Lumea unui licean nebun
Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.
Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.
Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste
Ce chestie.
luni, 23 noiembrie 2015
Ăla sau aia
O s-o întâlneşti p-aia care-ţi face clipele minunate şi care are grijă de tine. Camaraderie pe ce vrei tu. Se bazează pe onestitate. Asta o ştii şi tu. Că ăla n-a meritat-o p-asta şi-ţi vine să-l baţi. Dar nu e stress. Nu există stress.
Sunt clipe când p-aia o mai vezi, mai vorbiţi, mai vă stropiţi prin ploaie cu mers legănat, vârf de geacă la vârf de geacă. Poziţie de semi biped în toamnă târzie, cu ţigări scrumate-n scrumiera urbană. Este stress? Nu. Te eliberează.
Mori de cinci ori în cinci minute. Ştii şi tu că te-mbeţi gândindu-te la ăla sau la aia. Te ustură gâtul de la ţigări şi n-ai frate bar căruia să-ţi închini viaţa de noapte într-un weekend aleatoriu, ca şi jocul de cap şi pajură. Şi mai ştii ceva? Poţi alege pe ce parte să-ţi pice moneda. Chiar şi-n weekend.
Ai trăit s-o vezi şi p-asta. Proasta aia care era să te calce pe verde cu maşina ei bengoasă sau cu fiara aia de-o târăşte pe două roţi. O-njuri de tot ce prinzi în gând. Asta e indignare. Indignarea se duce repede. Eşti un om frumos, nu te păta pentru jegul pe lângă care calci. N-ai căzut în el. Şi nici n-o s-o faci.
Sunt câmpii şi păşuni pe care ăia calcă şi se roagă la divinitatea lor să n-o distrugă canicula sau potopul. Îi numeşti p-ăia de te enervează ca pe călcătorii cu opinci care muncesc să-şi câştige pâinea. Să şi-o facă. Şi să mai dea şi altora să-şi facă. Şi să mai şi ajungă-n ciorba ta, să-ţi ţină de foame. Dacă te-ai regăsit, urât. N-o mai face. Nu te păta. Iar dacă nu te-ai regăsit, continuă să citeşti.
Fiecare ar trebui să creadă-n el. Chiar şi ăla de cerşeşte şi e bătut de curentul târziu de pe orice faleză unde şi-a bătut pasul imaginaţia ta acum. Şi crede. Ăla crede-n el. A pierdut tot. Tot are o speranţă. O duce pe azi, pe mâine, dar are o speranţă. Iar dacă ai ajuns până aici, eşti un om norocos. Ai un acoperiş. Ai unde să mănânci o ciorbă. Pentru că-i bună şi-ţi ţine de foame. Eşti un om norocos.
Dacă încă nu te-ai convins cât de norocos şi al dracului de bun eşti, continuă să citeşti. Dacă citeşti, dobândeşti. Nu-mi zice mie că ăla sau aia după care mori tu e personaj de roman, că nu te cred. Pe pariu că are extremităţi ca tine care te-au atins măcar o dată. Dar nu-i vreme de aşa ceva aici. E vorba despre tine.
Eşti un om teribil. Sensibil, dur, tot aia. Adaptează-te în societatea asta meschină, dar nu uita puritatea pe care o ai. Nu te instig la culturi sau divinităţi. Te instig la tine. La regăsirea ta. La găsirea versiunii tale, aia la care nici nu te gândeşti. E potenţialul tău acolo.
Continui să creşti.
Că ăla de la şcoală o fi de treabă sau o fi unul d-ăla de te face să te simţi mai gol ca-n curul gol (metaforic vorbind), ei bine, tu nu eşti. Tu eşti tu şi-mi placi. Te-aş îmbrăţişa c-ai ajuns până aici. Oh, doamne. Şi încă uite cum vrei să creşti... Nu te pot lăsa aşa.
Te voi lăsa cu cel mai minunat lucru pe care îl ai.
Te voi lăsa cu lucrul de care ăla şi aia au profitat.
Te voi lăsa cu lucrul minunat, împământat în tine.
Te voi lăsa să te bucuri de tine, căci ai de ce.
Ai sute de motive.
Ai zeci de mii de motive să mori de cinci ori în cinci minute, dar de bucurie.
Ai bă, nu zice ba.
Ai oameni, dar nu-i ai. Oricum, ce contează? Ai găsit ceea ce nu sperai că vei găsi în postarea asta: pe tine.
Iar eu te-am găsit pe tine. Şi nu te-am comparat cu ăla sau aia. D-aia n-au nume. Irelevanţi.
E o societate faustiană, iar tu eşti aici să sari peste. Citeşte "Termenii şi condiţiile". Nu bifa aiurea. Şi fă rezumat lumii a termenilor şi condiţiilor pe care le-au semnat aiurea. Sau n-o face.
Doar ai grijă de tine.
Îmi pasă de tine.
Eşti un om minunat.
Să ai o seară faină, întocmai ca tine!
vineri, 6 martie 2015
Om bolnav.
E unul într-un oraş aglomerat, aruncat, străin. Un conglomerat de acte şi documente care să justifice boala de care suferă. O bucată mică şi incapabilă de oameni care l-ar ajuta. Doi la număr.
În vineri şase, cerul e infern, plânge, suferă cu un străin, unul maleabil şi descurcăreţ în societate, dar cu obrazul umed de lacrimi într-un colţ al casei. Un om neînţeles, un om bun, unul care nu suferă de cancer, ci suferă că nu mai lucrează alături de doctori şi de asistente, să fie alături de suferinzi. Acum el însuşi e un suferind, deşi aparenţele sale înşeală adevărul carcinomului din analize.
