Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

duminică, 22 decembrie 2013

Scrisoarea

   Passenger - All the little lights

   Zi senină. De vineri, a lui decembrie 20. E plăcut. E frumos. E soare. E cald.

   Trupurile zvelte, omeneşti, se mişcă mai în voie, dezgheţate. Pomii se scutură de resturile îngheţate în zâmbetul soarelui. Pe străzile cunoscute. Pe străzile ale căror pietre bat ritmul mersului tău fericit. Cântecul clopoţeilor neauziţi de pe tălpile bocancilor tăi. Zâmbetul tău, în concurenţă acerbă cu soarele. Mă bucuri. În zâmbetul tău să mă oglindesc mereu. Dar e doar o dorinţă de-a mea, fata cu cerneală neagră, descalificată pentru ăst' fapt. Pentru că e frig şi port căciulă în urma ta.
   Câte o adiere de vânt îngheţat mai apare de printre blocuri şi te bate. Pe umăr, pe obrajii-ţi pistruiaţi şi pe genunchi, mângâindu-te brutal până sus. Nu faci alt lucru, decât să lăcrimezi, să zâmbeşti forţat şi să nu te opui culorii aprinse din obraji şi nas. Dai apă caldă frigului de afară, cu ochii tăi, buni ca pescari pe un lac magic. Unde oamenii să fie peştii acestuia şi unde ochii ţi-ar fi pescari. Ochi pentru care oamenii şi-ar scoate capetele de sub raiul lor, apa. Să se topească, căci au îndrăznit să-şi scoată capul din sacru. Să se-nece şi să moară. Pentru o privire de-a ta. Pentru un chip. Pentru un zâmbet.
   Nu cu faţa acoperită de material împletit în fel şi fel de moduri. Nu cu mâinile-ţi îngropate în buzunare, ascunse de văzut. Nu cu părul timid şi liniştit în fes. Nu cu doar câteva fire ieşite, mângâindu-ţi bărbia ca un amant, dintr-unul: din tine. Dar nu aşa.

Erai ieri, aşa. Acoperit chip doar pe jumătate. Îmi împărţisem timpul. Dar am ratat şi am pierdut. Pentru o secundă, îmi răscolisem toată dimineaţa. Nu ştiam unde să mă duc şi ce să fac. Să-ţi dau o scrisoare pentru care n-am dormit prima jumătate a nopţii. Şi pe care nu ţi-am dăruit-o. Orice rând, orice cuvânt din acele bucăţi de hârtie... nu erau. Nu erai. Nu se putea. Erau prea umane, prea comune pentru tine şi pentru tot ceea ce eşti.

Ai făcut din zi banală, soare. De mi-am lăsat geaca-n cui. De-am rămas doar cu gluga de la hanorac pe cap, pe părul care stătea supus, din dorinţa sa de a mă mulţumi. Şi totuşi scrisoarea...

Asta era ieri.
 
Sâmbătă, 21. Scrisoarea este şi azi. Şi tot zi, pe-atât de senină. Cu tine doar în minte - mă mulţumesc cu atât. Cu mine în casă, cu soare în draperii şi-n plete blonde - m-aş putea mulţumi. Cu zâmbet, cu prieteni în îndepărtatul nord, cu prieteni la N. Iorga. Cu ea, cu el, cu Ink pe genunchi - idealul. Cu mine, cerneală difuză, neagră, pe hârtie - mulţumire muritoare. O scrisoare în care povesteam lucruri pe care nu le-ai înţelege. O scrisoare cu o încercare de prietenie şi fără sentiment. Dar n-a reuşit.

Împachetată cu diverse cute, cu rânduri fără noimă. Începuse cu peisajul măiastru de gheaţă, din 2012. Era incredibil. Totul îmi mişuna pe retină cu o fericire indescriptibilă. Atunci nu te vedeam. Eram om orb, cu sentiment de om invalid: drăgăstos şi de-o ură inexplicabilă. Ură, doar pentru omul ce-l iubeai şi continui s-o faci. Acum, nu urăsc. Doar suspin şi tânjesc la tine în cea mai pură formă. În cea mai frumoasă formă a ei. Atunci, muream. De ură. De tot. Şi aşa, fiecare idee tâmpită din a mea scrisoare.

   Şi din două, am făcut una. Fără superficialitate. Fără eşec. Fără teama de a avea ocazia s-o citeşti. Fără foaie şi cerneală. Şi fără să-ţi menţionez numele cel sacru, pe care îl ador cu tot ceea ce te cuprinde.

joi, 5 decembrie 2013

De-ale lu' Madam Realité #7

The Wombats - 1996

   Sunt fascinată de fiinţele acestea fără noimă. Cu viziuni limitate, în mental îndepărtate, dar umbrite de o foame necunoscută. Un impuls contaminat, toxic, impur. Împins corp animat de dragoste şi de simţământ la moment. Înalt, puternic sau rigid, mic, neajutorat. Câteodată şi de multe ori, între.

   Îmi studiez ghizii în acest joc cu cap şi pajură şi nu înţeleg regulile. Oare chiar sunt lucruri ce un om le-ar face cu ambele mâini, pe forţele proprii? Da. Oare un om poate fi umbrit de un altul, fără vină? De cele mai multe ori, da. Oare un om îşi poate uita apropriaţii pentru un scop personal? Se pare că da.

În trecut nu se concepea aşa ceva.

Viermele de militar, cel mai slab grad milităresc, îl ajuta pe celălalt. Dar în război, fiecare era pentru el. Fiecare, cu inima-i învelită în drapel şi cu onoarea în sângele ce înapoi în lut avea să-l întoarcă. Existau camarazi inseparabili. Siamezi în tot ce-i ţinea împreună. Exista o onoare. Exista un răspuns la salut de "bună ziua". Exista o legătură. O legătură pe care un lucru l-a rupt din vremuri trecute, din vremuri prezente şi care se agravează, înaintând în timpul lor finit, prezent acum în secol douăzeci cu unu. Vor să ajungă sus şi-i bat pe alţii, îşi calcă camarazii pe umeri ca pe scări deloc complicate, cu muşchi, sânge, compătimire poate şi simpatie. Pentru că au pe ce înainta în piramida umană ca să ajungă în vârf.

   Omul domnişoarei cu cerneală a călcat c-o talpă grea pe umăr şi a alunecat de amarul său. A alunecat şi i-a călcat pe inimă, pe suflet. Încă o doare şi priveşte în jur: doar oameni buni, zâmbitori, sinceri. Dar ştie că o vor părăsi, că o vor călca pe umeri, că o vor strivi, iar în vârf nu concepe decât tristeţe, singurătate, peisaj maiestuos, dar niciun prilej de bucurie. Niciun om cu care să te bucuri, cu care să glumeşti şi cu care să fumezi alene, întins, printre pleoape văzând stele. Nimic.

  Ink stă la bază, învelită-n hainele-i de obişnuinţă şi cu cerneală la purtător. Mereu neagră, mereu sumbră, dar întotdeauna veselă în rânduri pe hârtie. O observ de mai bine de un an şi viaţa-i este ca o aventură cu pilde trebuincioase, cu trăiri reale, totul levitând în sinceritate, linişte, dar şi aventură, dragoste şi platonic.

