Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

marți, 31 martie 2020

Te voi găsi


   Coldplay - Ink

   Sunt pierdut.

   Scrumul masat pe masa, masa plaga vie. Extorsiunea dintre coagulante, inima care trage fumul si lucrul neanimat, masa. Imi amintesc de un "tu" vechi si ma doare. Ruleaza pe ridurile ramificate ale mesei tot scrumul care se intinde de pe amprenta pe a sa, masa. Si se tot intinde o emotie, stangaci pusa. Intr-un context in care nimic nu are sens, cum sa plasam lucrurile neanimate? Care "noi"?

   Imi amintesc de un "tu" care nu mai exista. Continui. Strang microfonul. Misc frenetic telefonul. Ma saruti ferit de tot raul si te port in litere, romanticizand cuvinte. Nu mai existi, desi... atat de mult te vreau aici. In interiorul toracelui tare, ca de fier, am jupuit coastele prin piele. L-am masat cu experienta imaginatiei si cu ura pentru rima. Te-am urat ca m-ai facut sa plang in fata unui necunoscut intreg, un castron intins de capete care nu se putea repera cu ochii, fiind orbiti de lumina adanc implantata in tavan. Am vrut sa fug si inca vreau. O tot fac, sa iti uit toti ochii care nu erau ai tai. Sa uit tot sexul care nu s-a intamplat. Te-am urat pentru faptul ca m-ai facut sa simt ca linistea asta in care se perinda voci, din cand in cand, e o lume muta unde am putut sa te revad, parca, iar existenta ta sa fie un raspuns urletului din mine. Toata painea aia inmuiata de mine in timp ce mancam, inganand si abtinandu-ma sa nu plang. Toate peisajele acelea pe care le-am privit adanc, sa poata ajunge la serverul tau, cumva.

   Iar faptul ca tot plang, razand in public? O masa frecata de scrum si negura: nu m-a dezbracat nimeni vreodata sa poata vedea. Tu ai vazut prin mine, prin haine, prin hainul din ochii mei pierduti de moment, prin mintea mea halucinanta, tu m-ai vazut. Cu tulburul cu care mangai valurile la mal, am reusit sa-ti mangai pleoapele cand te uitai in zare, sa te arunc pe nisip si sa ma fericesc ca existi. Si ma tot fericesc, si te tot simt. 

   In fiecare bataie a fiecarui minut, omul devine din ce in ce mai impersonal, dar cresterea se realizeaza numai din experiente, simtire si constientizare. Mi-am dorit ca, atunci cand voi deveni om, sa te am langa mine. Sau nu. Sa ma privesti din departare. Sa ma observi. Si sa nu uiti niciodata ca invat constant si ca faptul de a te avea pe pielea mea constant, e o onoare.

   Tu esti onoare, din capul oaselor si pana-n picioare. O onoare pentru pamantul unde ai plamadit prima oara cuvantul, unde ai invatat si unde ai plans si tu. Marea Neagra e o plamadeala a intregii dureri, dinainte sa stiu ca exista unul ca mine. Mi-e dor de tu, tot ce tine de tine. Mi-e dor de conversatie, de proza, de momentele cand stateam pana tarziu sa desenez si de fiecare ambitie a mea, sa ma apropie. Tot ceea ce am invatat in anii astia este ca, am gresit. Nu iremediabil. Abordarea a gresit tinta, sageata fiind emotiile mele.

   Daca am calatorit prin lume, am calatorit prin versiuni cinstite ale sinelui meu, sau nu. Dar asta am invatat, calatorind. Stand pe loc. Abuzandu-ma. Dandu-mi frau pacii sa pot sta. Sa visez. Sa creez. Sa-mi fie teama. Tremurand, am crescut. M-au batut. M-a durut. Ridicandu-ma. Am realizat atatea si nimic. "Breathing paradox". Trag funinginea de pe piele sa vad cutele mesei pe care imi astern toate randurile. Ale prezentului meu, lipsit de tine si, paradoxal, resirand prezentul cu tine. In diferite arii, in diferite domenii, defecte perfecte, in complezente si priviri pivotante pe care le aruncam obiectelor din jurul nostru, diferit. Idem?

   "Te cunosc?"

   Eu sunt cel ce n-are nume, n-are gen, n-are gel in pix. Conduc cu creionul, penita si foaia. Simt cu carnea, timpanul si plamanul. Creez cu gandul, actiunea si prezentul. Sunt muritor, titan si zeu. Mi-am dorit sa fiu iubita, protejata si apreciata. Sunt un om, ceea ce mi-am dorit sa fiu mereu.

   Ma cunosti.

   Esti cel ce n-are nume, n-are gen, ai gel in pix. Conduci cu creionul, liner-ul si marker-ul. Simti cu carnea, timpanul si privirea. Creezi cu gandul, actiunea si prezentul. Esti titan, zeu si muritor. Ti-ai dorit sa fii perceputa, iubita si inteleasa. Esti un om, ceea ce ti-ai dorit sa fii mereu?

   Nu cunosc. Si o fac. Respir paradoxuri pana-n plamanul cu pliul cel mai gros, cu pleura cea mai iscoditoare si mai obscura. Garantez faptul ca traiesti si garantez iubirea mea, pentru viata, secolul, momentul cand voi inchide ochii si momentele de dupa: tu ai fost mereu, inca din prima zi. Si vei ramane, vieti, secole, momente multe dupa ce voi inchide ochii prin proza, arta si energia mea. Vei ramane in paduri si adanc implantata in marea care m-a crescut, in marea in care am plans si ras. Sub fiecare particula de nisip, te voi saruta si ingana. Imi voi plimba emotia vie printre buclele scrisului tau, prin versul tau. Voi face amor din cer cu ceea ce nu am reusit sa fac pe pamant, cu tine. Voi aduce iubirea asta la rang de arta, iar intreaga omenire, pana la finele ei, va stii. Si vei trai, _____ , vesnic. Si poate atunci, nu va mai exista un muritor, un "eu" vechi care sa nu stie cum sa te aprecieze, in clipa favorabila. Atunci imi voi fi lepadat totul si voi deveni Eu. Te voi cauta la fel si te voi gasi.

   Te voi gasi.

   Omul care a scris toate acestea are dreptul de a se fofila de la scrierea acestui text in parametrii umani, fiindca asa se cuvine generatiei acesteia. Persoana care a citit este intru totul responsabila de o emotie sau doua, cu aceiasi discretie. Suflul omului care a scris, o a treia terta in sinele sau, a avut nevoie ca acest text sa se realizeze in parametrii puri si sa vada lumina zilei.


duminică, 2 februarie 2020

Experiente


   Ludovico Einaudi - Experience

   Era totul inmuiat intr-un peisaj inghetat, temator. Lin, in bataia vantului care punea piedica la usa murdara, stropita de tuse, urmele de degete mulandu-se pentru vant, dandu-i o forma materiala sa poata trage de ea. Sa intre in vagon. 