Despre bucuriile limitate vorbeşte din când în când, pentru că-s puţine. Nenorocita de boală de care suferă şi pentru 'fantomele' sale din trecut, a ajuns să se pună pe sine mai înainte de toate. Îşi înlătură treptat oamenii pe care i-a iubit şi l-au trădat. Îi înlătură inconştient şi pe cei doi care sunt în permanenţă alături de el. Îl înlătură pe primul şi totodată unul dintre cei doi ce sunt mereu alături de el. Îl face să se simtă o mizerie. Un miez de păcat, un nucleu infect ce a ieşit din acesta. Antiteză a trecutului e prezentul, iar toate principiile ce le-a dat omul bolnav, le încalcă.
Aici intervin cu partea mea în care pot spune că sunt unul din cei doi, că bolnavul e hai-hui în Bucureşti în momentul de faţă, că mă face să mă simt limitată. Că n-am cum să ajut, că n-am niciun venit scos din propriile puteri, că doar scriu într-una din camerele mele, că îmi plăcea ploaia, dar acum n-o mai suport. Aştept vara şi aştept ca boala să dispară. Nu mai vreau să aud cum plânge în lipsa mea şi cum nu vrea să mă rănească cu egoismul, dar totuşi o face.
Aştept momentan să se potolească ploaia dulce şi sărată. Aştept şi lucrez la un plan, lucrez în minte, lucrez în conştient să devin un om mai deschis, un om mai comunicativ, mai vesel.
Lucrez la o minune.
duminică, 31 august 2014
Amintiri puse într-o cameră
U2 - Sometimes you can't make it on your own
Te-ai afundat atât de mult, încât tot ceea ce ai crezut, ai început să refuzi cu o crudă agresivitate. Te vedeai printr-un geam crăpat şi priveai înăuntru. Pe dinafară, era o casă din lemn culoarea wenge, masivă, ca structura bisericii de pe malul lacului, dar nimic duhovnic în aspectul şi-n forma sa. Verdeaţa dinafara sa se îmbina cu exteriorul, până la geamuri, unde iarba nu putea pătrunde în casă. Iar geamurile... scuturi ale unei fericiri ce nu voia să fie redescoperită.
Atingeai lemnul cu o nostalgie prostească. Vibra ceva în tine, chiar şi la o privire aruncata asupra materialului intunecat. Iti starnea interesul, desi era putred. Iti trezea o amintire vaga, desi ochii tai n-au mai intalnit acest imobil niciodata. Si totusi, o familiaritate vie se putea citi intre tine si casuta-n panta, cu scari in fata. Erai tu, cu ochii caprui, verzi la momente de boemitate tarzie-n noapte si era si acest loc sinistru si totodata protector tie. Fara sa stii, fara sa vrei, ti-ai impins genunchii mai în faţă şi ai urmat drumul degetelor tale, plimbandu-se pe muschiul si buruienile fine, crescute si tintuite-ntre aschii negre.
Te-ai oprit in geam, unde te-ai si taiat. Si revii la moment de inceput. Priveai geamul spart, apoi sangele care se scurgea pe ciotul ramas si la urma, ai vazut complementarul, completandu-se-n verde si cu de-al tau aprins. Si nu era asta. Era stratul dublu de geam, cel de pe exterior fiind mizerabil, iar acum incalzit de o greseala. Cel din interior era curat si puteai vedea clar prin el. N-ai putut vedea decat o perdea trasa dindarat, portocalie, aleasa cu gust. Incercai sa ochesti obiectele din camera, sa reperezi oameni. Dar era bezna. Doar o lumanare mov pe masa, in centru, masa pe care puteai vedea o pereche de jokeri, un zar, o pereche de chei, o esarfa care ti-era la fel de bine cunoscuta ca obiectul de mai-nainte si o balta de ceva lichid. Cateva bratari demult disparute, toate cele de cu amintiri, minus una.
Incercai in miez de noapte sa identifici chipul aparut deodata in camera. Vedeai ceva auriu. Nimic cunoscut si totusi atat de familiar. Zambea si radea de unul singur. Un individ singur, intr-o camera intunecata, cu parul lung, auriu si ciufulit. Perdeaua se misca, iar lumina se aprinse. Si intelesesesi cine era in camera. Si cine radea ca dobitocul.
Priveai, lipita cu barbia de cadrul de lemn al ferestrei, pe dinafara si cu grija de a nu te mai taia in ciotul ramas din geamul exterior. Totul era ca ceva ce se-ntamplase de demult, dar nici chiar in chip atat de minunat. Erau toti. Si vorbeau unii cu altii de parca s-ar fi cunoscut de ani. S-au deschis capace de bere, s-a baut sub ochii tai. Scene bine cunoscute, de cu Dunhill albastru si de cu Dunhill negru, la momente diferite, se desfasurau cu persoana blonda si cu ceilalti. Oamenii apareau si dispareau, in functie de ce-ti aduceau ei aminte si cum prelucrai tu amintirile.
Ochii ti-erau videoproiectoare ale propriilor memorii. Si te bucura totul pana la lacrimi. Asistai la un spectacol mut, amuzant, dar se pare ca nu trist. Un vant ciudat, "de interior", ziceai tu, facea ca perdeaua cea portocalie sa acopere ferestruica pe care te uitai tu, fix in momentul in care iti veneau amintiri negre in minte. Si stateai cu culoare aprinsa-n obraji, uitandu-te la perdea, c-un puls ciudat. Ti-ai schimbat amintirea urata, iar perdeaua s-a dat dindarat, fara sa fie atinsa de cineva. Iar amintirea s-a derulat.