   Fata mi-e imposibilă. Mi-e imposibil să o descriu. E complicată în puzzle-ul vieţii ei pe care şi-l pictează bucată cu bucată. Cu picioarele sale amorţite, cu ambiţia de şi-mai mult, c-un camarad mic cu doi "m" şi c-un cămin stabil, c-un val instabil şi c-o dragoste încremenită, imobilizată la patul aortei sale stângi. Cu nimic, înafară de o viziune neclară, cu lipsuri, dar c-o fericire oarbă. Surprinsă zilnic de persoanele din piramida-i cu bază cam instabilă. Aproape fără de bază.

   Realité mi-e numele şi sunt mama lor. A perturbaţilor mei muritori ce din maimuţă cred că s-au îndreptat şi că în necunoscutul cer ei au un tată. Şi că bărbatul are drept de femeie, număr infinit. Tatăl lor închipuit, care nu vede aceste nedreptăţi. Care ascultă slavele bisericilor corupte de monedă şi de moravuri. Un tată care nu vede tot ce văd eu, împreună cu Ink, ce simte sentimente afurisite în vârful umerilor ei. Tălpi ştiute, ignorante, ce o calcă pe rând şi o părăsesc.

   Oamenii sunt surprinzători în profunzimea profanului lor. Al vostru. Al ei, limitat. Şi al tuturor.

Cu drag,
Madam Realité

duminică, 1 decembrie 2013

Hazard.

Damien Rice - The Blower's Daughter

   Cântau lăutele şi zbierau viorile. Zbârnâiau clarinetele şi se bătea ritmul la tobe, răsunând notele chitarelor în utechile mele. Tot ce auzu-mi culegea erau sunete pe care nici nu le auzeam. Nu mi le imaginam, dar apăreau acolo. Exact ca şi cum ar fi fost în realitate.
 
  Absorbit suflet de căldura altuia, nu puteam să mă concentrez la un alt lucru. Oricât de banal şi totuşi... nimic. Niciun lucru care se putea să-mi distragă atenţia. Doar la lucrul banal speram şi nu apărea. Retina mi-era pe bej, pe cald; nici măcar în faţă, la tehnologie înecată-n încercări de a prinde momente inedite-n obiectiv, în mâini tremurânde, ştiute, ale unei persoane mult prea bine cunoscute, nu-mi era. Nici minte, nici nimic. Poate doar privirea de câteva secunde.

   Două glasuri se auzeau: al meu şi al persoanei de care încerc cu atâra ardoare să mă las. De-aş fi fost ţigară şi buzele mi-ar fi fost omul meu ilegitim, m-aş fi drogat cu ele la o atingere; m-aş fi ars între ele şi aş fi fost foarte mulţumită dacă m-ar fi scrumat în vânt. M-aş risipi fericită, că fumu-mi şi esenţa au fost în plămânii săi. Şi că m-ar fi încredinţat vântului: mi-ar fi dat înapoi ceea ce întreagă aş fi fost, nu ca acum. Acum, sunt ca o ţigară pe jumătate fumată. Nu sunt completă. Mă macină. Mă arde făr' de ştire. Fumează, dar nu are idee ce. Doresc ca suflul să mă găsească, în momentul când mă va termina de tot şi când îmi va arunca filtrul pe jos, în gând nepăsător. Şi să las scântei de fum, urme slabe, ca vântul să se-ndure şi să-mi aducă cenuşa împărţită-n lume, împreună cu propria-mi aromă.

   Nu eram decât o victimă fericită. Eram totul, dacă vedeam bej. Dacă era înţelegător caracteru-i că trebuie să dea opus al gerului de-afară. Că dăunează şi că-i drog, nu cunoaşte. Ca să fiepur, trebuie neştiut totul a fi. Nu concep niciun sentiment urâcios când mi-e aproape. Nu concep nici mediul exterior. Nu văd nici greşitul căpruilor mei, dar simt zâmbetul ce-mi joacă-n gură, dar pe care încerc să-l reţin. Dar nu cu mult. Iar când îl eliberez, mă simt mult mai liberă. Mă simt aerisită.

   Vedeam siluete suple, mişcătoare. La mulţi paşi distanţă. Erau forme violente pe podeaua cerului meu de-atunci. Era un dos de munte peste acele corpuri geometrice din sus-ul camerei, care dădea lumină, iar ici-colo, corpuri luminoase, "bile" aproape insesizabile de către mine, între piramide cu vârfurile aţintite ameninţător către oamenii de jos. Ca nişte zei, pregătiţi să cadă şi să ne strivească pentru miciţia de care dăm atât de lesne dovadă.

  Este exact ca-n noiembrie, anul trecut. Acelaşi lucru blestemat pentru aceeaşi bestie cu două picioare. Tot eu, pe aceleaşi străzi pavate cu amintiri. Tot eu, în geacă maro, cu muzică bună în minte şi-n timpane. Cu sânge ca marea, care pulsează mereu neregulat în venele-mi subţiri, c-o inimă cât un peşte de mică, care înoată disperată în propriu-i mediu.

   Tot aceeaşi peşteră din cărămidă roşie.
   Tot Ink, mică şi nestingherită.
   Urmărind hrana peştelui său
   Hrană ce i-a dat condei de şi-mai bine.

Stay tunned.

joi, 24 octombrie 2013

Inkliteratură #1

Chet Faker - I'm into you

   Ar fi drăguţ să pot comunica cu personajele mele. Sau ca cititorul să comunice direct cu personajele din cărţi. Doar imaginaţi-vă. Să citiţi tăcuţi rânduri şi rânduri de întâmplări ale acelui personaj principal şi al celorlalte personaje. Şi brusc, când închizi cartea să-ţi faci un ceai, ei să strige dintre pagini gălbui: "nu ne lăsa! te rugăm, mai urmăreşte-ne!". Şi să fie un moment în care chiar să poţi vorbi cu ele. Să vezi ce şi cum gândesc individual, fără descrierile şi menţionările autorului. Să fie din carnea literelor naratorului şi din miezul de imaginaţie al autorului.
   La şcoală ar fi o idee. Să scoatem un personaj pe catedră şi să-l urmărim tăcuţi, cum ne povesteşte firul narativ din punctul său de vedere. Să vedem cum Andronache Tuzluc se oftică din ce în ce mai mult, cum îi dă Dinu peste nas, cum strâmbă din sprâncene şi cum îşi mângâie furios barba. Să vedem cum Eva se strofoacă în dragostea "haimanalei" şi ce a simţit când şi-a împuşcat unchiul. Să ne spună mai multe detalii decât cele găsite în carte. Să ne povestească omul Evei cum se simte lângă ea şi cât de mult o iubeşte. Să-l pot întreba de ce şi-a vândut orbeşte tot ce avea pentru o fetişcană blondă cu ochii verzi. Sau s-o întrebăm pe Mara continuarea vieţii Persidei şi al lui Naţl.
   M-aş simţi capabilă să devin personaj şi să povestesc. Să scuture cartea şi să pic dintre rânduri, neagră-gălbuie la piele. Cu toate trăsăturile definite şi cu toate caracteristicele găsite în paginile de unde am fost aruncată din curiozitatea unor limitaţi. Dar dacă aş sta să mă gândesc mai bine, unui personaj nu i-ar face plăcere să fie aruncat din lumea sa de basm şi să fie "interogat" cu privire la viaţa sa, doar ca noi să-l înţelegem mai bine şi să ne folosim de el pentru comentarii şi altele. Ideea de "om în carte" mi se pare genială. Dar e ireală. Nerealizabilă. Dar ca autor, un om poate anima în aşa fel oamenii săi micuţi, încât să aibă o relaţie apropiată cu cititorul. Şi aşa, v-am dat temă de gândire, dragi cernelişti.