   Priveam toate acestea cu teama ca ceva se poate intampla. Ca, poate, va pune mana pe mine, ca imi va mangaia claviculele si ca voi plange din nou. Era ianuarie, inceput. Plecam din munti cu pasi grabiti, marunti, dar in imensitatea vitezei trenului, mi se pare ca goneam spre mine insami, aratand prea mult din ceea ce sunt. Cand, niciun gest nu arata ceea ce ar fi vrut sa arate. Cand, doar ochii se intalneau si se evitau. Nu era de crezut ca asta sa se intample intre doua suflete cunoscute, mai cu seama, cum se potrivea tumultul acesta indigen ca substanta, in Europa de Est, intr-un tren aproape sovietic, asadar, un cadru cat se poate de material, o substanta solida pentru experienta, crezand-o normala mult timp, ca fiind de om. Imi evitau prietenii privirea, mi-o cercetam in geam, prin gheata, peisaje pe care le vedeam la cate-un felinar trecator. Si nu intelegeam... strainii de ce o evita?

   Priveam in gol, tot priveam si am inteles atunci ca, privind, trebuie sa si ascult. Ochii s-au inchis, inmuiati intre pleoape ca o limba umeda intre buze, varata adanc in spatele dintilor. Saliva se tot producea, se facea mal, mare inghetata si se topea. Omul e creat sa fiarba. E creat sa-i arda fiarele din el, toate cablurile pe care le numim "vene" prin maternitati si farmacii. Ele ard. Si oricat de rece ar fi fost contextul, omul fierbea in tren. Limba mea inghetase si astfel, balta metamorfozata in gura, a devenit lac si nu puteam controla saliva care mi se scurgea pe obraz, nu puteam sa tac, nu puteam. Eram intr-o valtoare intermediara, dintre mine si timpul pe care-l aveam in trenul sovietic. Nu puteam opri din strans, molcom la o prima vedere, cartea pe care o aveam in brate, cu tot cu creionul, prins la pagina pe care urma sa o termin. Era prins acolo, eu creionul, totul naratiunea. Iar creionul nu are puterea sa rescrie cartea. El are puterea sa sublinieze partile importante din naratiune, sa le evidentieze si sa le redea direct din context. Le poate arunca oriunde, oricum si tot ar avea sens.

   Oamenii citesc carti, nu?
   Sau esti tu singurul?

   In clipele acelea, nici carti nu existau. De joc, de noroc, de ghinion, de drama, de siroposenii romanticoase, manuale, romane, nu existau. Exista romanul pe care il strangeam in maini, glandele salivare din colturile privirilor, toate privirile devenind prezent prin gheata topita a tuturor cuvintelor pe care le-am indrugat: mi-era frica sa ascult. Acum, o faceam. 

   Nu am calatorit cu trenul. Am calatorit prin mine insami si prin continutul contextului in care ma aflam. Am calatorit din om in om, de la vagonul meu si pana la ultimul. Am intrat in fiecare si l-am simtit pe fiecare iar abia atunci, Universul meu capata un inteles: nimeni nu e inteles pe deplin. Nimeni nu e ascultat. Poate oamenii doar citesc carti, dar nu isi gasesc un sens si nu se pot tine pe ei insisi in mana, cum tineam eu creionul. Poate doar asta fac: se strang intre paginile vietii lor si nu scot esentialul in lumea reala. Nu scot citatele din ei care sa ilumineze mintile prea ascutite sa poata straluci in soare, ci doar injunghie cu priviri si cuvinte, gesturi reprimate din care reies altele de primate, sau poate... Nu. Nu asta isi doresc. Nu asta cauta, ci se cauta, mai degraba. 

   Abia atunci am inteles. M-am indragostit de multe ori, doar sa fructific arta scrisului, sa pot dezvolta un cadru intim, o balansare egala intre cuantica sentimentului si rationalizarea sa. Materializarea sa printr-o arie mult peste context, sarind scarile momentului asta, sarind peste discutii de umplutura si impresii eronate, peste romanticizarile care ucid iubirea, peste gesturile deplasate care forteaza oamenii, peste gelozii si incuieri in custi facute de noi pentru altii. Nu asta e iubirea. Sau "iubesc". Iubirea este stralucirea omului in ceva ce va ramane, in ceva ce a trecut prin tine si prin legaturile care ne fac sa simtim. E momentul cand le poti imbina pe toate in mod egal, cand nu te retii si refuzi sa te frustrezi. E cand iti cunosti limitele si le depasesti. E cand ajungi sa te iubesti pe tine insuti. Cand ajungi sa gasesti perfectiunea fara sa o cauti. Cand te eliberezi prin geam, beton, lemn, foc, carton, vant, pamant, apa, ploaie, prin toate, prin carne, vibratii din gat, miscari rapide ale degetelor pe tastatura sau dansul degetelor, insfacand ca niste tentacule acel creion, invartindu-l pe celuloza si scriind scrisori, creand, tot creand, tot eliberand, metamorfozand, visand. Asta e iubirea.

   Iar asa,
   M-am indragostit de cinema.

   Pe balcon, ora a diminetii. E primavara, inceput de februarie. Soarele joaca prin parul lui Chirico, Dracena mea draga. Intre blocurile acestea, locuiesc suflete care se joaca de-a viata. In camera mea sade o tabla de sah care vrea sa se incinga, o saltea, bonuri pe care am tot scris scrisori, scrisori, scrisori care s-au scris pe agende, mai multe, mai dese, in "Jurnal de Zi", sunt activa noaptea, simt ziua, visez cand apune ceea ce am contorsionat la picioare.

   Pe balcon, imi amintesc de casa si de dulcele meu barlog, unde ma-nchideam sa simt si sa ascult, sa creez, de la ridurile de expresie, dorindu-mi sa-mi fructific materialul in toate ipostazele pe care le poate oferi si pana la crearea conceptului de Om Universal. Acel Om vesnic cu flesh-uri in urechi, chel, oprind timpul, oprind trenuri, oprind acel tren, oprind privitorul sa gandeasca. Oprindu-l prin bait sa simta. Oprindu-l din contextul material, prin scrijeliturile care sunau ca ecou in tarziul noptii, la mare. La mal, cand schitam. Calator. Un ce? Un calator, draga mea. Tot calatorind, ajungem undeva unde simbioza suflului se impleteste cu energia care ne lasa sa ne bucuram de viata, acum. La destinatie, iubito, vom implini totul. Cand substantele se vor dizolva in pamant, metaforic in momentul asta, soarele mi se topeste intre degetele de la picioare. Substantele din creier care ne fac sa simtim, vor fi raze de soare pentru intregul pamant. Pentru sutele de miliarde de zilioane de ani, cuvintele pe care le creez vor ramane. 