Se-ntamplase ca lumina sa fie inca, dar mai slaba. Statea cu spatele lipit de zid, si puteai vedea cum in camera intra o creatura mitica si interesanta, familiara ca naiba, frumoasa si elocventa in ceea ce rostea. A aparut cu parul sau, saten, lungimea putin depasind umerii. Ti-a dat in momentul acela acelasi sentiment, ca prima data. Si s-a apropiat de masa, unde a aruncat ambii jokeri, de mai devreme. S-a apropiat de om, cu fata de fata sa, iar tu, strangand de lemnul ala uscat, ai auzit:
"Intocmai ca acesti jokeri, ti-am manipulat jocul. Un joc in care chiar tu ai permis intrarea jokerilor. Fara mine, n-ai fi pierdut si nici n-ai fi castigat. Te-am pus si ai pus sa iei atatea sentimente si sa le adaugi la cele pe care deja le aveai. Sau sa le dai pe cele pe care eu ti le-am dat. Cand am fost aliata ta, cand am fost impotriva ta."
Totul rostit intre perechi de buze. O lovitura usoara, o arsura in stomac si un gust dulce si totodata acru pe buze. Iar in dualitatea sa, ti-ai amintit perfect: Bestia cu doua picioare, frica si creatoarea a intregului Univers al tau.
Omul se uita la ea, departandu-se, dar acesta se ruga de ea, o implicase iarasi in jocul sau si jocul pe care bine-l cunosteai. Doar ca al tau era de cuvinte, iar ale sale, de actiunile scrise de tine candva. O apucase de solduri si o privi catva timp in ochi. Ea ranjea coplesitor si dragalas si totodata il strangea usor cu mana stanga de sold. Iar fara ca sa stii, tu ai simtit durerea. Cand sa te uiti daca tie ti s-a intamplat ceva, Bestia disparuse. Iar jokerii ramasesera aruncati pe masa.
În timp în care familiarul, strigat in nume de cu "ă" la sfarsit, de care simteai sa zici "da, eu!", facea diferenta intre marimea jokerilor, glasul cunoscut ce strigase mai devreme, adusese o ploaie blanda. Ploaia le batea lor in geam, iar tie-n par. Era suficient. Simteai si caldura aceea sufocanta, pe masura ce timpul aducea inapoi amintiri cu aceasta, omul cu varfuri galbene, chipul angelic gasit in ploaie.
A aparut cu haina de culoare ţipătoare, pe care pusesei ochii atunci, cand era o noua descoperire in viata ta si o noua definitie a cuvantului "simtamant". Se comporta flexibil si era spre deosebire de imaginea reala a acestui om, atenta si implicata. In momentul in care si-a dat jos geaca, pe la mijoc de dialog cu omul, ai simtit un tremur, exact ca ala de la munte, cand ploua si te-ai trezit cu jacheta aia aprinsa la culoare si larga pe tine. Ca si cum ea ar fi pe pielea ta mereu, simtand tot frig, ca atunci, tot printre codrii şi coline, cand beai bere. Pentru ca saptispe ani. Ca atunci, la melodie de cu Bruno Mars si de cu lacrimi interioare cand o vedeai. Si stia. Incercai, dar nu suficient. Si nimic.
"Asa s-a nutrit o dragoste", spuse omul blond din camera. In timpul asta, cea batuta de lucru minunat din picaturi stralucinde de apa in paru-i moale si frumos mirositor, se apropie de om, si intocmai ca-n seara aia, se apropie de buzele victimei sale, respira fierbinte in timp ce, atingand incet usoara panza roz si carnoasa, arunca si obiectul luat de ea.
In moment de cumpana si auzind lucrul căzând, omul blond napadi pe buzele partenerei. Voi a i le devora, dar ea nu lasa ca asta sa se intample. La un "nu conteaza" aruncat aiurea in miez de noapte, s-a continuat. Dar nu in imaginea aceasta privita de tine prin geam, ci in gruparea dintre plaiuri ardelenesti, unde totul era legat de ploaie si de chipul gasit tot in ea. Aici, ea se indeparta usor, chicotind ca de obicei, si aratandu-i locul unde îi picase obiectul, isi schimba umpic atitudinea. Lua zarul si rosti asa:
"Intocmai ca acest zar, am ales cat de mult sa te plac, sa te iubesc sau nici sa nu-mi pese de sentimentele tale. Pentru ca jocul tau e mereu castigator la carti, ei bine, la table numa' duble nu dai. Nu tin cu tine. Desi stii ca am ceva pentru tine. Nimic nu e permanent. Totul e de clipa, iar intocmai cum un zar nu poate sta c-un numar pe fata la infinit, aşa nu pot sta eu. Sunt mult prea activă".
Şi plecă. Lăsând acelaşi parfum pe gulerul cămăşii roşii cu carouri albe, iar omul, mirosindu-l. Îl simţeai şi tu, în gulerul tău înecat de ploaie. Îl simţea şi omul din casă, ud de ploaie.
Urma sa-ti infatiseze totul si in acelasi timp sa-ti readuca aminte.