   Mă aşteaptă mirajul turcesc. Cu oameni dragi şi oameni necunoscuţi, dar care vor încerca să fie faini şi cred că le va ieşi. Mă aşteaptă rânduri scrise cu lanterna deasupra caietului, în care să-mi vărs tot sufletul. Voi iubi o singură fiinţă şi voi scrie în numele ei. Nume, care s-a ridicat o dată cu ea şi măreţia sa în două şi cinci ai lui octombrie.

   Voi lăsa Ink-ul puţin şi mă voi întoarce cu alte energii bune. Cu idei de scris. Cu rânduri în care să vă blocaţi irisul şi cuvinte care să vă dăuneze privirii.

Sărut dulce ei şi vouă. :)
Stay tunned.
 

marți, 22 octombrie 2013

Poate o să fie

Radical Face - Wrapped in piano strings

   "Poate de o voi ignora, va pleca. Poate dacă mă fac că nu există, nu se va mai ţine după mine. Poate dacă fac aşa, o uit definitiv."

   Trei rânduri scrise în van, la o oră din orar. Două sufluri expirate şi ambele deodată. Şi un singur suflet animat şi ăla cam handicapat. Asta luni. Când i-e mânjit tot de culori şi de apă murdară, când îi sunt puse-n faţă reprezentaţii ale sufletului său. Când ceilalţi îl desenează fără ştirea şi voia sa.

   "Poate dacă plec, pleacă şi ea. Şi dacă uită de mine şi voi pleca degeaba? Poate sunt doar un om confuz. Poate doar n-o merit."

   Doar un gând străfulgerat pe retină pictat. Un cuvânt scăpat greşit şi totu-i va fi neliniştit. Agitaţie iradiantă şi de nimeni conotantă. Asta marţi. Când i-e mâna însângerată în fier găsit în lut, în aceeaşi luptă cu modelul din faţă care parcă râde în faţa chinului lui.

   "Poate dacă mă voi strădui, va vedea şi ea şi-şi va da seama. Poate dacă împing şi trag tare din moloz această idee de << fiinţă >>, nu voi mai suferi. Poate nici ea n-o va mai face."

   I-a venit idee strălucintă pe ziduri de cărămidă zugrăvită. Japca ideilor sorbante îi dă cuvinte mirobolante. Visul marilor moschei nu se compară cu ochii ei. Asta miercuri. Când româna îl bate, când biologia îl trage de urechi şi când chimia îl trage de ciuf la tablă. E pe dinafară complet de lumea asta.

   "Poate dacă fug de-aici şi ajung la ea, sufletul îmi va înflori. Poate doar iluzia mă minte. Poate gândesc ca-n somn: rapid, fără cuget si fără să culeg foloase."

   A gândit mândrul om, fără ajutor de muritor. A găsit răspuns pierdut în penarul brusc cam rupt. Vede-n faţă zăpăcit, maldăr de hârţoage mototolit. Asta joi. Când nimic din hârtia ce-o are nu-i bună, când e uman şi real, când nu trebuie să gândească liber, decât mecanic. Pentru bunul unor oameni cu scopuri neînţelese.

   "Poate dacă azi nu mă ridic din pat, nu o voi lăsa să plece. Poate visul ei se poate reîntoarce şi ea, aievea-i. Poate trebuie să-mi urmez drumul şi paşii cotidieni."

   Ploua violent în a sa glastră cu flori bete de mireasmă. Soarele-i împotmolit şi nu vrea să fie urnit. Cum nici el nu vrea să mişte din gingie pân-adânc în lenjerie. Asta vineri. Când e bolnav şi tot mecanic trebuie să gândească. Doar că mai lejer. Nimic nu-i lejer.

   "Mă lepăd de <<poate>>, căci există <<o să fie>>. Nu cred că altfel se poate. Nu cred că ea foloseşte <<poate>> în versuri siropoase."

   De astă dată se înşeală omul nostru într-o doară. Nu cunoaşte propriul stil ca de nimeni folosit. Nu cunoaşte că doar ea îi cunoaşte inima. Asta sâmbătă. Când îi e teamă să-i spună în rime poveşti printr-un sărut şi să-i scrie proză umanistă pe spatele-i plăpând, firav.

   "Unde oare mi s-a dus tot cheful şi când o fi apărut dintr-odată năduful? Vreau la ea şi mă sufoc în acest cămin neprihănit. Vreau să respir cu ea în braţe, vreau să fug; că de nu, o să mor!"
  
  Are şi el două toane, folosite ca pe "rane". I se încinge cheful şi reapare "recviem"-ul. Se stăpâneşte sau niciodată, el mereu va iubi aceeaşi fată. Asta duminică. Când soarele bate-n părul său şi zâmbeşte iniţial; apoi intră într-o melancolie, care o ia de la început.

   Luni.
  

miercuri, 9 octombrie 2013

Neutru. 14:02

   Damien Rice - Volcano

   Sunt ore ale zilei în care simt că nu trăiesc. Şi altele care se simt de parcă n-ar fi. Şi multe altele, până la letargia temporară de noapte, care se simt neutre. Şi neutru e cuvânt dur şi sentiment şi-mai dur. Să simţi că nu aparţii de nimeni, că nu exişti, că eşti şters. Că nu eşti nici măcar o moleculă de apă în compoziţia culorilor de pe pânza vieţii tale. Că eşti un nimic al vieţii tale.
   Sunt aceleaşi ore neutre. Şi una crucială, de 14:02. Una care mi-am dorit-o, cu lacrimi în ochi, pe actul alb pe care scrie atât de neutru şi trist, că s-a stins un risipitor. Unul din mulţi. Dar a trecut 14:02. Venise şi trei, şi patru. Lacrimile se uscaseră pe bărbie şi eu tot simţeam durere amorţită, parcă neexistentă. Doream să nu simt nici căldura dinlăuntrul gurii mele şi nici oboseala ochilor mei. Pentru litri de păsare şi neputinţă. Pentru nimic, finit.
   Sentiment ursuz de neutru, de nefiinţă, de nenorocit, de ne-nimic. Sentiment în care auzi, dar nu ai puterea să asculţi. N-ai puterea să-ţi ridici fiinţa căzută în dorinţă şi sete de odihnă macabră. De purul pământului. Sentiment în care dai cu suflul de viaţă dintr-un plămân într-altul, ca o bătaie sinistră pentru expulzare. Expirare.
   Sentiment cel mai neutru şi mai josnic: să realizezi că tu nu reprezinţi nimic şi că te înalţi ca o plantă cu pretenţii ridicate la mediu şi hrană. Că poate şi plantele mor din nefericirile lor. Pentru că apa nu este singurul lucru de care au nevoie. Un clei de apă, uitat de zile şi săptămâni. Dragoste, atenţie şi hrana iubirii fiinţei vii: apa. Căci din apă suntem toţi. Iar ca nişte plante suntem, de asemenea, şi noi: înfloritori, verzi, zvelţi. Dar numai noi ştim cât de veştejiţi suntem pe dinăuntru.

