Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

duminică, 13 august 2017

Cat de goala




   Cat de goala ar fi fost viata daca tu n-ai fi fost aici, undeva, in golul asta, un corp care sa umple tot golul lumii. Cat de gol ar fi fost malul, fara ca tu sa-i dai putere printr-un cuvant unui val sa se bata peste nisip. Cat de goala ar fi fost viata fara suferinta asta care naste ceva. Si ce goala ar fi fost... daca nu erai acolo, ca prin ea, sa ma inveti ceva. Reciprocacitate. Un brotherhood complicat. Cat de goala mi-e mintea cand scriu astea. Si cat de gol a fost drumul meu spre mare, de unul singur. Spre lume, de unul singur. Acum douazeci de ani, cand ieseam din materie organica. Si ce trist am aparut, intr-o conjunctura si-mai trista, intre niste stafide intelectuale care nu au oferit niciodata nimic, decat umanitati infecte. Cat de goala mi-ar fi fost mana fara materialul negru care imi curge prin vene. Care naste alb in momente de negru. Cat de goale mi-s canalele lacrimale, pentru o fericire pe care nu pot, stiintific si logic, sa mi-o explic. Cat de goala, fara tine. Cat de goala? Nu vreau sa imi inchipui.

   Undeva in sinea mea, am o bucata de sfoara din cer pe care cred ca am impartit-o cand, tarziu, am aparut si eu. Si-ti multumesc ca ai impartit-o tocmai cu mine. Iti multumesc ca m-ai cunoscut cand eram necunoscuta de mine. Multumesc ca ai ramas sa umplii golul si ca ai ramas sa dictezi marii sa bata malul si sa inece toti nelegiutii ce o strabat.

   Am domnit peste regatul de nisip, desi singura l-am naruit, si inca imi doresc sa dispar, sa-ti ofer cealata bucata a mea de sfoara si sa te las, caci stiu ca ai face ceva bun cu ea. Sunt asa marunt si limitat, sunt asa apa si sare si carne care o sa putrezeasca si stiu ca totul n-o sa mai conteze atunci. O sa conteze abia dupa, ca te-am gasit si ca am scris. Si ca m-ai impins in continuare, fara s-o faci propriu-zis, sa nasc: nu consumatori de aer, ci larve de cerneala in carti.

   Cat de goala ar fi fost pustietatea din mintea mea
   De n-o strabateai, mereu, si tu, cumva.

   Multumesc.

sâmbătă, 12 august 2017

Bara de metal


   Lynyrd Skynyrd - Simple Man

   O bara de metal, aproape ruginita, vopsita intr-o culoare rosiatica de lemn. Se face ca e lemn, dar e defapt doar un material brutal care se degradeaza treptat cu timpul. 

   Nu ai mai scris, pentru ca ti-a fost teama de mintea ta intunecata. Ti-a fost teama sa te lasi in bataia vantului, ca ramurile din lemn si te-ai dat asa frivol, pe nesimtite, ca fiind doar o betonata simpla in orice balcon. Ai aruncat toate lucrurile de pe masa, ti-ai trantit telefonul in pat si visele in perna incomoda, in patul strain de tine. Ai vrut sa adormi de-atatea ori, dar ochii credeau intr-un abis imaginar. Te faceau sa vezi nebuloase, sa-ti simti creierul si intregul eu de sine intr-o balta mazgoasa intr-o masina de spalat.

   Indrumat spre moarte, cu gandul la viata, cu varsta la sfert in mod normal: deja iti sapi mormantul cu penita in foaie. Speri ca te vei rade de pe suprafata asta, cand demonii derapeaza noaptea si dis de dimineata. Si-n zi. Te vor trantit pe marmura, te vor tarat pe pietris. Singuratatea intelectuala te arunca intr-un lagar al abandonului de sine. Si e greu sa evadezi. Mai e greu sa scrii o scrisoare de dragoste. E greu sa-ti deschizi gura in regimul politic creat de tine, in tine. Ti-e frica, caci toti ai tai vor sari pe tine si te vor lasa in viata, in celula creata de tine. Moartea ti se pare o libertate, o usurare a spiritului si al mintii, al amintirilor si al prafului tarat sub pres cu calcaiul.