Dar a lăsat un parfum la care tresari
Şi se lasă cu povestea aici, până-n scurt timp
Când amintirile tale vor mai curge, ca acum.
marți, 17 iunie 2014
Un chip găsit în ploaie
Mi-e greu să cred că nu apuc să fac totul în felul meu. Că blochez timpul în care pot acţiona, gândind. Mult prea mult. Un fel de rănită, infectată cu vreo boală extrasă de la vreun boem din vreo bibliotecă nefregventată. Am răcit. M-a plouat. Oare asta a mai domolit gândirea mea de clipă?
Prin martie, pe la început. Întâi. Nu mai ţin minte, dar întârziasem. Şi apărusem cu semne de încăierare, mult prea evidente. Era inconfortabil şi uşor să-i mint pe cei mici. Ploua şi atunci, dar afară. Iar vibraţia fiecărui strop o puteam resimţi de lângă fereastră. Nu-mi găseam locul şi scopul vizitei. Era un chip mult prea familiar acolo; nu-l întâlnisem niciodată. Dar lumina când zâmbea şi simţeam că parcă ne ştim de ani.
Au trecut zile. Îmi doream să mai văd ploaia, s-o mai simt vibrând pe pielea-mi sau în minte, oarecum, la doar o simplă imaginare a acelui chip. Venise vremea să intru ca mic exemplu. Văzusem chipul şi acolo. Nostalgie şi ploaie. Ceea ce alţii nu suportau, dar ceea ce pe mine mă făcea să-mi mai dreg entuziasmul, starea de evidentă fericire.
Nu făceam cu precădere mişcările mele obişnuite, deoarece ceea ce mă făcea să simt nu era deloc ceea ce obişnuiam să simt. Am încercat să-mi creez o nouă faţă, una specială doar pentru ea. Dar tot ceea ce am făcut a fost să ratez, zi după zi, timpul. Ăla în care puteam face ceva.
Am abandonat o mare parte din mine, m-am lăsat baltă, dar totuşi încercam să epatez în preajma sa. Mare lucru nu credeam că este. Până prin aprilie. Înainte de vacanţă. Atunci am resimţit entuziasmul.
Urma s-o văd pentru încă patru zile. Mă regăsisem, până la plecare, când iar m-am schimbat. "Eşti o fraieră" - îmi răsună şi acum în minte. Aveam oportunitate, şi totuşi m-am comportat ca total opusul meu. Nu vreau să mă gândesc deloc că mă schimbasem, căci în esenţă, tot eu eram.
La un moment dat, am găsit familiaritate în mişcări, gesturi, cuvinte. Mă adaptasem. Nu mă mai stresam atât de mult pe lângă ea. Am trecut şi atunci de-o ploaie în care ne-am udat îngrozitor. Dansasem lângă focul de tabără, în ploaie. Ne vedeam cu toţii în acel cerc, dar tot ceea ce puteam observa era jacheta aia galben neon care sărea în ochi. Măcar un lucru de pe sine să materializeze centrul de atenţie pe care-l produce în jurul său, dar de care nu-şi dă seama.
În alea patru zile, cât timp ne-am strofocat cu probleme ca "n-am mai făcut duş de nu ştiu când" sau ca "n-am putut dormi din cauza sforăitului Anei", fată firavă, nu mi-am putut rupe din timp să nu stau măcar lângă ea sau să-i privesc acelaşi chip ca cel de pe întâi martie. Un chip luminat ce a putut semnifica cel mai frumos mărţişor pe care l-am putut primi de la cineva.
Ce mi-a rupt totul a fost într-o seară. Îmi amintesc amestecul de teamă, dezamăgire şi rănire. Şi luna plină ce bătea puternic în fereastra de la parter. Lumina gălbuie care dădea din baie pe hol, ca de boală, era aruncată pe toţi vinovaţii acelei seri. Ştiu că nu-mi puteam stăpâni furia şi că mă plimbam dintr-o parte în alta pe hol, după care am observat ceva ce ar fi trebuit să văd, dar care furia m-a împiedicat s-o fac. O voce plăpândă de la persoană ce stătea pe jos se ridică şi parcă mă atinge cu vărfuri de degete, reci, dar totuşi calde: "ai un şerveţel?". Nu, n-aveam. Dar m-a trezit din furie şi m-am putut strecura în camera în care toate fetele dormeau. Şi degeaba, căci am făcut mult tam-tam şi am primit înjurături. Dar şerveţele găsisem. În scârţâitul profund al uşii de la etajul unu, eram fericită. Dezamăgirea încă i se citea pe faţă, dar ochii nu-i mai erau înecaţi în lac sărat.
În Techirghiol am bătut piciorul în faţă şi-napoi, până am ajuns pe faleză. Era trei dimineaţa. Nu se simţea decât asfaltul alunecos şi rece de la ploile scurte de mai devreme. Se simţise tensiunea în aer până la ora aia. Iar eu în grămada aceea de chipuri cunoscute, familiare, nu-mi găseam locul. Am golit, dacă e să număr, un pachet. Doar să-mi mai dea timp de gândire, sau doar să aştept o nouă scurtă ploaie care să mi-o stopeze. Vorbisem cu ea, dar nu mai era momentul s-o deranjez.
În aceeaşi seară petrecută în Techirghiol, după întreaga ploaie, am simţit, ca un copil micuţ, un sărut pe frunte de la un om ce parcă s-a aplecat s-o facă. Era cea de la care am învăţat multe într-un an jumate. Cea de la care am preluat, fără să-mi dau seama. Era omul ăla cu o palma mai înalt ca mine, care e supărăcios câteodată, dar care ştii că râde ca retardatul, care te susţine din priviri când te încurci în plin discurs, care te sărută protector pe frunte şi care-ţi zice numele în diminutiv.