   Sunt ore ale zilei în care nu mai vreau. Ca 14:02. Şi duşi care au plecat, au dat de bine şi nu mai dau pe la mine: Tataia, Eva şi Dragoş. Plante care s-au dus să-mi caute oamenii: ficuşi, cactuşi. Flori care mi s-au uscat: crizanteme, lalele, trandafiri. Străzi pe care nu le mai recunosc: Tomis, Topraisar, Flămânda. Amintiri din ani pe care nu vreau să-i mai ştiu: două mii, de la "cu nouă" şi până la "şi doişpe". Şi iubiri pe care le şterg: un "C" de 31, fatidic întors şi un "A" de octombrie doişpe, bestie cu două picioare, prinsă încă în peştera împânzită de cărămizi roşiatice. Foste văpaie peste inima mea. Actuale mulţumiri pentru rândurile ce le aveţi acum.

   Sentiment de neutralitate rece, bătut de soare palid de 14:02 şi motiv pentru care vreau să trăiesc. Pentru care vreau şi ţin. Ca şi la trandafirul japonez: un nou început. Pentru "C"-ul unic în viaţa mea, acum. Pentru cei trei plecaţi pe care îi vreau înapoi, deşi pe unul nu l-am apucat decât în primele cinci luni de viaţă embrională. Pentru că sunt ca o plantă: câteodată hrănită, dar mereu aşteptând a doua zi, pentru soare şi răsfăţ de la acesta. Pentru că vreau să râd, să râdă, să se bucure. Să bucuraţi. Şi vreau să înfloresc.

   Oamenii reci şi neutrii care aşteaptă moartea ca singură opţiune la teroare şi viaţă alb-negru. Ei aşteaptă să se ofilească. Dă-le motive să înflorească. Dă-le motive pentru care să aştepte răsăritul.

Stay tunned.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Octombrie, anul trecut.

Ana - Mai frumoasă

   Îmi eşti atât de departe. Prezentul mi-e atât de aproape. Oameni neanimaţi şi pustiiţi peste tot pe unde-mi întorc privirea. Şi când o întorc, regăsesc subitul om, bestie cu două picioare, care-mi ardea potcoave lăsate-n foc şi le aşeza pe inimă. Cu întreruperea încingăturii pe aortă. Să nu mor, dar să simt ardoarea până mă topesc. Asta anul trecut.

   Caut sfârşitul sentimentelor şi începutul amintirilor. Dar ambele sunt infinite. Infinite ca distanţa dintre noi, dacă există şi ea. E doar aer între noi şi tot ticsit de praf infect, de sunetele şinelor de tren, de urletele de pe pustiul plăjii unde te voi întâlni. Plaja pe care o să alegem scoici şi unde o să aruncăm pietre la distanţă finită de mal. Şi cu ambiţie de a arunca mai departe decât înainte, cu ambiţia că afecţiunea mea se poate număra în metri deasupra mării.
 
  Octombrie a venit, cu degerarea şi conservarea sentimentelor. Cu Ink pe aceleaşi străzi pustiite şi cu şuviţe îngheţate, care mereu se pleznesc ca bicele peste faţă şi gânduri. Cu Ink în aceeaşi haină de anul trecut: haina vremurilor trecute şi a tuturor învăţăturilor din care vrea să înţeleagă ceva. Şi înţelege că un lucru bun ar fi scrisul, momentan. Este singurul şi ultimul mijloc de a-şi descărca totul. Scris, scris, scris continuu. Până când din alb al degetelor se va face negru, umed, care zgârie şi îmbolnăveşte retina, dar care-mi delectează sufletul şi mintea.

Octombrie vine cu zbucium.
Ca anul trecut.

Stay tunned.

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Nu vreau.

Angus and Julia Stone - Big Jet Plane

   Nu vreau să dau explicaţii la nimic. Nu vreau să fiu pusă la perete că n-am urmat regulile monotone ale lor. Nu vreau să fiu subjugată de nimeni, decât de sentimentele mele. Sentimente, vibraţii ale temperaturii de afară. Vibe interior. My good ones, now.

   Nu vreau nici să pomenesc de ce e High Ink de o lună neatins. Şi nici de ce s-a născut după păcătosul iulie treizeci, înainte de august trei. Acum un an. Şi nici nu vreau să spun lucruri urâte la adresa lui. Căci îl iubesc. Deşi prăfuit şi maltratat de figuraţiile mele exagerate, cu toanele mele şi stările mele de singurătate nordică. High Ink mi-a fost şi-mi este sprijin. Mereu îmi va fi. Mereu voi scrie aici, printre sunetul muzicii mele infernale şi câteodată printre degete picurate de sus cu apă sărată. Nu cunosc definiţia acestei ploi năfaste.

   Nu vreau să-mi amintesc că picioarele-mi îngheaţă şi că starea de boală se declanşează. Nu vreau să ştiu, decât foarte multe. Nu vreau să-mi amintesc că-i lume rea care-ţi vine în vizită, îţi împrumută telefonul să sune fără ştirea ta la ambulanţă şi să-ţi dea adresa prin receptor de plastic, ca după, când ambulanţa e în faţa casei, să-ţi taie venele c-o furcă mânjită cu cremă de cremşnit, iar apoi să ţi-o înfigă în inimă. Gălbuiul plăpând şi greţos de desert iubit de-o Evă neştiută, îmbinându-se cu sânge ştiut de-atâta amar de vreme al unei Eve ştiute. Cu aceeaşi faţă destinsă, ca atunci când ţi-a zis prima oară "Bună". Şi ultimul gest să fie unul prietenos şi silenţios, lăsând amarul să curgă pe covorul portocaliu din living.

   Nu vreau să ştiu că lama te atinge, când eu plâng de mine. Că n-am tupeul şi tăria s-o opresc să-ţi ardă pielea. Nu vreau să te văd suferind. Dar nici nu ştiu cum s-o împiedic în cuvinte. Şi încerc. Ink încearcă acum, mai mult ca niciodată. Nu vreau să simt ura pentru franceză, pentru că n-o mai am. J'aime la langue française. Je ne sais pas pourquoi. Cred că doar am început s-o iubesc, odată cu persoana fragedă de la care am regăsit sensibilitatea. Nu vreau să ştiu c-am exteriorul lafel de solid ca şi cornetul de la îngheţată şi nici că aş avea vreun interior dulce. Nu vreau decât să-mi găsesc pacea.

   High Ink e tot ce am, momentan.
   Şi dragoste oarbă. Revenind pentru a doua oară, din august.
   Nu vreau să ştiu că mă va lăsa cândva.
   Dar o s-o facă. Şi ştiu că nu eu voi fi aceea care o va lăsa.

Stay tunned.

sâmbătă, 20 iulie 2013

Ea.

   Lucy Rose - Shiver

   Ea e ea in sine si nu e ea pe exterior. E ea doar in scris, in par spic-de-grau, in dus, la tigara pe balcon, in clipele cand e relaxata si cand scrie lucruri rostite pe brosuri de o alta prin telefon. E ea doar noaptea, cand trubadurii canta odele nocturne. Cand zambeste doar la gandul fetelor lor.