   Marea era o refulare a libertatii. Acum e doar un lant lichid care te tine strans de jugulara. Totodata, tot ceea ce esti este apa. Si deci... cum ai putea sa te declari liber? Ce este libertatea, in conditiile astea mizerabile? Cand tu, ca om, te simti mizerabil? Cand iubirea e unica scapare, dar e sapata adanc la poale de munte, undeva intre cer si pamant, undeva peste orizont, peste mare si pesti, peste moarte si viata, peste monotonie si arta?

   O bara de metal aduna pasari in centru, sprijina coate tinere si batrane asupra aceluiasi peisaj de acum treizeci de ani, cu multe modificari.

   Bolborosirile tale umane nu mai au nicio expresivitate. Carnea ta nu mai emana nimic, decat faptul ca mai vrea o bere si inca un monolog cu telefonul inchis in mana si cu ochii in zid. Totu-i beton, e gri, tenta sexuala pretutindeni, iubirea care creste ca unghiile si premize care te izbesc peste coaste, precum se izbesc genele intre ele. Oameni dragi care se deconecteaza de la viata ta, ca aparatura medicala de la oamenii inconstienti. Sau doar pare ca asta se petrece. DAR E HAOS. E HAOS IN MINTEA TA.

   Reminiscente si regrete si oameni si chipuri si amintiri combinate cu ambitii, realizari aruncate in ringul de lupta cu esecurile care par sa castige intotdeauna, iar tu la mijloc, pueril. Esti doar un sticker fain lipit pe un cos de gunoi. Incearca multi sa te jupoaie, dar te jupoaie de viu fiecare. Si fiecare esueaza. Fiecare ramane cu o bucata in mana pe care o s-o arunce la gunoi.

   Iar oricat te vei implica, vei fi aruncat in canal. Adio zapada cu tot "feerismul" tau, caci adultii arunca galeti cu apa fierbinte s-o topeasca. O data cu ea, si pe copiii din sinea lor.

   O bara de metal rosiatic
   A scos la iveala un adevar apatic.

   "Vreau sa mor azi. Iar azi sa fie cat mai curand"

miercuri, 26 iulie 2017

Acum un an. 25 iulie. Cluj-Napoca



   S-a implinit un an. Un an de cand dadeam cu genunchii in calorifer, largita in intregime pe geam in Marasti, Cluj. Un an de cand eram convinsa ca am gasit tot ceea ce puteam cauta intr-un singur om: nu eu acela. Si tot un an in care toata afectivitatea mea a zburat spre un singur chip: nici acum, nu al meu.

   Eram convinsa ca, incercand, tot voi fi un om invingator, dar esecul m-a daramat cu totul. Mapa mea cu lucrari era intinsa in pat, inca lucrand la ea pentru interviul oral la admiterea de la Universitatea de Arta si Design Cluj. Visam sa fiu la grafica, dar mi-am primit suturi in stomac, acum exact un an. Colega mea de camera de la camin tremura toata, in frenezie: trecuse de proba eliminatorie. Eu nu eram in stare sa ma caut, parca cu legitimatie la gat, litera din numele meu de familie: nu ma gaseam.

   Un an de cand tot ceea ce visam despre mine si Cluj s-a naruit. Si, cumva, s-a impachetat pe atatea parti, ca a iesit cumva anume. Abia dupa un an, inca in agitatia admiterilor de la UAD, inca sunt un suflet pierdut de scop palpabil. Cumva, inca imi caut acel UAD spre care sa ma indrept increzatoare. Exact, ca si acum un an.

   Nu voi spune ca am trecut degeaba prin betia crunta, din durerea aceea de cap si lesinul de somn pana a doua zi, cand toti prietenii mei aveau pregatire pentru proba a doua, iar eu mergeam pe strazi necunoscute prin Cluj, pierzandu-ma de cateva ori, intreband ca iesita din sanatoriu oameni pe strada "cum ajung la...?". Eram distrusa.

   Tot atunci, a doua zi, pe 26 iulie, am desenat cel mai reusit portret al meu, ironic, in carbune. Desi cel mai multumitor portret din toata viata mea a fost chiar la admitere, pe capra aceea nenorocita de la peretele din extrema stanga, in creion. Dar am avut eu de ales pentru mine? Aparent nu,

   Acum, intru anul doi la o facultate. "O facultate". Nu UAD. Nu pasiune. Doar o facultate si atat. "Pentru ca...?". Sunt suflet nascut la mare, dar nu s-a lipit nimic din nisipul uman de-aici, din sud, de mine. Am vrut departe, sa raman acelasi om. Cumva m-am distrus, cumva m-am reparat, dar sunt sigura ca am avut oameni in palmele mele, oameni pe care i-am iubit si care au disparut, oameni in care am investit toata camaraderia mea, dar care s-au aruncat in Somes direct, oameni cu care schimbam impresii despre arta, dar care par ca devin lichid si se scurg in gurile de canalizare pe care le considerau atat de lesne... kitchoase sau josnice. Oameni si oameni.