Şi tot în seara lu' Techirghiol, tipa aia de vede chipul 'cela vânat în fiecare zi. O discuţie lungă despre sine, despre lucrul cel mai important acum şi pe viitor: să fiu eu însămi. Să nu uit ceea ce sunt şi să nu pretind că sunt altcineva, doar ca să impresionez. Şi să nu mai cred că douăzeci şi nouă decembrie două mii treişpe mi-a afectat tot caracterul şi că mi l-a distrus. Nu e chiar aşa.
Azi a plouat. A rupt asfaltul şi a făcut şanţ în jurul liceului. Tot ceea ce am făcut, mai mult negândit, a fost să fiu eu însămi, să mă arunc cu picioarele în apa aia şi să alerg până acasă, râzând. Obişnuia să-mi placă ploaia, şi să simt că mi-e aproape, cel mai aproape atunci când scriu.
Ca acum.
luni, 12 mai 2014
Undeva în ploaie
Nu v-au rămas decàt privirile şi amintirile neexistente. V-au rămas cuvinte întipărite pe retină. Căci ce îţi zicea ea, tu nu puteai decât să citeşti. Iar replică nu-i dădeai, aşa cum unei cărţi nu-i poţi reproşa nimic. Nu i-ai mărturisit nimic, deşi ea parcă te implora s-o faci. Ai rămas într-un mister total. Încă eşti aşa.
Îţi dădeau ideile cu virgulă, deşi era una singură. Te-ai răzvrătit asupra realităţii, crezând că asta va aduce pacea mentală. Te-ai blocat în tăcere, iar replică tot nu ai dat. De ai fi voit a face amintiri cu ea, nu ai fi putut. Ceva nu te lăsa. Te implorai acum pe tine să rupi bilanţul ăsta, să crezi că se poate şi să-ţi educi subconştientul.
Mergeai c-o veselie prostească pe stradă. Ştiai că o vei vedea. Sau păstrai un permanent "sper". Că e acolo. Că se uită. Că va veni. Şi venea cu bucuria ei, de-ţi inducea o boală ştirbă. Precum oamenii simpli care dau la măsea până le cad toate. Şi totuşi râd.
Făceai şi tu asta. S-a întâmplat acum ceva timp. Vorbeaţi la o ultimă ţigară, una pe care o pasaţi peste umăr. Nu ţineai cont prea mare de faptul că ţi se aspreau şi înroşeau mâinile de la frigul serii şi nici că acolo era plină luna şi alte stele întinse parcă într-o compoziţie celestă cu suflătorul. Îi ţineai mâinile în buzunarele tale. Îi dădeai locul cel mai cald, şi nu-ţi păsa de altele. Erai în stare cognitivă de fericire, nu se punea problema. Iar legătura între tine şi ea a durat cât o pauză de fumat şi alte câteva ocazii în care îi puteai reteza cuvintele. Dar ce i-ai putut reteza au fost lacrimile pe care le strângea în batistă, sub ochii tăi. Ţi se rupea totul. Interiorul ţi-era răvăşit. Şi riscase-i mult pentru acel motoraş care, îmbibându-se, îi lăsa obrazul uscat, cu uşor iz sărat şi cu aromă de mare.
Mers dezorientat încă mai e, dar doar între ideile tale. Ţi-o doreşti.. Se poate vedea. Dar nu îi baţi nici măcar pe umăr, să-i zici pe ton prietenesc "iubito", sunând mai solemn în mintea-ţi, decât în al său timpan. Nu crezi în ceva şi crezi că minunile nu există decât în predicile preoţilor bătrâni... şi alea fictive. După gusturi. Tu ai experienţă-n beletristică şi adori limbile străine. Şi ea? Ea este. Se mulează. Se vede pe faţa ta doar când îi auzi numele, când ai obsesia de a strânge un obiect în braţe şi a crede că este ea.
În seara aia de marţi parcă, când eraţi cu toţii adunaţi în mijlocul nimicului, lângă o improvizaţie de orice, cu becurile a căror lumină nu se vedea din cauza focului de la lemne. Era înalt. Şi ardea. La început, credeai că o să vă ardă pe toţi. N-a fost aşa.
Începuse ploaia. Fumai lângă foc, căci doar acolo se cădea a fuma. Îţi plimbai ochii printre mulţimile de prieteni şi oameni ce urmau să-ţi devină tovarăşi. Zâmbeai. Te mai plimbai în jurul mesei, mai luai o alună, o mai plimbai la gingie de două-trei ori şi o mâncai, în timp ce-ţi căutai pachetul între crengile unui copac uscăţiv. Mai aprindeai una. Dar mai târziu. După.
Loc n-aveai să arunci un ac. Ce-i drept, un inel s-a pierdut în seara aceea. Probabil încă străluceşte în seri ca asta, ca aceea, şi parcă a rămas verigheta unei singure amintiri. Când v-aţi găsit şi uşor v-aţi atins podul palmei cu degetele. Când nu se definitivase o ţinere de mână, când aţi făcut un gest simplu, care v-a unit pentru un minut sau două. Şi focul, şi muzica, şi ploaia, şi părul tău ud şi al ei.. şi toţi cei ce chiuiau şi dansau.