   E ea cand sta in chiloti doar si-si analizeaza trupul. Isi examineaza ochii caprui si forma migdalata. Ochii impunatori sub care se ascunde ambitia, dar si naivitatea sa. Lucru sinistru si ascuns: varf de cutit, bine proportionat, de bunatate. In minte. Suflet. Si-i bate in sangele din buze si limba. I-au crescut dintii ca adevaruri rele peste bunatate si iubire. Si tot acest contras acoperit de piei groase, moi la exterior. Rozalii cand se face inima ca bate mai cu tarie cand ia caldura din corp strain. Fructuoase buze moi, mici cu parfum de femeie. Se simte femme si dominata cand e sarutata, dar doreste sa domine si-o face negresit. O stie si zambeste.

   E ea cand se priveste cu de-amanuntul. Cand isi vede narile si boltele in care ii intra gheata si-i iese focul. Bun cuptor pentru 'V'-ul buzei superioare si a celei de mai jos. Sa arda. Sa fie rozalii. Sa friga la atingere si sa vrei mai mult. Nasul se contopeste cu fruntea pe drumul sau spre cer. Loc unde-i salasluiesc pe-o parte si pe alta doua perechi de sprancene. Deloc grosolane ca forma.

   Se ridica vointa mai presus de toate. In farfurile ei cu degete mici. Ridicate incet de un picior drept, static, fara urma de muschi. Din care genunchi in sus ii arata forma si aspect. Legate in sold de simbolul feminitatii sale. Despartit de trup prin doua oase care lovesc pielea subtire de de-asupra. Se ridica pe un abdomen aproape plat. Doar cu mic semn ca exista ceva ce bate in el. Si buricul... oh, buricul! Semn de nastere, initiere, exaltare. Caire, chiar. Urmat in josu-i de o carare fina de un blond discret.

   Mana ce ii trece peste piept. Ce prinde si lasa. Studioasa in dansul sau melodramatic. Cand e ea in fiecare sant cand e racoare si-n fiecare centimetru cand e placut. Cand e ea in nu prea rotund, dar rotunjit. Cand se vede om muritor, aruncat clavicula cu clavicula in gat. Cand umerii ii lasa lasati si se simte sprijin. Cand crede ca-s lati, pentru protectie.

   Inclesteaza si lasa lejer lucrul ce-l iubeste cel mai mult. Mana. Mereu perfecta. Asa isi zice ea. Legata de antebrat prin incheietura, cot si umar. Spatele e de prisos sa-l vada. E imperfect si acoperit de par pana la jumatate.

   Isi vara degetele pe sub chilot, pe coapsa. Isi simte pielea din spatele materialului textil. Deloc ea. Dar il poarta. Isi pune o bluza larga. Total ea. Si-si arunca amintirea ei inapoi in oglinda. Isi arunca sentimentul profund pe pulsatie interna. Inapoi. In spatele reflexiei ei, daca se poate. Si iese in picioarele golase. Unde lasa sa se impreuneze pielea cu imperfectiunile prezente pe podeaua balconului sau.

   Se lasa in pozitia ei preferata. In lotus, lejer. Cu spatele lipit de zid. Isi aprinde tigara si se uita-n sus. Trage fum dupa fum si se ridica. Vede oras aglomerat, desi e tacut. Intunecat, luminat doar de felinare, spitalul de-alaturi si luna. Si sufla c-un vel de regret nestiut. Revine in starea ei si pentru altii.


- In umbrele claviculei se ascunde o poveste. Caut-o cu parfumul de femeie. Caut-o cu parfumul de barbat. Doar gaseste-o. Si spune-mi finalul.

Stay tunned.



miercuri, 17 iulie 2013

Inkării.

   Red Hot Chili Peppers - Don't Forget Me

   E dansul degetelor frivole pe filtru de tigara slim. E frig si tremur, din fir blond si pana.n unghi de nouazeci grade cu podeaua,fix. E fix doua si imperfectiune din minute. E moment de repaos, liniste si zgomot de vant. E mana mea pe rece, fir cu fir. Granula de nisip peste alta. Ce numesc multi mare. Si ce numesc eu casa. Simplu oras.

   E cale ferata cu sine dreote si curbate cu fel si fel de indicatii.E negrul din picioare cu sireturi albe care le parcurge. Un metru fizic si.un kilometru mental. E rau ziua si bine noaptea. E om bland ziua si violent noaptea. Daca nu.l cunosti si esti vulnerabil.

   E eu p.acolo, prin fata ochilor tai. Eu singur, fara tigari, geaca, dar cu sperante. Ca marea e singura care ma duce cu gandul la Vama mea cea Veche pe care o vad asa cum am vazut.o cu ani in urma. Si tot marea mi.e legatura directa cu ea. In mare mi se ineaca lacrimile in care respira vietatile marine si dispare tristetea mea efervescenta. In mare se face calciu pentru scoici tari, simboluri eterne legate cu Cazinoul.

   E artist prost, ciudat, neinteles. Mi.e frica de el si de influentele lui. De deep shit.urile care le face si cum bulverseaza viata mea si a celorlalti. Un animal ce ma iubeste si care.mi ustura.toracele cu culori inexistente. Culori, zis sentimente.

   E corp cald pe care ma pot sprijini la greurati si de unde.i fur caldura trupeasca. Ii fur fiertura involburata din sange pentru binele meu si alor mei. Organe sa zbata si sa se largeasca, sa secrete si sa arate ca.s bine si ca functioneaza ca tu sa fii aici cu mine. Poatenu fizic, desi imi doresc. Poate nu.ti bate organ peste organ sa.ti iau caldura din pantec, dar ma incalzesc cu gandurile mele in soba mea mentala unde arzi mocnit.

E rece. Vara. Constanta. Treispe zile ramase. Prieteni limitati, niciodata prezenti. Paispe mii de vise. Zero tigari.

Stay tunned.


joi, 4 iulie 2013

Chestii.

   Sparklehorse - Hey, Joe

   Obisnuiam sa le numesc "chestii". Lucrurile care le credeam a fi adevarate, pure si omenesti. Lucruri care s-au tradat in timp. Lucruri pe care le-am identificat simplu: chestii.

   Acele lucruri trec si vin de la an la an. Lucruri care le trecem cu vederea, pe care le observam de-amanuntit si care le dedicam o parte din existenta noastra. Le dam practic timp acestor asa-zise chestii. Timp care ni se duce noua, se scurge si se unge balamaua neputiintei la sfarsitul mirajului frumos al chestiilor insuflate de diversi factori.

   Timpul ne da chestii. Chestiile ne dau timpul inapoi? Nu. Dar ne place sa-l risipim in nestiinta chestiilor trecatoare. 

   Va veni un moment in viata fiecarui om cand isi va da seama ca traditionalul tic verbal, "chestii", este tradus ca lucrurile facute semestrul trecut, luna trecuta, ieri sau azi de dimineata. Toate actiunile noastre si a altora ne influenteaza si se transform in "chestii". Ii dau animare cuvantului. Ca atunci cand faci din jpg. fisier gif.