   Razele de cuvinte din carti sunt cuvintele pe care le voim a le folosi zilnic, in cele mai triviale moduri. Cat de simplist sa poata privi toti demersul acesta divin, fara sa vada frumusetea din ei insasi? Nu inteleg. E o experienta. Astrul care m-ar conduce in calculele astronomilor de demult care au asociat stelele cu forme animale sau cu obiecte, metamorfoze, viata e o caldura care iese ca abur din sine. Iese ca abur cand razi, in pauza de cateva nanosecunde cand clipesti si pasesti grabit, cand se ridica mana din buzunar si degaja caldura pe care ai claustrat-o intre degete si obiectele care se aflau acolo, cand soseta se lasa si pantalonul se ridica, cand suflii in iarna, e complet vara in sinea ta. E complet cliseu ce folosesc acum sa redau, dar in acelasi timp as submina natura pentru sezoanele pe care ni le ofera ca spectacole anuale. Trailere pentru o zi sau doua in sezon rece, sa arda soarele, dar sa simti frigul prin vant si totodata, prin suflul aerului, libertatea de care se bucura. Prin care te poti bucura si tu, doar de-ai fi atent. Si atent poti fi, daca accepti toate materiale si le dematerializezi prin moment.

   Atunci aveam optsprezece ani. Visam sa fiu regizor, scriitor, citeam revista DoR in prostie, vorbeam cu o gramada de oameni care isi implineau destinele si ma fericeam atat de tare. Ma indragosteam zilnic, dar iubeam atat de rar si nu stiam ce pot face cu toata iubirea aia. Ma uitam la filme si simteam, desenam, fugeam de langa amici in negura noptii pe plaja si ma aruncam pe oameni, venind de nicaieri, sa-i strang in brate tare, pana-n abisul din sinea mea. Acum am douazeci si doi, scriu pe ce apuc, imi caut propriul loc, departe de mare, fug doar pe strazi cand nu ma vede nimeni. Tavanul e diferit fata de cel de-acasa, de-aia nu-l mai privesc atat de mult. Nu am covor, sa ma-ntind pe jos si sa stau acolo ore sa contemplez. Nu relev niciodata totul in nimic fizic, ci doar cand reusesc sa ma poti simti, cand ma privesti si cel mai important, cand ma asculti. Greu mi-e sa vorbesc, greu. Greu mi-e sa ma ridic din pat, pentru toate setarile pe care un om trebuie sa le faca, sa infrunte trivialitatea iara si iara, in fiecare dimineata. Dar exist. Sunt o experienta pentru altii, sunt o experienta pentru mine insami. Sunt tot un lichid pus pe aragaz care sta latent si fierbe cand te-asculta. Fierbe cand observa si vede toate detaliile acelea pe care e imposibil sa le vezi. Candva in adolescenta, cineva a decis sa zica: "the beauty lies in the eyes of the beholder", fara niciun context in spate. Doar privind blocurile la patru dimineata, simtind boarea marii, intr-o noapte de toamna devreme, doar mijindu-mi ochii in timp de bac in fata ecranului la filme, doar stand pe covor cu balta in urechi, doar impingandu-mi fizicul sa se antreneze, doar jucand roluri din carti, sa pot empatiza in real cu actiunea unui rod al unei alte elite mentale, alte alte, doar creand, doar iubind si indragostindu-ma zilnic, de natura, de vant, de mare, reindragostindu-ma de prietenii mei, doar ascultand, doar analizand pe loc fara sa vreau, doar no overthinking, doar prietenii care au ramas si pasesc sincer, cei care nu costa, doar ai mei, toti, doar abilitati care se tot perfectioneaza, doar scriind am simtit cel mai bine. Doar asa stiau ca ii vad, doar asa parea ca-mi pasa: inima mea, desi simplu organ, bate datorita fiecarui lucru frumos pe care-l vad in altii.

   Iar acum am impartit tot ceea ce este mai real, in spatele tuturor incercarilor mele abile (din cate se pare) de a ma fofila emotional din contextul prezentului. Introspectiv, retrospectiv, am creat candva, varsand o bucata din marea proprie, berea proprie obiectiv, am luat tusul din liceu, penita tot de-atunci si am creat un portret pe un bilet de tren. Comic style, era una din multele idei la care lucrez, dar ea chiar s-a materializat. S-a oprit acolo, nu s-a oprit si sper ca nu se va opri niciodata. Nu cand se pleaca, cand biletul e important sa-l tii la tine, cand e important sa ii arati ce vezi si tu, dar altfel. Cand e creatia ta, dar e rodul sinelui sau si trebuia sa se aiba. Cand...

   Mai multe experiente se aduna. Persoana intai singular dispare si se dizolva in litere, scrijelite in subtilitate verbala, e vremea ca omul sa asculte, de se vrea. Sa vada ca, desi privirea in pamant, exista soare pe asfalt. Si tot contextul care nu poate sa iasa acum, in scris. Tot avantul degetelor care au fost sarutate, se saruta intre ele, ele zece, dupa, ele cincisprezece, douazeci care au venit intr-un avant incet din alt context. De-atunci, experientele au o autenticitate si o aroma. Totul din imaginatie se poate vedea, cand esti cu ea. Iar tu iti vezi sinele mai clar. 

   Concluzia?
   Oamenii inca citesc,
   Dar se sorb in ascultare si ganguresc:
   __ ______
   
   Experienta de:
   _ __ ____



joi, 30 ianuarie 2020

Nu dispar


   Sarah McLachlan - Building a Mystery

   Nu dispar.

   O să vin ca o boare caldă pe spinarea ta rece, transpirată și o să te strâng de mijloc. Vei sta jos și vei închide ochii. Te vei bucura de o conștientizare abstractă a lutului gazos, ceea ce ți-a dat suflu să fii om. Ce expiri ca featuring pe lângă dioxidul de carbon și fum. 

   Niciun dram de inspirație. Transpirație, din nou. Unul singur, pagini abrupte pe care ți-ai aruncat ochelarii, străzi pe care ți-ai tocit talpa de la bocanc, nu te las. Nu te las să te apropii prea tare de șină când nu ții minte că te-ai întors cu savarine acasă. Te trag de păr în oglindă și îți spun cât de frumoasă ești când ești fericită. Îți mulez bustul când stai în pieptul gol și încerci să încordezi fiecare mușchi, să te crezi dură, să crezi că transpirația aia e chiar transpirație și că vine de pe frunte, nu de sub dioptrii. Te mint că plouă, când nu mai ai parbrizul limpede. Clipe limpede când clipești cu ser de apă, de neajuns. Tot n-ajungi. Ajungi acasă și simți că n-ai ajuns niciunde. Ajungi la obiectele tale pe care le privești cu atâta seriozitate: vrei să le muți, nicăieri nu le e locul, deși șad la locul lor. Te ridici brusc că trebuie să faci cincisprezece miliarde de legături noi în mintea ta haosată, perfecționistă. Nu te las.