Stăteai cu 'A'-ul bătut între cer şi pământ. Erai între oameni şi încercai să faci hora, dar doar te clătinai pe picioare. Când, printre cele trei cupluri care dansau în interiorul horei, era şi ea. Te blocaseşi din nimicul pe care-l practicai. Te uitai la ea, dar după ţi-ai focalizat atenţia în altă parte. Şi deodată, te trage din starea latentă şi te obligă s-o urmezi. Dansai. Şi nu era bucuria aia a ta că dansezi, ci că dansai cu ea. În ploaie. Şi chiar nu ştiu care să zic că era c-o jumătate de cap mai la înălţime. În momentele alea, egalaţi înălţimile şi eliminaţi diferenţele. Nu se sesiza decât faptul că data aia a vrut să vă vadă împreună.
miercuri, 19 martie 2014
Biografia unei prostii
Viţa de Vie - Praf de stele
Dac-ar fi fost una strict către una şi una către strict, probabil n-aş fi fost într-atât de aşa cum o să fiu în această scrisoare netrimisă de luare-aminte. Nu mă gândesc la ce ar fi trebuit să fie. Dacă a trebuit, s-ar fi întâmplat.
Principiile erau notate la graniţa între celulă şi lichid. Le aveam şi când nu eram conştienta de ceea ce simt. M-am limitat, m-am concentrat şi am exploatat cât am putut ceva ce m-a prins şi nu m-a mai lăsat. Am dat la schimb bucăţi din mine, din timpul meu; găleţi de neputinţă, înecate în lacrimi. Mi-am pus muzică de-atunci, în fiecare zi, cu gândul strict la omul-bestie. Ăla de tot scriam pe-aici. Mi-a adus fericiri. Mi-a adus prieteni. Dar nici nu poţi ştii cât m-am putut concentra, pentru tot ce am simţit şi pentru tot ce am scris. Câte plimbări de "spală-ţi mintea" şi "uite, amintiri mult mai vechi". Să scap. Dar eram conştientă că nu asta voiam.
Îmi notam în memorie fiecare moment de respiro al bestiei ăleia, am constatat fiecare moment în care părea că nu-mi păsa. Fiecare moment în care îmi arunca priviri dizgraţioase, pentru care munceam dublu, să nu mai văd aceeaşi ură şi răutate pentru a doua oară. Am căutat să primesc apreciere. Sau o indiferenţă mai fină. Doar atât.
În mai mult de un an, n-am uitat de mine, dar m-am găsit mai mult decât aş fi făcut-o până acum. Pentru înţelegerea unei alte persoane, ar fi trebuit să mă înţeleg pe mine întâi. Mi-am zis mereu "nu acţiona. poate faci vreo prostie". Aşa am stat pe tuşă şi am consumat mai mult combustibil, decât aş fi putut consuma dacă aş fi acţionat.
Am început c-un blog banal. Ţin minte, eram boboc şi mi-era teamă de ce urma să dau la liceu. Era de înţeles. Era o teamă justificată. Acolo mi-am găsit motivul pentru a scrie. Acelaşi motiv pentru care vreau să scap de acest om. Dar omul ştie şi întocmai ca o lipitoare, nu mă lasă să mă mişc în voie. Nu mă lasă să respir. Vine şi mă sufocă cu o dragoste nejustificată, pe care nici ea n-o înţelege. Acţionează în cel mai stângaci mod. Se justifică, din nou. Vine, îmbrăţişează, pleacă. Nu spune nimic. Nu arată decât un talent superficial. Nu mai e discretul ăla şi nici dragoatea aia inocentă. Nici dorinţa simplă de a mă plimba simplu cu acest personaj real, cândva fictiv, ţinându-ne de mână, petrecând ore în şir în parc, pe gazon, pe pietre, vorbind chestii aiuristice.
Dar oare mai ştii cum a fost primul pas greşit? Nu. Că nu ştie. Nici primul pas greşit, nici al doilea, nici al treilea.. Nimic din ceea ce a fost real. O ia îngrozitor acum. O ia, de-mi vine să rup tot ce am scris pentru aceasta. Să şterg tot blogul ăsta, să ard fiecare centimetru din mine, pentru că am iubit o fiinţă aşa de ordinară. Era, cum zicea Ghiorghidiu, unică. Dar nu e.
A fost trecător totul. A venit rapid şi a plecat greu, dar a făcut-o. Sentiment simt că nu mai am, dar a rămas trupul ăla gol care se tot fâstâceşte la mine zilnic, pentru că ştie. Dar e prea târziu. A trebuit să i se zică, pentru că n-a avut idee măcar să lege totul cap la cap şi să vadă. Timp n-o să-mi mai consum, gândindu-mă la scenarii imaginare sau la felul în care ar fi putut acţiona. A greşit. Şi să rămână acolo. E legată de mâini şi picioare. E limitată. Aş putea spune că tot ceea ce am eu este independenţa, pe când tot ceea ce nu are ea este tot independenţa. Astea-s detalii pe care le-am văzut târziu.
Să-ţi devină viaţa atât de transparentă şi să ajungi să vezi fiecare particulă de impuritate şi să te agiţi, că nu iese, oricât ai freca, cu oricâte substanţe ai da. Să vezi cum clădirile amintirilor tale cad la intervale de timp, scurte sau lungi, iar la sfârşit să aflii că este vina ta. Dar nu este. Tind să cred că aşa a trebuit să fie. Să vezi cum e, ca data viitoare să nu mai fie lafel.
Dacă ar fi să mai adaug ceva aici, ar fi toate zecile de pagini scrise, iar nu pe blog, şi să pun totul în plicuri, cu timbre, cu nume şi cu alte câteva rânduri personalizate pentru fiecare în parte. Tot ce e scris aici e de "ia aminte şi nu fă!". Dar degeaba, că de făcut, tot se face.
Doar nu fii fraier.