   Mi-am dat seama tarziu ca acel cuvant banal, "chestii", este defapt totul. Si totul care face defapt nimic la urma urmei. Am trait lucruri atunci, pe moment. M-am bucurat de ele. Le-am dat multe. Am facut compromisuri. Dar e prea mult. Nu mai traiesc atunci, in mijlocul acelor lucruri. Trebuie sa le dau afara din mintea si sufletul meu.

   Ceea ce imi da de gandit. Oamenii si chestiile lor. Oamenii, insasi chestiile acelea. O parte din chestii, cu tot cu vorbele si actiunile lor spuse la acel moment. Lucruri ce mi-au facut viata si care, poate, m-au influentat. Lucruri care m-au format. Si rezultatul lor finit: materie fizica, carne si substante pe baza calcificata, animate de un ceva care se hraneste cu chestii. Si timpul care le ofera tot comfortul necesar chestiilor si bucuriilor de moment.

   Trebuie sa ne dam seama ca-s chestii de moment pe care probabil nu le vei mai trai niciodata. Trebuie sa stim ca acele chestii nu sunt viata noastra. Ca viata noastra nu se desfasoara in trecutul chestiilor alora. Ca nu tre' sa le dam satisfactii si sa fim sclavii propriului trecut. Trebuie sa trecem peste. Iar chestiile sa fie lipite, undeva, ca niste stickere in mintea noastra. Sa priveasca neputincioase cum se joaca imaginatia in mintile noastre.

   Mi-am dat seama ca am nevoie si de mine. Ca trebuie sa-mi ofer timp. Sunt ca o persoana straina fata de mine insami. Nu ma cunosc complet. Iar timpul in care ma pot cunoaste cu adevarat este risipit pe chestii.

   Omul e un intreg complex de circuite si.. la dracu'! Asta aud mereu. M-am saturat sa vad cum se dau unii si altii destepti pe tema omului, cand defapt nu stiu nimic despre mintea sa! A uitat sa se mai puna interes si in neurostiinta, filosofie si psihologie. Mai intai ar trebui sa se regaseasca pe ei.. Sunt siguri pierduti.

Stay tunned.



If we decide to forget about us,
We'll turn up to be mental
And forget about the world.

luni, 24 iunie 2013

Acvilin în cer senin.

   Passenger - Let Her Go

   Incepuse banal si continua lafel de banal. Pe acelasi postament. Pe aceeasi coala lipita de cer prin stele. Ca doar de ele mai sta agatata. Si coltul de sus, cel stang al colii este luminat de luna in fiecare seara. Si se ruleaza peste cer si peste coala mea celesta, nocturna, intunecata. Si-mi ascunde sentimentul de peste seara. Caci tata-mi este Soarele si stie ca dragostea e ceva ce numai pe intuneric se poate infaptui.

   Imi iau serile din ziare si le citesc. Le iau de acolo, caci nu le am pe-ale mele inca. Ale mele nu-s indeajuns de reale si materiale ca sa le pot povesti. Sunt ravase ascunse sub scarita urechii mele. Sau poate sub nicovala. De-mi dau acelasi suierat in aceeasi ureche. Plange scrisul din ravase acolo si ma trezesc sa le ascult si sa plang cu ele. Poate chiar sa si rad.

Si-mi amintesc de sevaletul care se ascunde langa birou si vad planseta pe care oricine o poate vedea goala, plata, mazgalita de ganduri. Cand defapt acolo este ea. Stapana sevaletului meu. Stapanind peste suflete si peste noptile mele din ziar. Si peste papirusul secretului meu rusinos care se ruleaza noapte de noapte, pana-n zorile orei cinci jumate. De unde-mi ia mama Luna opera cu varful ei ascutit in seri tumultuoase in care e "semi" si nu "plina".

   Ii pictez chipul peste celest de arce unite sau de comete si stele cazatoare. Dezlipindu-se, una cate una de pe spatele colii mele. Triste, parca. De mainile mele tremurande, transpirate de emotie si induiosate de pasiunea pe care i-o port conturului cu gura perfecta, ochi usor migdalati si nas acvilin. Cu maini perfecte ce le desenez in josul foii, printre blocurile din spate, dincolo de masinile acelea conduse de boemi neintelesi si de vitezomani ajunsi prea devreme la volan.

   Dar pe langa tot ce-i material si poluant, pe langa tot ce e gri, pe langa tot verdele acela trist prin asfalt, pe langa toate acele priviri intrebatoare, sunt eu. Fata aia care face plimbari seara, de acasa pana la Capitol si inapoi. Fata aia care se uita la cer si te vede pe tine. Si-si vede gandurile intr-un singur chip. Isi asculta intuitia printr-o singura voce si-si piaptana parul intr-un singur sens: cel al parului de pensula.

   Voi fi un om boem. Voi scrie proza. Voi citi opere ce se-ncadreaza in rafturi de-ale beletristicii. Voi spune "dragoste" si ma voi gandi la clasa a noua. Voi rosti "vara" si ma voi gandi la tot ce-mi taie capul, dar numai la dragoste, nas acvilin, chip perfect nu.

   Vreau sa plece. Dar c-o sete nesatula, o vreau langa mine. Vreau sa iubesc. Si o vreau doar pentru mine. Vreau sa-mi fie doar mie muza. Vreau sa-mi fie apa rece in zi dogoritoare.

   Caci tot ce este Ink este automat si ea.
   Pasiunea si tot ce-mi navaleste acum.
   
Stay tunned.


luni, 17 iunie 2013

Deep-ul din sine.

   The Tallest Man On Earth - The Dreamer

   Am invatat in putine zile cum sa-mi intru in starea aia de bine interioara. Sa invat sa-mi gadil entitatea aia care e acolo-n mine si-mi spune si ma-mpinge sa scriu, sa desenez si sa creez astfel. Nu cred ca eu sunt cea care am puterea sa scriu. Nu cred ca mintea asta care pluteste printre lobii de doi la suta greutate corporala au vreo contributie. Si nu cred ca-s doar eu.

   Cred ca, acolo, sub toate pieile astea albe care se prajesc cand stau mult la soare sau pieile alea negre care sunt negre de la mama lor sau negre ca-i pielea buna pentru bronz uniform, exista nu numai complexul ala de celule si bacterii bune. Cred ca e ceva ce ne controleaza si noi nu stim. Inconstientul, poate? Cred ca da. 

   Rezultatul cartii lui Richard D. Precht, anume "Cine sunt eu?" (al carui titlu e destul de banal) mi-a fost un impact major asupra constientului si putin din inconstientul pe care incerc sa-l inund cu curiozitatea mea de a-l vedea si a-l patrunde. Ma gandesc ca eu n-am defapt numele pus de parinti. Ca toti suntem niste nestiuti. Niste necunoscuti. Nu ne stim pe noi insine si ne concentram asupra detaliilor altora, si alea privite in mod gresit. N-avem nume si nici macar pronumele "eu" nu ma mai face sa ma gandesc la corpul de la care brate, maini si degete pot misca si pot cere atat de multe lucruri.

   Oamenii sunt fascinanti in natura lor simpla. Doar ca si noi, si voi trebuie sa vedeti asta. Sa vedeti ca dincolo de "eu" si de numele ala ce va place sau nu, nu e doar carnea animata si gandirea apasata de sinapsele neuronilor ce se omoara unul pe altul de-a lungul timpului.