   Atât să fie, un vânt simțit pe obraz, când zâmbești de puritatea formei norilor peste blocuri, în spate fiind grajdul cailor în miniatură, mânați noaptea de care cerești. În momente ca alea, eu nu te las. Nu te las să te afunzi în saltea, în două cărți diferite, două cu împrumut, nu mai găsești oamenii, nu mai găsești citatele, nu îți mai găsești cuvintele. Duritatea formei tale în oglindă, când o vrei, e o minciună. Ești și vei fi un romancier. Ești și vei fi superbă, întocmai pentru toate lucrurile pe care le încerci. Eu nu te las. Să ce? Că te tot ridici cu încăpățânare și dezbati subiecte, te luminezi toata noaptea cu o noua "data", prea gata, totul prea tehnologizat, un moment cu tine nu ai! Si totusi, ai atatea, cand te prabusesti in toata gramada aia ascunsa sub covorul pe care nu ti-l permiti sa-l ridici si sa-ti sortezi, alfabetic, pe fisiere, pe documente, pe post-it-urile pe care le lipesti pana si pe ochelari. Nu mai vezi clar, dar... Eu nu te las.

   Nu inveti. Doar citesti si tot citesti si subliniezi si creezi teoreme si teorii de care nimeni nu are timp. Pare ca nu-i nimeni acolo, nu? Nu te las. Ti le scrii cu creionul pe perete, faci scheme, mori de cinci ori: prea vulnerabila. Dar ai incercat? Sau eu nu te las?

   Cine e dusmanul tau? Si cine tine la tine? Cine manipuleaza? Cine te asteapta? Cine uraste? Cine isi pune toate bazele in tine? Cine depinde de tine? Cine vine sa toarca pe tine? Cine te latra? Cine? Cine te suna si nu raspunzi? Cine e pe mare? Cine? Cine mai pune atatea intrebari? Cine citeste si raspunde la intrebari? Cine isi imagineaza? Cine viseaza? Cine-i vizionarul? Cum distribui astea intre tine si oamenii la care te gandesti acum, cat scrii lucrurile astea? La cine ai apela, cand mori cate putin pe dinauntru, ca ti s-a incins procesorul? Cat de obiectiv sa gandesti, cand e atata informatie de digerat? Cat nesat, cata nerabdare sa cuprinzi toata cunoasterea lumii intr-un timp limitat de om? Cine esti? De ce om? De ce nu e normal? Cine? Cine te imbraca in galben si cine te macina cand mananci carne? Eu nu dispar. Cine e aici...

   Un arici. Un artist nou. O melodie. Un club unde totul e gol, unde nimic nu se umple, unde, mintea si sufletul tau tanjesc. Unde, unde de energie care leagana hamacul tau intre doi pomi cu ea in brate, dar pe cand era vara, erai mai perfectionista si mai tematoare. De-aia imaginea asta exista doar în amintirea lui: "ai vrea să...?". Și nu ai pus-o. Cine esti si ce vrei? Si de ce te induci in eroare? Cine e "acceptare" despre care tot vorbesti? Ca stii unde ti-e libertatea. Stii sub ai carui ochi esti sincer cu tine. Stii cu cine sa vorbesti. Stii cui sa-i prezinti amalgamul vietii si nu a ta. Pentru prima data in mult timp, nu e vorba despre tine. Nu e vorba ca vrei sau ca nu. Nu mai ai o cauza pentru care sa te uiti, ci ai sute pe care ti le-ai creat. Lumea asta are nevoie de tine, iar eu n-o sa te las!

   N-o sa te las, decat sa arunci pietre in trenuri inexistente si sa asculti undele electromagnetice cand esti pe punctul sa adormi. Te voi tine treaza si te voi imbia spre adevarul din tine si, stii... Adevarul din tine e compatibil cu adevarul din ea. Si tot ce cuprinde ea, intr-un plic galben pe care-l cari toata ziua in ghiozdan, cu cuvintele infipte adanc sub unghii, pentru ca te temi si o sa o tot faci, pana izbucnesti in gesturi grandioase pe care te rog sa le faci. Pe care le tot amani. Pe care le tot scrijelesti in desen si in potopul de notite care se tot nasc.

   Pe talpile tale doar nisip pe care sa nu-l uiti: are o fata. Si fata aia ai mostenit-o de la ea. E acasa, singura, iar tu, pe o barca in nord-vest, te fatai intr-un vartej pe care-l gandesti prea mult. E mult prea mult. E prea mult sa gandesti totul, e imens nimic in toata aceasta munca. Lasa-te, te rog. Fa-ti glumele proaste, desi vechea prietena iti zice, prin priviri sau cuvinte, sa incetezi. Rupe-te pe strada cu castile la maxim, ca azi, ca noaptea, ca tot timpul cand simti ca vrei s-o faci. Desfa-ti palma si mangaie vantul. Ia-ti ambele maini si ia-i-le pe-ale sale si spune-i, cum iti spun eu tie, cat este de minunata, cat de inedita si speciala este.

   Iar tu sa tii minte ca nu dispar. Eu, avantul ala de te scoala din morti si te duce in locuri, sentimentul de siguranta intre prieteni, bip-ul de la aparatul din autobuz dupa ce pui cardul si stai relaxat, momentul de exaltare dintre realitate si ochii-nchisi, cheful sau ne-cheful de scris care se materializeaza oricum, incercarile tale de a nu simti nimic care esueaza lamentabil si totul care te-nconjoara. Temperaturile, luminile, sentimentul de awe, fascinatia cand vezi o frunza verde in decembrie, momentele de reculegere in nelinistea unui club ticsit, clincanitul de la interfon cand vine mama ta acasa si esti in vacanta cu ea, sonorul pe mut, dar reusesti sa-i raspunzi tatalui tau, fratele si noua ta sora prin casatoria lor, care iti zambesc dragut cand le prezinti planurile de viitor pe care le ai structurate exemplar, dar pe care nu le aplici pentru ca te temi si te claustrezi intr-un camin pe care nu-l poti numi astfel. Cand tot ceea ce trebuie sa faci, e sa accepti.

   Voi fi aici sa vad, pentru ca...
   Eu nu dispar.

vineri, 20 decembrie 2019

Organic


   M-am intors.

   Imi vine sa ard toate revistele "Steaua" (revista asa-zis "literara", "culturala" de pe aria locala clujeana). Imi vine sa le ard cu nesat, sa ard literatura. Poezia contemporana, un gunoi abject fara pic de esenta, nici macar context. Nu le spun decat pe fata, poate de-aia par hateful, dar nu mai pot minti.