   Acum un an, n-as fi cunoscut omul asta de ma ridica din gunoiul propriei mele existente. Acum un an, n-as fi fost la "o facultate", ci la UAD, dar nu as fi avut cu siguranta omul asta. Probabil, acum un an, daca as fi intrat la grafica, as fi avut o doza dubla de incredere in mine, dar nu se stie cat mai ramanea pana in momentul asta. Atunci a murit o mare bucata din mine, dar pare ca s-a nascut alta, si pare ca oamenii mei chiar au incercat sa cladeasca bucata lipsa, mare, care a cazut, intocmai ca o cladire lasata in paragina. Si le multumesc, chit ca nu ma mai vor in viata lor sau chit ca lucrurile ce-s adanc in sinea mea nu ii vor aproape de mine pentru ca...

   Acum un an, as fi vrut sa mor. Acum un an, nu mai eram liceean, ci iubeam si ma simteam iubit de un fel de astru celest. Iar intocmai ca o fosila, relatez acum: totul s-a naruit. A fost o eruptie mult prea brusca si rapida. Totul si-a pierdut din viata atunci, toata lumea mea din prima mea bucata ca studenta in Cluj. Exact, la "o facultate". Si cumva din moartea aceea cerebrala, psihica si emotionala, m-am ridicat si am incercat sa fac ceva cu mine: mi-am dat voie sa iubesc din nou, chit ca eram coaja de samanta scuipata pe jos, si mi-am dat voie sa scriu din nou, chit ca tot ceea ce voiam sa fac era sa umblu pe strazi, fara scop anume. 

   Ii multumesc acelui "Acum un an", care, daca nu s-ar fi intamplat, nu as fi fost aici. Finalizand primul an la "o facultate", avand amintiri din sesiuni, "dusmani" in camin, un loc I castigat la Slam Poetry in Che Guevara cu o poezie in care am stors toti cei douazeci de ani ai mei pe Pamantul asta, un abonament la Electric Castle castigat si un om cu care impart orice, de opt luni si ceva. Multi demoni in spatele tricoului meu si multe regrete, dar in proportii aproximativ egale, tot atatea reusite.

   Candva,
   Poate doar candva,
   Voi fi studenta la UAD.

sâmbătă, 10 iunie 2017

Octogon

   Michael Kiwanukav - Home Again

   Incepea intr-o forma rotunda, moale. A continuat cu o forma patrata, pusa deasupra ei, dura. Cateva laturi dintr-un triunghi au tot continuat sa le adune, formand un octogon. 

   Octogonul, ca orice stiinta exacta, avea si o poveste exacta. Sau inexacta. Confuza. Era o bomba-n grafic, dar in realitatea de zi cu zi, erau straturi zgrumturoase care vazute de sus formau un octogon neregulat. Laturi mai lungi, parca formau un patrat, altele parca formau un dreptunghi... alte colturi pareau triunghiuri intrerupte, fara latura cea lunga. Era inexact in tot ceea ce continea si in tot ceea ce emana. A fost un gri uscat de lumina piezisa a soarelui spre apus ani de zile in filmarile cu el, sau un crem cald, spre galben, in lumina dupa-amiezii, toamna. Era dintr-un material taios, sgrumturos, dur, de neindepartat. Asa si prezenta sa.

   Avea o anticamera inchisa in care se loveau furtunile, se spargeau geamurile, tremurau picaturile si se uscau in vant. Era un spatiu stramt, dreptunghiular, exact, dar adoptase o latura, care facea aceasta forma intr-atat de inexacta ca octogonul nostru. Era un balcon, unde se adaposteau insomniacii de frici, unde s-au sarutat doua guri, in neregularitatea lor perfecta cu locul in care erau si perfecte clipele de singuratate, atat de exacte in perioada de timp in care se intamplau, dar atat de inexacte ca intensitate fiecare. 

