips-uri la iarbă verde sau când mi-e de fredonat cântec de dor în local dra(c)g.
   Mi s-a spus într-un fel, că trec de la un subiect la altul rapid. Şi ce? Toate subiectele se ţin acolo, legate ca şi cărţile lui Garone, cu cureaua. Sunt acolo, toate, strânse, existente. Deşi trec repede cuvintele mele peste un subiect când şi când (căci des nu se întâmplă), se înjectează în discuţie, ca mai târziu să apară efectele cuvintelor medicinale. Să se ajungă tot acolo unde se vrea.
   Când e să te-ndrăgosteşti fără voie, fii recunoscător. Nu neapărat persoanei pe care o îndrăgeşti, ci faptului că ai reuşit să ajungi şi aici. Crede-mă, din dragoste se adună multe calităţi din tine şi pot răbufni într-un chip interesant. Depinde cum îţi mânuieşti calităţile descoperite sau redescoperite. La prim semn de îndrăgosteală, am început să scriu, cum n-am mai făcut-o înainte. E destul de tare.
   "Aşadar" şi "prin urmare", găsirea ta, a omului ce mă ţine undeva între îndrăgire şi indiferenţă, îmi trezeşte amintirea primei scrieri. Iar prima a fost poveste. "A fost odată..." cut the crap. Poveştile nu-mi încep niciodată cu formulă de început specifică, ca la basm. Fiecare poveste îmi este ideală şi specială în felul său. Cum mi-e şi fiecare om pe care l-am visat măcar o dată-n viaţă în luciditate, cu gândul cocoţată în copac imaginar cu trunchiul de la încheietura lipită de tâmplă şi până la cotul lipit de bancă sau de birou.

    "Pentru că"-uri sunt destule, dar nu merită. Doar vreau să simt iarăşi unicitatea imperfectă a valurilor ce să-mi inunde picioarele, în timp ce mă scufund în nisip. E o chestie de-a mea. Dacă ne scufundăm picioarele împreună în acelaşi loc sărat, eşti omul cu care aş sta alături la orice. Chiar şi la beţii crunte, date-n una, două, trei persoane, în mesaje fără noimă şi fără umbre la înţelesuri. Liniar vorbind, te-aş iubi. Nu te-aş lăsa în pană şi nu te-aş căuta la răspunsuri, pentru că tu însăţi ai fi răspunsul. Aş calcula de zeci de ori, să văd dacă eşti compatibilă cu cerinţa. F*tu-i ipoteza, că tot ceva ce ţine de tine ar fi influenţat şi cerinţa. Şi aş piguli mult un răspuns pentru cerinţele tale. N-ar fi sec, de cu "da" sau "nu". Aş fi inclus un "nu ştiu", deşi aş fi ştiut perfect. Numa' să nu par cărăuş de amintiri şi de informaţii inocente legate de tine.

miercuri, 9 aprilie 2014

Oameni şi neoameni #4

   Emeric Imre - Ramuri de lumină

   Este om din start. Om ca toţi oamenii, dar pentru mine, e mai presus decât oricine de până acum. Este ea, om de-apucă creştet de păr brunet şi creţ la una sută şaizeci şi încă puţin de centimetri de la sol. Dac-ar fi să număr grandoarea sa în unitatea mea de măsură, în ace cromatice, şi să mă gândesc cum înmuiate în primejdii timpurii şi înţepate-n carne vie, ele s-au transformat din dureri crunte în provocări. Pe care ea le-a înfruntat.
  
   Mă ştie. Îmi simte starea chiar şi prin glasul înţepenit brusc în clapa telefonului. Ca atunci când mă plâng că nu-i chioşc deschis şi că n-am de unde să iau buca' de hârtie de tipărit în bus. Sau ca atunci când înainte de concerte, pun totul la punct şi o asigur de tot ce vrea ea. Sau ca atunci când eram de-o şchioapă şi plângeam pentru patru la mate, ea mă asigura că e doar o notă şi că o pot îndrepta. M-a suportat şi mă suportă, când nici măcar eu nu o mai fac. Şi parcă-ntre ziduri gălbui, unde nimic nu-mi plăcea, ea m-a făcut să-mi placă chiar şi culoarea aia de 'yellow' spălăcit. Fiecare buclă şi fiecare drum înspre care mă pregăteam să merg.
 