   Sase si patruzeci si unu de minute.

   Poate mai multe reviste "Steaua" cu continut. Poate un minut de ce mai vreau sa zic, si s-o zic din toate ungherele mele. Poate sa schimb ceva, sa schimb ce ating. Sa accept ca ceea ce ating cateodata nu se poate schimba. Sa accept. Asta imi doresc. 

   Imi doresc sa accept ca astfel sunt eu. Nu pot iesi sa ma lovesc cu pieptul de oameni, ca de ziduri si sa urlu la ei, sa ma fac vazuta asa. Nici macar nu pot exprima ceea ce simt fata de persoanele la care tin. Aia da, trebuie schimbata, poate. Si poate, prea multe principii de romancier intr-un secol in care imi doresc sa ma ard cu continut media pe toti neuronii. Sa lucrez la ecrane si pe sub ecrane. Dar umanitatea, cea pura, adormita, aia vreau s-o trezesc. Vreau sa aduc o schimbare. Dispar prea des si ma adancesc in cazarme de carti si intr-un introvertism fara pereche, cand sunt o persoana calda.

   E bezna in bucatarie.

   Ultima mea zi aici. O postare din decembrie care nu poate fi deep. Sunt suficient lately. Sunt si nu sunt. La propriu si la figurat, figura mea se vede si nu in lume. Se vor schimba toate astea. Se tot schimba, se invart si se modifica singure. Sensurile capata alte intelesuri. Lumea nu are timp si cred ca asta e cel mai mare impediment in viata oricui: se duce si nu se mai intoarce. Nu stim sa mai filtram continutul, sentimentele, canalele umane, legaturile. Incercam sa fim cat mai digitalizati si recunosc ca si eu sunt asa: incerc, dar incerc sa fiu cat mai rece posibil. Si dupa, incerc, dar chiar incerc sa imi fac update la sistem, ca ma ard circuitele pe interior. Nu mai pot nega vara din sinea mea. Nu mai pot sa am fata asta, sa creada lumea ca-s sictir intr-un om. Nu mai am vreme sa pierd, inganand "da"-uri pe care nu mi le doresc si pe care nu le simt. 

   Am o bratara pe undeva pe-acasa.

   Si bratara aia a fost la Adela si dupa la Iulia parca si s-a tot plimbat cercul ala gumos cu metal si ceva zale turcoaz din fata-n spate. Cumva, s-a intors la mine. Am rupt cercul, sa pot pastra zalele in sinea mea. Turcoazul, toate nuantele reci care se-ncalzesc pe cer. Care incalzesc priviri si momente, ca apusul pe mare sau chiar si peste sina de tren, pe dealuri si prim-prejurul muntilor. Albastrul, in filmul meu, e fata mea. Si tot portocaliul din mine pe care vreau sa-l stropesc peste tot, pe care as vrea sa-l port mai des. Cel care imi fierbe lacrimile cand sunt mult prea fericita sa imi mai pot simti corpul. Dar da, simt.

   Muzica.

   Cel mai usor o simt pe ea, cand o aud si imi tremura intestinele. Cand ma pun pe jos si dau la maxim, de-mi bat in teava aia de la cinci. Tremura podeaua. Cand esti in club, iti vibreaza inima. Cand esti pe strazi, iti salta talpa. Cand esti in claustrare, iti lumineaza, ca un spot de scena, geamul, sa poti contempla lumea din intimitatea sinelui. Sa stii ca nu esti singur. Sa stii ca esti singur si sa te loveasca asta, dar sa o auzi dupa bunul plac. Ca o semnatura de spirit, aia-i muzica. M-am nascut pe ea, mi-am pierdut zile si nopti ca plod pe terase si o tot auzeam, conspectam topurile din tari, ma trezeam pentru scoala si o cantam la cor. O bateam in tobe, in tarabane prin Vama, ii gustam beat-ul, imi rupeam calcaiele pe denebeul meu drag. Si da, muzica simte oamenii. Si da, vad cum oamenii se-ndreapta spre latura lor creativa prin ea recent si ma bucura atat de tare. Simt ca asa, poate, vor simti ca sunt organici.

   Organic.

   Un simtamant de apartenenta la toate... TOATE canalele umane. Absolut toate. Complet. Suntem facuti sa fim pur organici, in toata incercarea noastra de a ne automatiza. Suntem pur organic. Ne-ntoarcem sa atingem copaci in drumul nostru spre casa? Se poate. Cand nu te vede nimeni, te descalti si atingi pamantul? Poate. Iei spontan mana cuiva si o simti, ii simti pulsul si vibratiile vizuale, care s-ar traduce prin amprente? Da. Ar trebui toate astea, daca n-o faci deja.

   Scris.

   E forma cea mai pura a mea. Eu exist prin el si nu ma voi opri din existat, prin el. Si da, am litere suficiente sa tot scriu o viata intreaga. Si asta nu-mi ajunge. Il neglijez, il arunc prin gura, il framant, il scuip in cuvinte rostite, il ingan, il fac sunet, il suflu in apa de la chiuveta cand curge. Nu-mi ajunge sa tot vad, sa simt, sa cunosc, sa ma arunc in necunoscut, sa fug cat posibil de ceea ce cunosc, sa fug de monotonie, sa imi gasesc o cale, dar o cale intr-un oras, poate mai multe strazi, dar sa stiu ca ala-i orasul meu. Sa critic cand o fi de criticat, dar niciodata cu scop rau. Analizez totul de cinspe ori, poate sa pun pasta peste placa mea, ca mi se-ncinge procesorul la cat o fac. Poate sa-ncerc sa fiu un om mai organic. Sa invat si de la cei automatizati ceva. Si daca am ceva sa te invat, o voi face cu tot dragul. Daca vei avea nevoie de ajutor, oricand. E prea putin din noi in lume, tinem inchis totul cu un lacat sub haine si in minte, in gat, ne ragusim, urland lucruri irelevante, dar nu soptim niciodata cuvintele potrivite. Niciodata nu vor fi potrivite, ci se vor potrivi cu momentul. Fun fact: dupa ce le zici, n-o sa te mai gandesti "ce ar fi fost sa le fi zis atunci?". Idem si cu actiunile. Viata trece si nu se mai intoarce.

   Arunca piatra.

   Vezi daca se sparge. Opinia mea justa. Dupa incercari si analize hardcore, mi-am dat seama ca go with the flow e pe bune un lucru spre care sa tindem. Sa fim liberi si impacati. Si lumea sa fie impacata. Sa fim ce ne-a dat natura sa fim. Si aia e.