   Frica a trezit nasterea unui copil tot atat de imperfect, care sa dainuie peste acest regat geometric ani de-a lungul. A impartit tronul cu un altul, cedand mereu acel "un altul". Pentru ca acest octogon avea un aer regal, un miros de triumf si intotdeauna o prezenta enigmatica de teama inexplicabila si esec, in egala masura cu intensitatea mirosului de triumf. 

   Mult mai tarziu, a devenit un lacas, unde s-au ascuns amnezicii cand nu mai stiau de ei, unde incercau sa recunoasca chipuri dragi, pana la un moment dat. Neregularitatea aceasta s-a continuat, pe tot parcursul vietii sale, ducand la tentative de suicid, iar teama cea veche a renascut. 

   Peretii miros a frica si incearca sa te stranga intre ei cand te simti cel mai comod. Cand esti lemn in patul dreptunghiular, cel mai mare corp din octogon, laturile sale parca te leagana, impreuna cu jaluzelele maro de langa pat. Rama de lemn brut, maro inchis, trosneste la fiecare lacrima pe care o poti duce-n perna. La fiecare rasturnare din pat cu picioarele goale pe covor, parchetul de lemn vorbeste si el. Il simti cateodata cand te tarasti pe jos, cand te tii de picioarele patului ca de o mana salvatoare care inca te mai tine in viata. Unicul loc liber de pe jos, care ar fi un cerc neregulat, iti da dreptul sa te faci covrig sau sa te intinzi partial si sa fumezi o tigara, doua... un pachet intr-o noapte ori doua... Cu piscine in urechi, pentru ca nu mai rezisti si nu ai cu cine vorbi, decat cu propriul tau octogon. Iar in momentul acela, peretii parca nu te mai sufoca. Nu te mai strang. Te accepta.

   Toate petele de pe asternuturi si paturi: sudoare neagra de cerneala, la propriu. Dormitul in culoare era un deliciu, cand se muncea pentru a aduce o arta sub privirea oricui, doar sa vada careva, sa ii simta disperarea. Si a simtit ca cineva il priveste, desi nu era acolo. Si simtea ca e inteles, dar aceiasi disperare manca din parul sau lung si ii lega lesa de margelele maronii de la gat. Era un spatiu iubit, un spatiu de refugiu artistic, sufletesc. Un camin pentru prieteni un mormant al amintirilor care inca se mai simteau printre asternuturi. O scrumiera a tuturor gandurilor, simtirilor si regretelor scriitorului batjocorit, pana in prezent.

   Locul in care un om se poate ambitiona si se poate impinge din mizerie e in picioare, in fata comodei cu oglinda, tot dreptunghi, dar pe orizontala. Cu gantere si-n bustul gol, vazand cum se incordeaza muschii si cum se lasa, cu piscina de aceasta data, in spatiul claviculelor. Propriul autoportret, in aceiasi oglinda a disperarii, unde te priveai cand plangeai sau cand te pregateai pentru intrevederi nocturne in cluburi ticsite de fum sau de preacurvie. Are in partea din dreapta, sus, un... "Esti smechera. I missed you", scris cu ruj rosu. Si toate privirile aruncate in ea, pe care doar cativa si le pot aminti.

   Cel ce a scris randurile astea.
   Cel ce a adus scriitorul pe lume.
   Si cam atat.

   (5 iunie 2017)

joi, 25 mai 2017

Unul, doi, trei

   Bishop Briggs - Wild Horses & The Way I Do

   Unul, doi, trei din material uman, care se uită fățiș unul, doi trei la alții. Unul sau doi ies cu al treilea, sau unul cu al treilea, și-l fac să se simtă minunat. Se simt minunat. Se scurg pe retinele lor doar culori și cum oricum oamenii percep și văd culorile diferit, unul cu doi și trei formează un curcubeu. O cascadă vizuală, tactilă. Un avânt de curaj pentru atingeri mai intime și mai... una, două, trei înșelări în proces. 

   Două vibrații la cote mai înalte. Unul e pe scenă și dansează pentru toate capetele amorțite, acoperite de eșarfe și păr, culori striate între ridurile lor care mimează zâmbete, cruci făcute în dosul urechii, demult jurându-și că nu-și vor mai pierde echilibrul. În trei minute, ies câte unul afară, împiedicându-se pe scări, arzându-se în feluri de comunicare critică asupra temelor infime ale existenței lor, care e cu mult peste condiția lor în acele momente. 