Este acela ce va da idei cu lingurita si voi v-o prelucrati. Este acela care vede prin ochii vostrii si comenteaza in minte. E acel cineva care sopteste fiecare cuvant pe care-l citesti in minte. E regizorul viselor voastre. E ambitia ce se ascunde dupa o privire, un gand, un simt, o atingere sau un cuvant.

   Iar pe al meu il implor de mult timp sa-mi dea puterea sa scriu electronic, nu doar pe hartie. Unde cerneala parca ma-mproasca cu ardoarea de a ma vedea nervoasa ca trebuie sa ma spal. Il implor ca pe o divinitate nestiuta, ascunsa-n corpul meu. Si al tau. Si al multora. Doar ca fiecare il are pe al lui, fiecare cu trasaturi ce se aseamana intr-o mica masura cu al celorlalti.

Stay tunned.

vineri, 7 iunie 2013

Câteodată, vara.

   Simple Plan - Save You

   Câteodată aş vrea să te ascult ore-n şir. Alteori doar să te văd tăcând sub clar de lună sau de soare. Să-ţi văd vorbele ieşind în aburul ce-ţi iese din gură la fiecare bătaie de limbă peste celestul gurii tale.

   Câteodată speram că îmi va trece. Că nu mă voi mai gândi la tine în orice împrejurare bună a vieţii mele. În orice melodie pe care o ascult, în orice bătaie a corzilor chitării tipului din pasajul de la Tomis, trist şi frumos sau în orice carte pe care o citesc, o răsfoiesc sau o aşez în bibliotecă cu grijă. Câteodată îmi doresc să nu mai zic "câteodată".

   Câteodată e vară, ca acum. Ca acum şapte zile fără nici măcar o oră. Când a venit vara şi eu încă visam la jachete, ploaie, vânt, cărţi, teze, lume, controale pe bus şi pedepse. Câteodată e varăşi-s topită. Nu că-i cald şi-mi frige soarele pielea ce-şi schimbă culoarea îînchis bogat în zinc şi alb în interior de calciu, ci îmi frige interiorul, topind poate îngheţata din stomac. Atât de cald.

   Câteodată vreau să-i aud povestirile, pe canapea, în iarbă, pe jos. Poveştile fără niciun om auxiliar care să-i urmeze bucuria. Câteodată sunt posesivă şi-mi pare rău. Nu pentru bucuria sa, ci pentru bucuria mea pe care n-o pot împărţi cu omul de-mi este ca focul sub piele. Iar dacă sub pielea mea s-ar afla culoare injectată, aceasta ar fi culoarea: omul. Omul de l-aş asculta ore îşir. Omul meu. Omul.. şi atât.

   Câteodată vreau mult prea multă libertate.
   Câteodată mi se dă peste nas
   Că-s mică şi visătoare
   Şi că-i vară. O dată la doişpe luni.
   Dar o dată la trei ani e vară în interior.

Stay tunned.



duminică, 12 mai 2013

Fuga Adei #3

   Vama - Cântec Prost


"Am decis sa-mi trasez iarasi c-un ac imaginar sentimentele si gandurile. Sa le zgarii pe neuronii ce nu-i pot vedea, dar pe care am inceput sa-i simt gadilandu-mi craniul [...]"

   Asa am inceput a patruzeci si sasea pagina din jurnalul in care nu mi-am permis sa ma uit. Sunt luni, Ada, pe care n-am apucat sa le numar. Poate cinci-sase. In camera ta, hainele tale, in mirosul tau, cu ochii tai, buzele tale, unghiile tale. Pana si cu fratele tau si cu parintii tai la masa cu care greu ma pot adresa, folosind "tu"-ul caruia ti-l ziceam si tie verde-n fata. Cu curajul meu prostesc si cu asigurarea cugetului meu ca tu nu sti nimic din ce simt sau poate am simtit pentru tine.

   Iti invidiez viata. Caci e a mea cea pe care tu o controlezi te-miri-unde. O vreau inapoi. Vreau privelistea de la geamul camerei mele inapoi. Vreau s-o vad pe mama si sa nu-i zic "doamna" si sa vorbesc despre ea ca "mama Adei cea disparuta". Vreau sa merg inapoi in clasa mea. Vreau sa nu-i mai vad fata persoanei pe care-s nevoita s-o iubesc.

   Muzica ta cu gusturi. Da, caci "mi-am" rascolit camera. Cea care fusese a ta si inca este. In care ma lasi cateodata sa plang si sa ma gandesc cum s-o rezolv. Cum sa te gasesc. De multe ori, am vrut sa dispar. Sa fiu "vecina Adei disparute, disparuta si ea". Si sa te aduc de mana acasa. Sa te trag de bratarile alea impletite de pe mana care a fost a mea. Sa tip la tine si sa fac misto, dar cu vocea mea, nu cu a ta. Sa nu-mi fac iluzii ca pot si dreg chestii de aici. Din josul strazii tale. Din josul strazii mele.

   Mama ta ma intreaba mereu de ce sunt abatuta. Si nu-i zic decat "mama, nu-i nimic". Nimic. Atat de simplu spus din gura ta cu vorbele mele. Caci ma amuza cam cum te amuza pe tine scrisoarea asta scrijelita intre picioruse de neuroni, prinsi intre ei si stransi, nerecunoscandu-ma. Crezand ca defapt tu esti cea care le da batai de cap, vanatai si zgarieturi pe sinapsele lor lungi.

   Scoala mi se pare goala fara tine. Tu in corpul tau, cu atitudinea ta in tine insati. Mi-e dor de astea. Mi-e dor de mine. De Ada, fata cu atitudinea aia debordanta, foarte relaxata si fara ezitari de a te imbratisa cand nu-ti venea sa razi sau cand tot ce vroiai sa faci era sa stai si sa casti la orele de mate.

   Revin la jurnal, automat scrisoare netrimisa catre tine. Las rand liber unul dupa altul. Doar o fraza pe mijloc de pagina. Cu scrisul meu supt in hartia cu miros de-al tau. 




Miros pe care nu-l mai pot simti
Ochi castanii ai tai pe care nu-i mai pot vedea
Par care nu pot sa-l mai vad razlet in vant, caci il simt
Mutre de-ale tale pe care trebuie sa le suport.


Stay tunned.

joi, 2 mai 2013

Instabilitate mentală.

   Damien Rice - Insane

   Termeni vagi pentru oameni vagi. Pe care noi nu-i putem înţelege. Şi, din păcate, nici ei pe noi.

   Un termen care poate fi un diagnostic scris pe hârtie albă, parafată de-un medic X la un moment ştiut sau neştiut. Apărut oamenilor stresaţi, c-un grad ridicat de griji, nevoi şi responsabilitate pe care n-o mai pot controla. Şi îi depăşeşte.

   Un termen care poate fi aşa de bine doar compus din vocale, consoane, litere şi sunete. Peste care poţi da pagina nepăsător în DEX-ul mare şi negru, ameninţător şi sumbru de-acasă sau pe cel alb şi neanimat de pe bunul internet. Fără să-ţi pese. Să nu te intereseze. Nu numai înţelesul, ci elementele ascunse din spatele său.