  Am admirat-o ca model al feminităţii, ca perfecţiune în miniatura perceperii mele de pe-atunci. În desenele mele naive, schiţam mereu unghiile, ca fiind predominante. Mereu contur în jurul buzelor sale, val de amor, ca "v" şi ca "u" combinate armonios în cântul alfabeticismului vorbelor ei. Imediat lângă, pe stânga, în culoarea pielii cu o uşoară tentă pigmentată nonfictiv, un punct îngroşat în desenele mele naive. O aluniţă. Urcate pe scări, în linii frumos trasate către al său palat al simţurilor olfactive, sunt două şanţuri. Le-aş caracteriza ca lucrul ce-l ador la oameni. Ca valurile vecinei mele, marea. Iar nasul.. bilă rotundă, care, din gene, mi-a picat şi mie în codul genetic. O am pe faţă. O am în mijlocul nasului, ţinută între nări proporţionate. Totul se urcă, parcă, şi se desparte în două. Întocmai unui pom. Înfloreşte din tot sufletul când este fericită, când ambele părţi ale coroanei îşi scutură frunzele veştejite şi-şi arată splendoarea. Iar pom fructifer şi mai roditor ca aceste, nu cunosc altul. Ochii săi sunt încărcaţi de diverse sentimente, dar mereu vei găsi calm în amăruiul nuanţei sale. Detaliile sunt perfecţionate şi evidenţiate de genele sale lungi, care, prin puterea cuvântului său, se transformă-n păsări, când râde. Iar partea de sus a coroanei este formată din două perechi de sprâncene, brunete ca şi părul. Are ten măsliniu, dar nici atât de mult, încât să nu se vadă când e roşie de frig, de cald sau de emoţie. Rădăcinile sale sunt în tălpi, ca simbioză a visului şi al realului, pe care le combină.
   
   Suflet cald care se hrăneşte din bucuriile celorlalţi, ce ajută deliberat pe oricine, ce m-a învăţat că minciuna-i mârşăvie şi că falsitatea e aidoma celui dintâi. Om ce m-a văzut şi mă vede în chip unicat. Om ce a trecut, trece şi va mai trece peste multe. Ce va vedea multe. Ce va simţi. Ce preţuieşte fiecare clipă, de cincizeci şi doi de ani. Ce pune planul de bătaie dimineaţa, la cafea şi la Dunhill albastru, dar care în trecut era întotdeauna Kent patru. Ce transpiră feminitate, parfum, şi glume. Care prin gest de a-mi arăta că pot, m-a lăsat să aleg  ce doresc. Că e fricoasă câteodată şi că plânge. Că e acolo pentru mine oricând, cum nu e 'simbolul masculin' niciodată acolo, nici când îl chem. Că e acolo, chiar şi când n-o chem. Că e una despre care aş scrie în rânduri infinite, cum scrie şi ea, de altfel.

   Singura persoană care îmi înseninează ziua încă de dimineaţă. Că o stresez şi ne certăm, dar întotdeauna ne împăcăm şi uităm că a fost vreodată un conflict. Că mi-a pus numele 'Maria' pe care îl scriu mereu pe teste, proiecte şi documente, dar cu care niciodată nu mă recomand. Deşi ea mi-a zis s-o fac, da' mna...
  
    Ea este mama. Iar azi, în fiece an, din '62 şi până acum, ţin să-i zic "La mulţi ani!"
   Cu tot cu "te iubesc şi poţi să-mi zici Maria, că nu voi comenta" ş.a. , ş.a. .. :)