   Aia e,
   Postarea de dupa club la sase dimineata.


miercuri, 20 noiembrie 2019

Gheața din gură


   Isaac Chambers - Mental Modulation

   Dezmierdarea prezentului prin acte firesti, dar neatente. O camera cu miros de dugheana in care se fumeaza masiv. Un om innegrit sub pleoape. Un om pe jos, pe o saltea, incearca sau nu sa se salte din context. Nu exista vreunul. Incearca sa se creeze.

   Nimic nu e contextual. Incercam sa le reintroducem in context. Sa introducem, mai exact. Ne-contextualizam prin interactiuni, prin net si informatii, sa izbavim in conversatii interesante. Ne batem neuronii parte-n parte, pana incepe creierul de maimuta sa se enerveze pe un creier mult prea rece si rational. 

   Numerele sunt impotriva firii noastre, desi curiozitatea noastra, "creierul rece" ne-a bagat cubul de gheata al curiozitatii in gura si ca sa inceteze durerea puternica de dinti, am turnat saliva fierbinte peste ca sa se poata topi. Am facut un sex moral cu curiozitatea noastra, am atins-o incet, febril. Am facut in asa fel, incat bibliotecile si gradinile japoneze sa geama, sa gafaie de placerea lecturii, a curiozitatii care ne face sa atingem si cele mai nebagate in seama materiale, fibre, cavitati mucoase. Am inspirat cu totii tot nesatul lumii, toata arbitrara lipsa de interes si paradoxal in aceiasi paradigma, tot avantul spre viitor, trecut, cunostinte.

   Experimentul e prezentul, in care se scrie bucata de animatie facuta dimineata in oglinda: un ochi prea urcat in sura cu fan, parca iese un fir printre firele de gene blegi, umezite de condensul din baie dupa dus. Stergem oglinda, inca o zi, sa o putem drege cu o cafea si cu o ruda mai lichida a iaurtului, poate la fel de rece si neomogenizata ca si curiozitatea Mariei Sale, Omul. 

   Se taraste pe burta, animalic. Se framanta peste un corp falic de individualism: prea sexy. Isi freaca degetele printre bandaje, arsuri, semne pe corp, experimente trupesti pentru experiente sufletesti. Intrebari puse intre pagini, nepuse verbal, o coacere continua in cotidian, un pas gresit pe gresie, o fasaiala crunta pe creier din vina unei pungi. Nu, din vina individului crem la ochi din grota cu camera mirosind a dugheana de fumatori pribegiti de "the groundness of the reality of this world". Nicicum nu e corect. Nicicum nu vor exista solutii. Nici raspunsuri. Intrebari, continuu.

   "De ce ma trezesc la ora asta?". Nu stii, biologic setatu-le! Nici nu stii, nici nu intelegi, nici contraargumentezi, nu ai argumente, nu ai "-mente", doar le freci, doar le ingheti, le sugi ostentativ, cubul e mizerabil, unele, altele. Alea curate pica pe jos, le scuipi in cea mai apropiata gura, pasezi adevarul din tine la urmatoarea persoana, iar din gura-n gura devine mlastina fierbinte, o lava condensata care cade pe sira spinarii unei straine, sau pe barba unui nimanui dintr-o nimicnicie de bar, pentru ca i-ai baut din berea mult prea suspecta, stand pe masa. O combinatie ciudata de numere care, apelate, duc la tine, care, adunate, nu au sens. O pereche exacta de dinti pe care sa ii omori cu sparma-falci ale momentului: nici nu le ingadui sa doara cum trebuie, cand trebuie. Ca acei oameni care fac carii, fara sa isi dea seama. Abia atunci dor. Later on. Cancerul in om. Later on...

   Povestea tot o sa mearga din gura-n gura. Dar firul din iris, din sura impletita de constiinta ta, aceea pe care ti-o tragi din ochi ca pe-un muc, aia e firea interesanta a lucrurilor. Sexul pe bune, cu limba rece, e amorul nebun al clipei. Si daca ajungi sa te amortesti in mintea ta rece cu unul si-mai si, cu unii si-mai Ice Age mental, atunci vei putea sculpta in gheata din sinea ta. Atunci ti-o vei topi dupa bunul simt propriu, dupa propriul simt artistic sexul, orgasmul va avea alta nuanta pe limba dupa oral, degetele se vor inchide ca fermoarele si se vor desface cand va fi prea cald. Cusaturile se vor desface, iar calota craniana va izbavi in a umple zece mii de metri cubi, un apartament grandios, o canistra goala, plina-ochi de oameni, momente, toate din tine. Toate din tine vor jongla si viola clapete de pian, note in timpane, strigate din paduri, pe balcoane, sani semnati cu markerul, autografe proprii pe propria piele, dar date-n dar unui altcineva: omul ala tot tu esti, tot o perceptie in capul tau e, iar daca eu mint, probabil ca o fac. Ideile nu exista cu certitudine, si nici eu nu am discernamantul intr-atat de acut, incat sa cred ca eu insami exist cu adevarat.

   Dar gheata se aduna din prezentul lichid, se intensifica in lichidul prezentului, luand orice forma ii dai si se poate revarsa oricand intr-o expirare, un fum difuz care poate acapara: acela e viitorul. Si nu stii ce forma va lua. Sau ce forma ii vei da, maimuta sau reptilian-creier.

   Cheia e la tine.
   Si ideea mea, orgasmic, tot in tine.