Arată-i că iubeşti. Nu i-o spune.
luni, 10 februarie 2014
Lucruri
Duran Duran - Ordinary world
Vorbesc de străzi, vorbesc de oameni, vorbesc de sentimente şi de cuvinte scrise într-o doară pe foi scrise în formă de scrisori, netrimise, ţinute, pliate, într-un caiet. Ascunse. Cu gând să le dau, să le trimit, să fie citite, sentimentele mele să se afle şi să aştept un răspuns. Sau un gest. O expresie facială care să-mi dea verdictul brutal sau inofensiv. Dar nu am curaj.
Văd cum se scurg alţii, cum cad, cum îşi riscă vieţile pentru alţii, cum mor. Cât de scurt este timpul nostru, cât de muritori suntem, cât de neştiutori, cât de orbi. Cât de reci. Cât de fricoşi să facem lucruri care le-am regreta sau dimpotrivă. Cum mă învârt în jurul a câtorva subiecte în scrierile mele şi în care nu fac altceva decât să povestesc. În cuvinte întortocheate, dar o fac. Şi cum mă tem la fiecare îmbrăţişare. La fiecare impuls în stomac, să nu se simtă şi-n afara trupului meu.
Mi-am găsit impuls la patru dimineaţa. Scrisesem un sms cu mesaj interesant, cu multe fraze. Am vrut să-l trimit. Eram speriată şi nu puteam dormi. Mă gândeam în oboseala mea că m-aş elibera de o povară, de o obligaţie morală ce o am doar eu. Şi nimeni altcineva. Dar nu l-am trimis. L-am salvat şi m-am gândit multă vreme după scrierea lui să-l trimit. Noaptea era lungă. Chiar şi-n cele trei ore rămase până la părăsirea dormitorului meu, părăsirea casei pentru drumul tubului meu cu desene. Aveam timp să-l trimit. Am ales să dorm, să ignor sinceritatea mea. Iar a doua zi m-am gândit tot timpul la acel mesaj. Am regretat. Iar acum am o urmă de regret. Consider că am făcut un lucru bun. Că n-am distrus acţiunea de astăzi, de mâine şi de multe zile de-acum încolo. Că-i sentiment, iar sentimentele se duc. Dar greu se dezlipeşte mâzga asta de pe pielea mea, greu mă vindec de gastrita apăruta brusc când mă atinge, când îmi vorbeşte, când mă priveşte. Când mă sună.
Am învăţat de la om drag că scepticismul trebuie să-l aplic în orice bine. Că nu trebuie luat de bun binele şi dulcegăria, că sigur se ascunde ceva în spatele acelei feţe zâmbitoare şi a acelui glas mieros. Există scop personal. Iar asta este lucrul ce-l dezgust cel mai mult în lumea asta.
Am vrut să ştie, vreau să ştie, dar totuşi ezit. Se poate afla într-o clipă. Dar nu ar mai fi lafel. Sunt om muritor şi mi-e frică de gândul celuilalt. Am creat bănuieli şi probabil ştie din gura unui păcătos. Un om mizer, murdar, poate bolnav. O scursură morală. Iar sentimentele nu merită să fie transmise din gură falsă, mincinoasă, fie chiar şi unica informaţie dată acelei persoane să fie adevărată. Nu suport ideea că ştie şi totuşi face pe om neştiutor. Şi totuşi, se leagă. Totul. Mă zboară în faţă, în dialog normal, cu subiect deschis despre omul ce-i este foc pe sub piele. Mă simt stânjenită. Închid subiectul discret. Nu se merită.
Rămân în casă, cu hanorac negru. Îmi pare rău de oamenii morţi, cu zbor după mesajul meu, după momentul meu de linişte în plină noapte. Rămân astăzi, scris în caiet de biologie în colţ ca dată, 21 ianuarie 2014. Rămân cu cărţile mele, pregătite pe raft, nerăbdătoare să le atac şi să le violez în plină vacanţă intersemestrială. Rămân eu, om muritor, cu unghii scurte, cu reţineri, cu teama de lucruri morbide. Rămân cu nopţi albe, de frica imaginii ce ar putea apărea la aţipire. Rămân cu trauma din 29 decembrie, ora două după-amiaza. Când avântul meu s-a scurtat şi când am devenit vulnerabilă la şocuri, când nu mi-a mai priit deloc alcoolul şi tutunul. Rămân cu iubirile mele ideale din cărţi, unde mă refer la iubire fără diferenţiere de sex şi fără urmă de violenţă. Unde dragoste e pentru o persoană. Cum Felix tânjeşte la Otilia şi cum Eva tânjeşte la fiul risipitor. Şi cum tânjesc şi eu la persoana mea cotidiană, pe care o văd mereu, pe care o simt, pe care o vreau în cel mai firesc şi asexual mod. O persoană pe care aş duce-o la Turda, cum s-au dus ăia doi din cartea mea de suflet. Cum au rămas o vară la Constanţa cu dragostea lor şi cu haine ponosite, fără bani, cu cazare la oamenii Domnului şi cu hrană înotătoare.
Regret că suntem atât de muritori, de slabi în atitudine, de graşi în mârşăvie. Regret c-au murit doi oameni. Nu regret că le regret decesul. Regret că n-au fost ajutaţi la timp. Regret că au văzut moartea încă din timpul vieţii. Regret că-s slabă, că pot să recunosc şi nu o fac. Regret că n-avem timp pentru totul. Că poate aş putea recunoaşte şi totul s-ar duce, iar timp să repar n-aş mai avea.