Kevin Frances Grey
"Face-Off" (2007)
Kevin Frances Grey
"Face-Off" (2007)
   Unul fuge din curtea clubului, tricoul său galben fiind lipit deja de spatele său. Fuge în ploaie pentru că vrea să scape, pentru că are o destinație cumva scrisă în esența sa. Și se scurg, una sau două picături, pe gâtul său, pe pieptul său și se absoarbe în pantalon, tocmai jos. Iar picătura e o înșelătură a acelei seri, cu care te trezești a doua zi. O infamie în care ai alergat când ai acceptat anumite lucruri. În orice caz, nu-i unul care să semene cu celălalt și care să înțeleagă, să vibreze pe aceiași podea cartonată, înlemnită, turnată cu pași care calcă pe orice material care, cândva, a jucat rolul de folie de medicament sau de eprubetă cu substanțe lichide ce se ingerează pentru plăceri de crocodili în deșert. Care există pe moment și după dispar. Și cu ele, dispari și tu.

   Urlii către doi de-ai tăi că nu te înțeleg și că nu au fost acolo pentru tine. Și-ți știi musculatura, știi că oasele care-ți leagă claviculele de brațe se ridică în semn de nepăsare. Asta au și făcut. S-au îndepărtat, câte unu, doi, trei, până ai rămas tu și cu tine, deloc tu, deloc cu tine.


   Cât să te mai sufoci în dansul
   Pe care doar cioburile de pe jos îl mai remarcă?


luni, 22 mai 2017

Patern


   NoruNegru - ROZ & N i c i c a n d d e s t u l

   As fi vrut sa ma fi vazut crescand, de dimineata cu sprancenele incruntate spre prima persoana pe care as fi putut-o vedea atunci. As fi vrut sa ma vezi cum alerg si injur, cum imi umflu cate ceva extremitate cand dau cu ea de perete. As fi vrut sa fii animat de o dorinta, dar ai fost mai inert ca peretele in care am dat, pana mi-am rupt oasele si pana mi-am asurpat cartilajele printre bucatile de zid. Amuzant este ca peretele acela e mai ADN de-al meu decat tine.

   Amuzant este ca tot ceea ce ma face sa ma gandesc la bucati din carnea asta, fripta si congelata in functie de anotimp, ma indeparteaza de tine. Cu fiecare lucru, cu atat mai departe. Cu fiecare rand pe care il scriu, ma tot indepartez de tine si cumva regret, dar ma si eliberez. Cumva, privirea ta de cersetor de regrete se resimte in fiecare imagine pe care mi-am provocat-o. Sa sufar, caci asa se face arta buna. Din nimic ce esti tu, un muritor, un idolatrizator de lucruri materiale si palpabile.

   Si totusi, mai palpabil a fost pentru cotul meu betonul de pe jos cand invatam singura sa merg pe bicicleta, cand incercam sa inteleg cum se scot rotile ajutatoare. Si cand stii ca nu e nimeni acolo sa te ajute, ceva mai mult cu lucrurile infioratoare din care esti format, te izolezi, nu? Si vrei sa fugi? Si vrei, in cele mai negre momente, sa iti dovedesti propria existenta palpabila. Caci acele sute de kilograme de existenta spirituala nu te fac decat sa te simti ca un sac de nisip sau de beton pe covorul sau pe parchetul tau vechi, fumand o tigara, cu lacrimile balta-n ureche, tremurandu-ti o mana, pentru ca ai tot vrut sa simti si altceva.

   Iar cand vrei sa te duci la cel mai familial lucru, dar care nu ti-e nici pe aproape familiar? Cand chipurile dragi sunt departe de a fi parti complete din tine, sau parti complete din care ai derivat si tu? Si nu intelegeam. Si ameteam. Si muream, cu fiecare secunda, tata, pentru ca nu ai fost niciodata acolo. Muream, tata, din motive pe care nu le vei cunoaste niciodata.