   Niciodată nu mi-am zis că e doar un diagnostic, o boală,, o bănuire, nebunie sau doar un cuvânt. Şi am folosit alt termen din aceeaşi familie tematică să descriu ce văd cu adevărat în cuvântul ăsta: imagine mentală. Categorizat direct ca "o imagine anterior văzută şi memorată".

   Am văzut o foaie albă cu semnătura mizeră a doctorului X în halat alb, c-un chip mai mult sau mai puţin învrijorat de fatidicul diagnostic. Aşa că pot spune că e o imagine mentală ceea ce vă voi spune:

   Instabilitatea mentală o văd ca pe o cameră mare. Destul de încăpătoare şi foarte luminată. În mijlocul camerei se află un scaun. Obiect material pe care te poţi sprijini. Să zic că e din lemn tare de stejar sau brad. Un scaun solid, deci. Fără mânere, dar cu spătar. Pare sumbru, dar acela e cel ce te ţine stabil mental, automat şi fizic. Noţiunea de "instabilitate mentală" apare după ce tu (adică subconştientul tău) ajungi să te-ndrepţi spre scaun, ştiind că este permanent acolo, dar defapt te înşeli. Ca un orb, să zic. Şi te-ntorci, fără să te uiţi, şi te aşezi. Stabil eşti dacă simţi că, într-adevăr, stai pe el. Instabil eşti dacă nu simţi nimic şi ştii că mai ai puţin şi cazi. Cineva ţi-a tras scaunul.


   Acel Cineva poate fi un factor negativ din mediul exterior, captat în mediul interior şi înmulţit în sistemul tău mental ca un virus fără ca tu să şti. 


   Doar ca să-ţi facă rău. Aşa că nu merită să pui la suflet nicio răutate. Să-i faci pe plac acelui Cineva care, probabil, râde în umbra minţii tale.
  Stay tunned.




miercuri, 1 mai 2013

Unu-n Mai.

   The Clash - Should I Stay Or Should I Go

   E sarbatoare nationala si o distractie continua. Suflu ras la fiecare expiratie. Sunt oameni buni la mare, soare si la muzica ce se-mbina perfect cu caldura pierduta-n bezna de afara. Simt ca incepem sa ne adunam de peste tot, aici. La mare

   Simt vibratiile autostrazii Soarelui si a altor DN-uri ce duc inspre mare. A masinilor ce incing cauciucurile sa ni se alature. Sa incinga gratare si sa dea mana cu oameni fericiti ca au unde dormi: sub cer curat, negru, intins pe-un covor de nisip cald. Si-o briza calda care sa-ti dea cu prafu-n pahar. Si sa-l versi.

   E doar o zi, dar face cat toata luna. E doar o zi, asa ca e de prisos sa stai inchis in casa. E cald si frige soarele asfaltul si casele goale. E-ndrumator indirect catre bronz stramb si cutanat rosu. Nepregatit de-un soc atat de mare.

   Am lasat fesu-n cui si mi-am luat palaria. Am lasat blugii lungi pentru pantalonii cei scurti. Am lasat bluzele pentru maieuri largi si aerisite. Am lasat bratarile pe aceeasi mana dreapta si am lasat plictiseala-n urma. 

   Am lasat postarea asta sa va anunt ca unu-n mai nu e doar o zi. Ci e o intreaga saptamana. Luna. Ba chiar o intreaga vara. Iar pentru mine, vara e revenirea la viata, la puritate si la chipuri afrodisiace.

   Ne vedem @Constanta. :)

Stay tunned.

sâmbătă, 27 aprilie 2013

"Eu sunt.." o leapşă.

   Direcţia 5 - Îţi mulţumesc

   1. Ai o poreclă?

   Am mai multe porecle.

   2. Unde locuieşti?

   Într-un bloc ce penetrează Constanţa cea îmbâcsită de maşini şi de lume ca-n toată România. Gazdă a mării şi a diversităţii ce-mi place.

   3. Ce înălţime ai?

   La ultima verificare, puţin peste 1.65. 

   4. Ai o zi onomastică?

   Da. E pe 15 august. Zi în care sunt o ordinară cu nume ca al multor femei şi bărbaţi. Zi nu prea specială pentru mine.

   5. Cu ce te ocupi?

   Mă ocup cu şcoala şi cu acte de voluntariat în ONG-uri + scris un aşa-zis roman.

   6. Ai fraţi sau surori?

   Dap. Am un frate mai mare c-un haz mai mare ca al meu.


   7. Limba maternă?

   Româna.

   8. Limbi vorbite?

   Fluent doar engleză. Franceză bâjbâită şi bătută-n colţuri de bloc şi puţină germană. :)

   9. Colecţii?

   De amintiri prinse-n bolduri, căni, jucării din ourile Kinder (date, pierdute-n lume şi lipsite de către mine), cărţi vechi, monezi, vederi, stickere şi brichete.

   10. Număr la pantof?

   35-36.

   11. Şcoli absolvite?

   Ciclul primar şi gimnazial la 30. Cam atât pentru moment. :D

   12. Materia preferată?

   Istoria.

   13. Ce hobby-uri ai?

   Pictez, scriu, inventez lucruri, câteodată pun în practică acele lucruri, ies, sparg seminţîn sezonul cald afară cu prietenii, obişnuiam să mă dau cu placa, mă uit la seriale, desenez, citesc, ş.a. .

   14. Bani de buzunar?

   Cât de-o ieşire şi încă ceva pentru o pungă de napolitane glazurate şi-un Dr. Pepper.

   15. Dorinţe?

   Cea de a ocupa un loc de conducere în proiecte sau în alte activităţi, înfiinţarea unui club de teatru şi shortfilm în cadrul liceului, să termin cărţile începute, să-mi iau un longboard până-n august şi lista ar putea continua cu alte banalităţi pe care le cred indispensabile.

   16. Vise?

   Când sunt trează. Când e linişte pe strada familiară care dă-nspre blocul meu. Când sunt pe cale de a adormi, ştiind că noţiunea de "somn" este doar un black out către a doua zi. Când scriu şi mă văd în personajul şi-n întâmplarea sa. Când sunt cu lumea mea bună. Când sunt la ore şi mă uit peste băncile acelea şi prin aerul acela inspirat şi expirat de-atâtea chipuri ştiute la peisajul fals de vis de după acele frame-uri albe din termopan.

   17. Număr norocos?

   23.

   18. Ai vrea să revezi..

   O persoană pe care n-am întâlnit-o decâîn poze şi-n visele mele.

   19. Ai animale de casă?

   Am avut. Până când blănitura mea a decis că trebuie să alerge într-un loc mai mare decât podeaua sufrageriei mele în clipe fericite. Loc cu multă verdeaţă şi cu multe divinităţi.

   20. Sentimentul cel mai preţuit?

   De bunătate.

   21. Care a fost cea mai frumoasă zi din viaţă?

   Atunci când m-am văzut pe meleag străin, pustiit de limba maternă şi de monoton. Când am văzut întinderi de verdeaţă şi de apă şi când m-am simţit bine în prostia mea inocentă de copil. Şi a mai fost odată, într-o iarnă, acasă, la ciocolată caldă şi vin fiert, mama şi cu tata râzând ca-n vremurile bune, împreună. Atunci eram foarte fericită.


   Leapşă luată de la Iulian. O dau la cine vrea.

Stay tunned.