joi, 7 noiembrie 2019

De veghe #3

Nappy Roots - Good Day & many more

Mă simt într-un impas. E trei și un sfert în dimineața lui noiembrie, șapte. Am tutun pe telefon, unde sunt cele două stickere mult prea ponosite să mai înțelegi ceva din ele. Mă doare ușor inima și port pantaloni scurți în dungi galbene și roz pal. Pale amândouă. Am revenit în camera mea. Prea mare, prea mică, prea impersonală. Tot încerc să îi adaug câte ceva de-al meu. Cam niciodată nu s-ar putea compara cu "bârlogul" de-acasă. Ar trebui să mai tac, așa că aprind o țigară. Căutat timp de o vecie, poate doar două minute, să revelez două brichete, una gri, una galbenă, sub laptop. Editez poze să-mi iau gândul de la mine. Editez oricum multe, mai am mult, mai am multe de dat și primit, prea multe momente. Fericită m-aș scălda înapoi în cadrele acestea. Era vară. Îmi trăgeam un tricou de la voluntariat pe mine și porneam la dans cu fluierul la gât. Trezeam copiii și ne încuiam în baie: ei pe mine și eu pe ei. La un moment dat, se rupsese un leagăn legat de doi copăcei cu două profe pe el, în mid-air. Of course, am ajutat la repararea lui.
Acum două zile m-a apucat o sete de cunoaștere nestăvilită, dar lucid, acum, o legumă fizică. Aș trăi într-o baltă de portocaliu cu țestoase turcoaz, un soare domol cu cercel în nas și Tash Sultana pe fundal. Vegetație doar jumătate de planetă, iar planeta e chiar pe planuri: n-ar fi rotundă, turtită la capete ca Terra, ci ar fi o piramidă. În vârf aș pune soarele, perfect rotund, plat, să alunece pe laturi, pe fețele piramidei mele. Am nevoi interesante în lumea asta. Poate normale și firești. Realitatea e prea cruntă, nouăzeci la sută din ea. Stau într-un cot, ghem. Mi-am stins țigara în farfurie. Și-a șters gura de mânecă. Nu are sens. Cine? Doar îmi imaginez. Fumez aici cu tine, pe piramida mea: eu sunt piramida. Prea mult deep într-o lume prea obvious să mai pot respira normal. Poate de-aia tot fumez țigări pe care să le spăl leneș de pe farfurie. Îmi servesc drept scuză pentru toate lucrurile pe care "trebuie să le fac"
La vârsta asta, sunt prea adult, dar prea mult "eu" să pot fi adult. Îmi trebuie un job. Trăiesc haotic. Sunt prea multe lucrurile care mi-au căzut mie pe masă, să le pot aranja. Am capacitate mentală, nu și capabilitate emoțională pentru ele. Nada bani, nada job. Multe "trebuie" aruncate din stânga și dreapta, multă critică, mult frumos la ceva blocuri distanță, mult fum în încăperea asta, multe poze în foldere, mai multe foldere în mintea mea cu numere și probabilități pe care le urăsc. Analizator perfect, sure. Doar vreau să mă las să mai respir, să stau în hamac cu Kafka, să stăm pe malul mării și să discut metafizic cu Murakami. Să o ascult pe tipa aia de e șefă la poeți ca pe o casetă intr-un radio cu player, pe repeat. Să las casetofonul pe malul mării, să tot ruleze aceiași discreditare cu privire la cuvintele mele așternute și făurite din sentiment, moment, imaginație și beznă. Să-i trăznească vocea, să se spargă casetofonul și să piară o dată din ambii lobi pe care îi am. Vreau să fug cu un căruț luat de la un nene de prin Apahida, să îmi iau agendele și linerele negre, aparatele foto și viața în piept, primejdios, neașteptat, spontan, feeric, sălbatic. Uman. Atât vreau să fiu. Undeva departe de urbanul care mă îneacă, cu nedreptatea, fețele șterse din lume, înșelătoria, prefăcătoria, tot sadismul sentimental când văd oameni că se tot dau la alți oameni, că-s plictisiți, că le e frică să simtă. O zic în general. Mi-e scârbă de Tinder. Vreau sincer să fiu luată de mână și aruncată pe o pajiște în mijlocul câmpului, să mă mângâi pe creștet și să dispărem, să ne dispersăm în natură, în natura umană cea estetică. Căci așa mă simt cu tine. Nu există oră și nici fus orar, nu mai există nici cuvinte, deși le tot spunem și le legăm cu ațe și bolduri și cu cerculeț din-ăla de metal de la brelocul de chei. Îmi deschizi viziuni noi și inimi noi în mintea mea care s-a decis acum mult timp să fie rece și să judece doar astfel. Dar nu mai e doar așa. E cald. Cald. Incredibil. Vrea să își facă un iubit. Mi-a vorbit de șunca aia pe care o gătea cu el. Eu făceam paste din ceva roșii cu ceva sos de soia. E din familie. Probabil el, sânge cu mine, primește mâncare bună acolo, la muncă. Mi-e dor de el. Mi-e dor de tot și de nimic. Mi-e dor doar să scriu. Mi-e dor să fiu apreciată pentru ceea ce scriu. Mi-e dor să fiu ceva, un ceva meaningful, mi-e dor să ajut oamenii. Mi-e dor să mă ajut pe mine, ajutându-i pe alții: satisfacția voluntariatului animă spiritul și conștiința. Pot să jur asta.
Mi-e dor sincer, să fiu o lepră care studiază mișcările din "Adventure Time" la nouă dimineața, într-o zi de miercuri. Întârziam vreo două ore la atelier ca să fac asta. Eram a doișpea, visam la Cluj. Acum sunt în el și m-a îngropat în datorii. M-a încropit într-un activist care încearcă să fie vegan, activ, sociabil. Un "performer", nu mă simt. Vreau să mă mut, după ce termin, sau să îmi găsesc cât de curând un sens. Întotdeauna am luptat, dar parcă se ridică nivelul, iar eu n-am iteme suficient de bune. Și ce-i mai nasol e că sunt singură în asta. Oricât mi-ar spune sângele meu care mi-a dat corpul și viața asta pe care nu am binevoit s-o iau în vara aia, că e alături de mine... Nu e. Nu o simt. Cuvintele sunt cărămizi reci pe care întotdeauna am binevoit să le creez un sens într-un zid, într-un pod. O scară. Un animal. Orice. Dar cărămizile astea nu sunt oneste, respiră gheață și mă ustură palmele când umblu cu ele. Când le frământ că, poate-poate, or fi calde.
O să mă pun mereu în locul tău, oricare tu. Oricare eu sunt tot tu. Oricare decizie pe care o voi lua, va duce undeva. Dacă e cu barca în savană sau cu praștia în piscină, voi vedea. Oricât de "tu" aș fi, tot trebuie s-o duc undeva. Direcția asta. Studiul și timpul care... tot nu e. Tot îmi scapă ceva. Ceva tot scapă și nu e minora inversiune pe care tocmai am făcut-o. Nici tragerea asta de timp incoerentă, nici incoerența mea când îmi atinge palma ei, palma mea. Aia e o incoerență care-mi place. Așa mult mi-aș da o palmă, să zbor până-n prezent, să imi iau viața în dinți, să-mi ascund timiditatea, haosul organizatoric (sau prea organizat) și toată teama asta în buzunar, sub un leu sau doi, vreo cinșpe bani și probabil un filtru. Să le țin acolo, să le am, să le mai simt la degete câteodată, când îmi frământ febril degetele în timp ce gândesc. Să nu fie geaca însăși, cu vreo cincizeci de kilograme mai grea, cusută cu portal de călătorit în timp ca și clipitul de rapid și cu un ghiozdan incorporat, față-verso, cu regrete. Vreau să lucrez, să fiu împăcată, să am casa mea. Vreau ca ai mei să fie împliniți, mai ales la corzile vocale, să nu se mai răgușească să mă mai întrebe "de jobul ăla" și "când l-oi mai avea". Restul spiritual e în rang cu viața cu număr anume. Pe scara aia, sunt peste nouă de ferice. Mai ludic spirit ca oricând. Am idei cu duiumul. Fizicul mă îmbolnăvește. Aș vrea o balanță pentru asta, să țină în aer lumea visătorilor, dar să fie aproape cu lumea muritorilor în care trebuie să facem lucruri: plătit curent, gaz, cumpărat viață, mâncare, cadouri pentru oameni frumoși, șosete, teneși, pantaloni. Mi se pare cel mai dulce lucru să îți oferi din timpul tău, să creezi timp cu altcineva. Se dublează dacă e de calitate. Dacă nu, doare dublu. It's a tested concept. Și durerea e un simțământ care trebuie îngăduit în blog. Așa că îl îngăduim.
Cu toată luciditatea.

luni, 28 octombrie 2019

Timpurii banan(L)e


   Nneka - Confession

   O continuitate absoluta nu a existat niciodata. Intotdeauna a fost un mestesug, chiar si in timpul liniar de pe orologiu, cand s-a infaptuit o pauza. Cand ceda bateria. Cand pica de pe perete la cutremur. Continuitatea? Niciodata.