miercuri, 19 martie 2014

Biografia unei prostii

Viţa de Vie - Praf de stele

   Dac-ar fi fost una strict către una şi una către strict, probabil n-aş fi fost într-atât de aşa cum o să fiu în această scrisoare netrimisă de luare-aminte. Nu mă gândesc la ce ar fi trebuit să fie. Dacă a trebuit, s-ar fi întâmplat.
   Principiile erau notate la graniţa între celulă şi lichid. Le aveam şi când nu eram conştienta de ceea ce simt. M-am limitat, m-am concentrat şi am exploatat cât am putut ceva ce m-a prins şi nu m-a mai lăsat. Am dat la schimb bucăţi din mine, din timpul meu; găleţi de neputinţă, înecate în lacrimi. Mi-am pus muzică de-atunci, în fiecare zi, cu gândul strict la omul-bestie. Ăla de tot scriam pe-aici. Mi-a adus fericiri. Mi-a adus prieteni. Dar nici nu poţi ştii cât m-am putut concentra, pentru tot ce am simţit şi pentru tot ce am scris. Câte plimbări de "spală-ţi mintea" şi "uite, amintiri mult mai vechi". Să scap. Dar eram conştientă că nu asta voiam.
   Îmi notam în memorie fiecare moment de respiro al bestiei ăleia, am constatat fiecare moment în care părea că nu-mi păsa. Fiecare moment în care îmi arunca priviri dizgraţioase, pentru care munceam dublu, să nu mai văd aceeaşi ură şi răutate pentru a doua oară. Am căutat să primesc apreciere. Sau o indiferenţă mai fină. Doar atât.
   În mai mult de un an, n-am uitat de mine, dar m-am găsit mai mult decât aş fi făcut-o până acum. Pentru înţelegerea unei alte persoane, ar fi trebuit să mă înţeleg pe mine întâi. Mi-am zis mereu "nu acţiona. poate faci vreo prostie". Aşa am stat pe tuşă şi am consumat mai mult combustibil, decât aş fi putut consuma dacă aş fi acţionat.
   Am început c-un blog banal. Ţin minte, eram boboc şi mi-era teamă de ce urma să dau la liceu. Era de  înţeles. Era o teamă justificată. Acolo mi-am găsit motivul pentru a scrie. Acelaşi motiv pentru care vreau să scap de acest om. Dar omul ştie şi întocmai ca o lipitoare, nu mă lasă să mă mişc în voie. Nu mă lasă să respir. Vine şi mă sufocă cu o dragoste nejustificată, pe care nici ea n-o înţelege. Acţionează în cel mai stângaci mod. Se justifică, din nou. Vine, îmbrăţişează, pleacă. Nu spune nimic. Nu arată decât un talent superficial. Nu mai e discretul ăla şi nici dragoatea aia inocentă. Nici dorinţa simplă de a mă plimba simplu cu acest personaj real, cândva fictiv, ţinându-ne de mână, petrecând ore în şir în parc, pe gazon, pe pietre, vorbind chestii aiuristice.

Dar oare mai ştii cum a fost primul pas greşit? Nu. Că nu ştie. Nici primul pas greşit, nici al doilea, nici al treilea.. Nimic din ceea ce a fost real. O ia îngrozitor acum. O ia, de-mi vine să rup tot ce am scris pentru aceasta. Să şterg tot blogul ăsta, să ard fiecare centimetru din mine, pentru că am iubit o fiinţă aşa de ordinară. Era, cum zicea Ghiorghidiu, unică. Dar nu e.

   A fost trecător totul. A venit rapid şi a plecat greu, dar a făcut-o. Sentiment simt că nu mai am, dar a rămas trupul ăla gol care se tot fâstâceşte la mine zilnic, pentru că ştie. Dar e prea târziu. A trebuit să i se zică, pentru că n-a avut idee măcar să lege totul cap la cap şi să vadă. Timp n-o să-mi mai consum, gândindu-mă la scenarii imaginare sau la felul în care ar fi putut acţiona. A greşit. Şi să rămână acolo. E legată de mâini şi picioare. E limitată. Aş putea spune că tot ceea ce am eu este independenţa, pe când tot ceea ce nu are ea este tot independenţa. Astea-s detalii pe care le-am văzut târziu.
   Să-ţi devină viaţa atât de transparentă şi să ajungi să vezi fiecare particulă de impuritate şi să te agiţi, că nu iese, oricât ai freca, cu oricâte substanţe ai da. Să vezi cum clădirile amintirilor tale cad la intervale de timp, scurte sau lungi, iar la sfârşit să aflii că este vina ta. Dar nu este. Tind să cred că aşa a trebuit să fie. Să vezi cum e, ca data viitoare să nu mai fie lafel.