   Muream pe bucatile de parchet prafuite pentru ca iubeam o fata pe care am vazut-o adunat mai putin de cinci zile. Asa si cu tine. Asa si cu orice lucru bun, cules din albumele cu amintiri. Fratele meu. Prietenii care au fugit printre paginile create de tine si de partea femeiasca, tata. Care mi-au ramas mie, fara a fi cerut un astfel de "omagiu" pentru o existenta completa a voastra, a apartenentei voastre la ceva. Am fost o incercare de a suda un material fin cu un material dur, dar nu am putut sa trag atata de voi doi. Si-n incercarea de a va departa, m-ati rupt in doua. 

   In esenta palpabila, a fost vorba de un nume, un ceva, cativa centimetrii de carne, dar esenta adevarata e ceea ce critic, ceea ce vad, ceea ce regret si toate acele balti de sange pierdut, toate acele incercari de a intelege si toate incercarile nereusite de a gasi o pustietate eterna in sinea mea, una care sa-mi aduca pacea. Dar toata pustietatea vine cu psihoze, tata, si nimic nu ma putea scoate de-acolo. Si eram violenta. Creativa. Voiam sa desenez, dar ma izolam in somn. Si scriam, tata, in drum spre munte sau spre mare, pentru ca iubesc sa scriu despre ceea ce vad si despre ceea ce simt. Si vreau sa mor cate putin, tata, dar vreau sa mori si tu, cu fiecare rand pe care l-am scris. Vreau sa mori in sinea ta si sa ramai gol, ca un cuier la ora opt in facultate, sa fim doar noi doi, lemn in picioare si tacut, cu capul plecat in eternul noptii asteia.

   Ca esenta, ma afecteaza existenta ta din zi in zi, din ce in ce mai tare, pentru ca exista tipologiile omului muribund, intocmai ca tine, care ma fac sa te proiectez iarasi in vividul abis al gandurilor mele: nepasator, rece, tacut, ganditor mereu, critic, cinic, violent.

   As fi vrut sa scriu despre toate lucrurile care m-au atins recent
   Dar am scris despre jumatatea de mizerie care m-a adus
   In mizerie.


Sursa: Erik Östensson 


duminică, 19 martie 2017

Linie dreapta


   Goo Goo Dolls - Iris & U2 - Every Breaking Wave


   O linie materiala trasata peste o apa nesfarsita. Un monument de rabdare si exaltare care se intinde la nesfarsit. Pe masura ce apa se intinde, asa se intinde si firul. E flexibil si rigid: cateodata pocneste apa, fiind flexibil la extremitati si dur in mijlocul sau. Alteori este rigid si flexibil: adie si se-nvarte printre valuri, intr-un ritm calm si deopotriva alert. 

   S-a intamplat sa fie o clipa adevarata, moment in care apa a inecat pamantul si a devenit majoritara. Apa, fiind simbol al prezentului si una dintre cele trei stari de agregare si prin asociere temporale prin prisma judecatii unui muribund care a adus o asemenea teorie. Si cel care a scris toata rotunzimea pamantului intr-un bol mare cu apa, cu penita inmuiata-n tus. Toate povestile se scriu in efemeritatea clipei prezente, iar intocmai ca apa, prezentul poate lua diverse forme. O linie infinita deasupra unui ocean prezent si neprevazut este un calator cu o destinatie precisa, dar indecisa prin destin. Un previzibil poate fi oricand clandestin acum.
Sursa imagine: Anna Popova

   Linie trasata cu un ac deasupra apei. Poate fi un conglomerat de trairi sau o stagnare de moment a unui muribund. Poate fi doar un desen inutil care a prins viata. Sau poate fi doar o lectie de viata pentru o planeta inecata de clipa si urmarita de oxigenul din moleculele de apa, da care nu ofera si conditii de vietuire celor cu glas, celor cu apetit sexuale, celor cu sentimente, trairi, amintiri, pasiuni si regrete. 

   O linie materiala trasata peste o apa nesfarsita. Un moment de nimic pentru nimeni. Un obiect material care are urmari individuale, nestiut si nevazut de nimeni. O statistica cu un singur grafic, dunga exacta in parti si unduita in altele. O linie pe monitorul conectat la pulsul de biped, libertate, pace, linie dreapta... 

   Dar o linie in natura nu poate fi decat o infaptuire a unui Dumnezeu inchipit, a unui gand care a dorit intr-atat de mult sa se materializeze, ca a prins glas si forta de a se face vazut. Si intr-atat de vazut, ca a acaparat totul cu o singura ideologie dreapta sau stramba: tot una va ramane, de acum si pana se va evapora toata aceasta realitate palpabila de moment.