(31 ianuarie 2014)
sâmbătă, 23 februarie 2013
Fuga Adei #1
Imi dai o foaie si ma pui sa scriu care-s cele mai importante lucruri in viata. Nu sunt sigura, asa ca iti resping foaia. Nu vreau sa ma pronunt cand nu stiu si n-am idee. Asa ca am plecat din incaperea in care ma presai sa stau, doar sa-ti intocmesc aceasta lista.
M-ai lasat sa plec. Nici n-ai incercat sa ma opresti. Stiu ca te uitai cu coada ochiului destul de ciudat, ridicand pixul pana la barbie. Era la o distanta anume fata de barbie. Stiu sigur ca nu era lipit capatul cel albastru de barbia pe care onorabil o purtai candva cu acea privire umpluta de nepasare.
Am iesit din acea camera si am luat-o la dreapta, jos, pe scari. Scarile erau din beton rece, acoperite de o carpeta rosiatica. Ici-colo, se puteau vedea firele desprinse din aceasta carpeta, parca prinse-n picioarele nepasatoare ale oamenilor ce au trecut pe acolo.
Ma grabeam sa plec. Sa fug, parca. Dar.. de ce? De ce sa fug? Nu mi-era frica. Doar.. mi-a fost frica sa-ti raspund. Atunci m-am oprit. Mi-am impreunat mainile si le-am frecat intre ele. Erau reci. Iar bretonul imi sedea umed si rece peste ochiul stang. Parca iesisem de la caldura si aproape intrasem in ocean rece de nepasare si realitate.
M-am asezat pe jos. Stiam ce se petrece, dar nu stiam cum sa ies. M-am scurs pe un perete lipicios, plin de culoare. Pe albastru m-am prelins. Nu-mi pasa ca sunt pe jos si ca stau impotmolita intr-o baltoaca de culoare. Imi duc mainile pana-n aria mea vizuala sa ma asigur.. Nu. Erau pline de culoare albastra. Nu mi le mai recunosteam. Forma lor, a unghiilor.. lungimea pe care-mi place sa mi-o stabilesc.. Nu erau ale mele. Desi le aveam. Si le simteam. Erau reci.
Ma uit in juru-mi, cercetand cu mainile ce nu sunt ale mele, desi le simt. Cercetandu-mi trupul sa vad daca si acesta mai este al meu. Mi-am pipait fata. O umplusem de culoarea albastra, lipicioasa. Forma fetei, a nasului.. Nu-mi dadeam seama.
M-am ridicat cu greu din acea baltoaca. Mi-am lasat ghiozdanul ce nu era al meu, dar care mi s-a insusit cumva. Fug. De data asta chiar fug. Afara, in ploaie, fara geaca. Incotro apuc. Doar umpluta de vopsea si confuza. Calc in balti si ma opresc. Ma uit intr-o fereastra de masina. Nu puteam sa cred.
Masina pornise dupa cateva secunde. Era oribil. Eram eu, si totusi.. Nu eram eu. Aveam fata acelei fiinte. Acea fiinta de care vreau sa scap. Si totusi.. eram eu.
Fara sa-mi dau seama, facusem schimb de roluri. Tu erai eu iar eu eram tu. Desi gandeam ca mine, aratam ca tine. Si te iubeam si inca o mai fac. Dar ce sa fac, prinsa-n corpul tau? Cu buze ce nu-s ale mele si glas ce nu-mi apartine?
luni, 24 septembrie 2012
De-ale lu' Madam Réalité #2
Luni. 24 septembrie. Anul 2012. O dimineata rece si intunecata. Lumina se prelinge printre nori la fiecare cateva minute. In timp ce luna se retrage linistita, soarele isi face aparitia.
Nu.
Este o alta iluzie a sa. O iluzie pe care niciodata n-o vom intelege. O iluzie desarta. Doar o iluzie in roua diminetii, care se prelinge pe geam. Un suflu cald ce-l abureste si un muritor nesemnificativ.
Atatia ochi si atat de multe suflete. Toti dansam pe acordurile pianului vietii. Alegretto. Adagio. Din nou alegretto.. Rade de noi. Ne creeaza un abis de ganduri si un lant de amintiri. Capabilitatea de a nu uita. Inima de a ramane tare dupa multe iluzii. Iluzii intr-atat de adevarate, incat omul le percepe ca fiind reale.
Suflu cald in amurgul diminetii. Imi poti explica de ce te faci abur in aer? De ce trebuie sa pleci de langa mine la fiecare expiratie? Fiecare moment in care expir, pierd suflul. Se duce-n larg. Se duce si n-am cum sa-l recapat.
Avem iluzii mereu. Iluzii ce numai viata ni le creeaza. Ne hranim prin iluzii si ne bucuram. Dar oare putem sa vedem si dincolo de iluzii? Sa simtim ca ceva e in neregula? Nu. O iluzie e precedata de o alta. Daca ai fost atras intr-o iluzie si crezi asta, poate si gandul cel din urma ar putea fi o iluzie. O iluzie ca iluzia chiar exista-n fiinta ta.
Oameni mergand. Claxoane de masina. Caini latrand. Ambulante. Fosnet de frunze rumene. Sunet de picaturi cazute. Planset de cer. Aer inghetat. Valuri spargandu-se. Copii tinandu-se de mana si mergand veseli spre scoala - oare sunt toate acestea doar o iluzie? O iluzie si-un abur cald pe geamul camerei mele. O iluzie a corpului meu in care alunec singura.
Cu totii o facem.
Si nu ne deranjeaza.