   Nici la structuri asa-zis "rezistente": un perete verde-Marea Neagra crapat pe orizontala, pana la sfertul intregului. Un corp de mobila care il acopera. O strada discontinua. O alta casa care aminteste de o turbulenta vizuala care face ca privirea si moravul, intriga si narativitatea sa devina o poezie intrerupta. Intotdeauna a fost acolo o pauza. Mereu un flex in valul care a batut peste bricheta scapata in moment de respiro, cu berea in mana stanga si cu tigara in cealalta. Niciodata un moment continuu pe acelasi film, ca, de obicei ai treizeci si sase de irisi distribuiti aiurea. 

   Noi nu calculam. Pe beton (fost) proaspat sunt tapetate caramizi, precum tapeteaza unii crema de ciocolata cu felii subtiri (sau groase) de banana. Un plus de gust. Fiind dreptunghiulare caramizile, lasa santuri grizonate, rosiatice intre; feliile de banana fiind rotunde, fac sa crezi ca felia de paine cu crema de ciocolata este de fapt o bucata de corp omenesc, taiat, iar fructul falic iti aminteste de arterele portionate, fragmentate, taiate. Totul la o scala mare, necalculata cu cutitul sau cu constiinta. Doar mult dupa.

   O bere plimbata de la curentul din nord si pana la un consum energetic, frivol. Un timp dat inapoi, vreau ca ora aia care a facut ca timpul sa aiba o pauza sa fie a ta, sa o pasezi inaintea glontului care era sa te loveasca in viitor, oricare ar fi ala. Sa te apere de monotonie, de aspiratoarele umane care mananca ce-i mai bun din crema de ciocolata si de oamenii aceia, "veganii rai" care mananca bananele prin care noi ne trecem fluidele, celel batatoare din piept, de sub piele, prin piept, tampla. Ritm tulburat in moment de pauza, in timpul atingerilor, cand pelvisul are o intarziere de o secunda la ritmul batailor de miocard, fata de canalele-banane de sub tample.

   Nimic nu are sens. Nimic din ce e cunoscut nu are o continuitate. Trecutul e cunoscut. Previzibil. Prafuit. Un bloc de lemn lustruit candva, frumos nivelat, pe care s-a asternut un strat gros de praf: te lasa sa ii faci ce vei voi. Vei putea vizualiza ce vei scrie, ce vei desena cu degetul pe suprafata in sine. Cat din cunoscut mai vrei sa-ti ramana pe degete? Cat mai vrei sa alergi, dintr-un oras in altul, sa-ti gasesti o continuitate a dorintelor, ale sinelui, cand totul vine spontan, in bucle temporale care, brusc, devin in momente inoportune, atemporale? Cand buclele se pot netezi cu fierul de calcat, dar ce este ala, pana la urma? Cand notiuni teoretice frivole tot scrii, dar actiunile sunt mai reci ca talpile pe gresia aceea mai rece ca oamenii din jurul tau? Ca cei care nu expira si nu inspira nimic?

   Unde se duce umanitatea, daca nu liniar, drept inainte? Natural? In niciun caz! Natural vine cu imperfectiuni calificate de viabilitatea unui timp caruia ii suntem oferiti drept ofranda de catre uterul uscat al mamelor noastre. Uscat, pentru ca toate lacrimile adunate de fiecare dintre noi, in noua luni, cel in care am zacut, s-a uscat, in douazeci si de ani, sau in doi ani, sau in optzeci: lumea asta nu e facuta pentru libertini, pentru cei ce vor sa-si faca loc prin lume, prin toate modalitatile lor "fucked up", cum ar zice unii, sau "relevante si responsabile", cum ar zice altii. Si de-aia atunci cand ne lingem pieile, sunt sarate pe varful limbii. Si de-aia nu putem fi dulci, decat in momente aleatorii, alegatoare de catre propriul organism, cand doar in intimitate se poate sa dai de antonimul saratului de pe tine. Pentru ca, intotdeauna va conta ce este in interior, cum se filtreaza informatia, cum o aruncam la toaleta in clipe haotice cu ficatul si cu berea aia in mana, cand esti deep cu marea ta, cand iti arunci capruii si verzuii si visiniii in mare, sau cocot pe munte, sau aruncat in canale de pe poduri, sau atunci cand cauti apa si se afla langa tine.

   Toate confuziile carnale care se produc intr-o multitudine de numere (orele de liniste din blocul existential, de la 00:00 la 24:00) si care, concomitent, nu au relevanta cu perceptia noastra logica, cu ceea ce percepem in jurul nostru. Ceea ce percepem in propriul sine. Isi vine in fire la ora trei, ceva cu solstitiu, echinoctiu, nimeni nu stie, nimeni nu fumeaza tigari si nimeni nu e rau. Nu exista bilete verzi in Constanta si nici bilete roz in Brasov. Nu exista bilete portocalii in Cluj, cum nu exista ruj in orice geanta de fata, si cum nu orice fata are geanta, ci poate ghiozdan sau buzunar, caci cu totii, indiferent de sex, ne miscam cu o viteza intr-atat de rapida, incat alegem sa dam vina pe miscarea soarelui cu privire la fusul orar, si nu presiunii pe care o cream cu talpile pe betonul incins sau rece de pe strazi.

   Ne spalam pe maini de responsabilitati. Cu noroi. Iar dupa il stropim in oamenii curati de pe langa noi. Prosoape n-am gasit, decat in alte camere, iar doua sunt antemeridianele si postmeridianele, care se leaga la acelasi corp, care creeaza si timp, si belsug, si miscare, flux, reflux in apa, schimbari climatice in oameni, detergent in cavitatea craniana, sa poti filtra mai curat informatia aromata de mizeria celor din jur. Un oras? Sau poate si tara, fara un minut pertinent, intins, fara bucle la fiecare secunda. Un continent? Poate evul asta, fara zile sufletesti de weekend spiritual.

   Fugi pe fan, copil taifun,
   Fara tutun, ci cu banane,
   Ciocolata si castane.
   Ora trei. Echinoctiu sau ce vrei