Dacă ar fi să mai adaug ceva aici, ar fi toate zecile de pagini scrise, iar nu pe blog, şi să pun totul în plicuri, cu timbre, cu nume şi cu alte câteva rânduri personalizate pentru fiecare în parte. Tot ce e scris aici e de "ia aminte şi nu fă!". Dar degeaba, că de făcut, tot se face.

Doar nu fii fraier.
Arată-i că iubeşti. Nu i-o spune.

joi, 13 martie 2014

Împărţind un adevăr sec

Asaf Avidan - Your Anchor

   Eşti prezent în fiecare moment la factori ai sfârşitului. Când noaptea piere în răsărit. Când ţipete se aud. Când alergi de-ţi simţi gâtul sfâşiat. Când te-neci în propriu-ţi plânset. Când ziua piere în apus.
   Dacă cu ani în urmă nu eram lăsată să mint, acum nu sunt lăsată să spun adevărul, fără să sufăr consecinţe. Acum, apreciat este misterul, minciuna, umbra pusă peste adevărate sentimente, peste adevărate lucruri pe care nu le putem spune. Suntem amândoi puşi la zid, puşi să minţim, puşi să nu ne vedem, să nu ne ţinem de mână fără să fim criticaţi din priviri, să nu ne vedem irişii. Să ne ascundem privirea, pentru că ştim amândoi că minţim, că nimic din ceea ce spunem nu e adevărat. Sau poate e prea mascat în mister şi tăcere.
   Doişpe martie a fost o zi răsărită, caldă. Parcă mă obliga să te caut. Să spun tot adevărul până la găsirea ta. Razele de soare de-afară mă determinau să-mi ridic capul de pe bancă şi să-mi urmez drumul, să las femeia fără rost să vorbească lucrurile ei neînţelese, inutile, şi să-mi căsesc utilul, trebuinţa în lumea asta. Să învăţ, nu să tocesc. Nu să-mi mint propria minte, cum mă obligă societatea şi sistemul de învăţământ mediocru care nu face nimic. Care îţi pierde timpul, în care poţi găsi adevărul în maldărul de jeg şi de minciuni.
   Mă pierdusem undeva pe la jumătatea ideii. "Unde eram?". Şi asta e faza. Că nu eram. Nu era nimic. Era nul. Nu mă mai urmărea nimic. Nu mai iubeam. Eram goală. Eram coajă de pepene, râcâită cu vârf de cuţit, până la găurire. Atât de gol. Mă bătea vântul pe dinăuntru. Pentru că.. asta e. Şcoala e goală. Nu mai e. Clasa e goală. Pentru că nu mai e! Am rămas cu adevărul pus de-o parte, pe care o să-l spun cândva. M-am săturat de minciuni, de adevărul prelucrat. M-am săturat, aşa cum m-am săturat de ea, de pânda nimicului.
   Aş fi rămas cel mai bun lucru pe care-l puteai avea în adevăr. Dacă m-ai fi lăsat. Dacă ai fi văzut totul. Dacă nu mă ascundeam în teamă şi dacă nu mă protejam cu minciună. Aş fi fost sinonimul "eu"-lui tău. Sau poate aşa... o scamă pe cravata ta. Pe orice porţi. Dar eram acolo. Iar dacă ai fi observat-o, m-aş fi fericit cu atâta lucru. Dacă m-ai fi îndepărtat, mi-aş fi plâns rostul de nimic de după înlăturare, dar m-aş fi bucurat că m-ai văzut. Măcar o clipă.

   "Mă numesc Lu-..., locuiesc de mulţi ani aici, la Constanţa. Cunosc plăjile şi cunosc pieţele în care se crapă amintirile. Am 16 ani. N-am mult, dar ştiu. Îmi zic <<ce ştii tu la şaişpe ani?>>. Nu ştiu multe, dar învăţ. Şi s-au întâmplat multe. De nouă ani se tot întâmplă. Ba chiar de mai mult de nouă. Am cunoscut Vama Veche. Am cunoscut teama. Am cunoscut şi voi cunoaşte. Eşecul. De el mi-e cel mai frică"

   O descriere. Dar oare e îndeajuns? Prea puţin adevăr sec, interpretabil. Prea puţine, spuse de un om fără identitate. Spuse în momente în care te ascunzi, ca nu cumva să pun lumina adevărului amândurora pe tine.

Te-ai topi.
Aşa cum aş face-o şi eu.