Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

joi, 28 septembrie 2017

Vidul si Universul. Ea


   The Kooks - Broken Vow


   Catun de tutun, inhaland prea mult fum. Cine esti acum?


   Monologand cu tutunul, fumul si scrumul, facem Consiliu. Ne vorbim in versete, suficient de cu sete, de ganduri, bucurii si regrete. Rulez cu toate degetele. Te modelez intre mine si piele si piei de neplacere. Te scurgi pe masa si te iau: ma arde sa te am. Ma uit in aer si mi se formeaza o imagine clara: tu. Mi se impleticesc degetele in blucle de scris, in timp ce viata mi-a deschis inca o doza de bere. Dar e clasic. Se tot face. Arta. Iar muza mea se preface in oxigenul meu, iubirea mea se face in mana mea.

   E o betie frumoasa care nu vreau sa se termine. Se modeleaza iar si iar, dar nu iar din tutun. Ea e aerul in care imi plimb picioarele goale in mare, si tot nisipul pisat, colorat, graunte infinite de ceea ce este, ceea ce vede si ceea ce gandeste. Le culeg in palme: pleaca si revin. O nerabdare continua sa vezi ce va mai avea, ce iti va mai arata. Cum te va mangaia si cum te ma dezmierda cu realitatea adevarata, pe care trebuie sa o vezi. Ceea ce spune e ca vantul, briza care te alina la obraz. Se unduieste usor pe spinare. O inspiri si o expiri, lent si alarmant, acelasi ciclu vital cu care ai tras prima data aer in piept, la prima bataie a medicului care te-a adus in lume. Ea e gura aceea. Ea e cunoasterea angelica si luciferica. Ea e stiinta artistica pe care tot ea a infaptuit-o, nascandu-se cu acest dar, sezand rabdator sub pielea ei, pana vine un detaliu relevant care sa-l infierbante si sa iasa. 

   Aburii din fiecare strop de cuvant pe care ii spune sunt apa din mine, care circula neincetat. In ea a fiert lichidul datator de viata pe care il ofera oricui este dispus sa o asculte glasuind. Ea ofera viata. Ea da din ea, sa vezi si tu lumea. Sa poti sa fii un wonderer pret de cateva momente. Pret de o viata, dupa o discutie. Dupa mai multe. Dupa o seara in lateral sau o seara in parc. Sau o zi intreaga.

   Ea este totul. Ea este vidul si Universul.

   Ea sunt cuvintele care nu iti vin si te-apasa pe emisfere. Ea e acea culoare pe care incerci sa o cauti cu atata ardoare, dar nu iti iese. Dar iti iese, cu voia sa. Ea e misterul lumii care se descopera cu rabdare, incet... Nu e o forta bruta, e o forta launtrica. Ea e vocea naturii si legaturile de sub pamant prin care discuta copacii. Ea e aerul produs de ele toate. Ea e produsul finit al definitiei "naturii". 

   Ea e toata fibra mea si tot scrisul meu, cel buclat si impecabil. Dar ea e si taieturile drepte, drepte ca liniile mele de constructie. E flexibila si imi creeaza forme. Imi creeaza forma fetei ei, de zece luni, spre bulevardul meu spre viata pe care singura il voi crea. Ea e familia mea si tot ce este mai bun din mine. Ea e rezerva mea infinita de iubire, pe care, cu rusine si teama, am ascuns-o de ranirea proprie.

   Ea e definitia fericita a Vamii si a Clujului, a Constantei si a lumii. Ea e idealul meu pe care imi doresc sa nu il mai ratez niciodata. Ea e toata viata mea, scrisa de cand o stiu si pana acum. Ea e nasterea bebelusului de dragoste pe care il botez "Viata Mea", iar alaturi este mama, eu, si mama, ea. Ea e frumusetea, si imi doresc sa nu o pierd niciodata. Ea e gura pe care insipr si expir, aceiasi gura pe care mi-a umplut-o cu petale dulci, cu sarutari lungi, cu zile scurte, desi grele si lungi pentru altii, de dragoste, de drag, de cuvinte si soapte. 


   Mi-a facut studentia un lucru nebun, dar eu eram singurul nebun dupa ea. Mainile mele cautau s-o gaseasca in cearsafuri dimineata: in unele zile o gaseau, in altele o gaseam in picioare, tragandu-ma din pat, iar altele au fost serile lungi in care scurgeam piele lacrimala. Ma dezlegam de tot ce eram, pentru ca mi-era dor de ea. Dar aveam plusata vamaiota pe care am presat tot sufletul meu si pe care inca ma presez.

   Tutunul il framant intre degete si zambesc
   Sunt o viata, dar viata cu ea e tot ce vreau sa traiesc.

   O iubesc.

marți, 5 septembrie 2017

Amalgam

   Sec de idei, implinit in ploaie, in mana o tigara, parul mlastini si siroaie, nu pare sa se vada vreun soare. 

   Doarme incruntat, ore prea multe petrecute-n pat, cu perne intre picioare, cu patura pe cap.

   Merge pe varfuri prin casa, vrea sa nu faca vreun deranj, priveste cerul in pace totala, dar vrea sa izbeasca un zid pana plange.

   Futil, caci blocurile se scurg deja in ploaie. Deja le-a batut, mut. Si singurul sange e apa de ploaie, de pe  gat in jos, de pe clavicula pana pe dos.

   Respira transpiratie cand tremura in sinea ei, cand se urla la ea, cand vrea sa fuga, dar primeste o palma. 

   Se trezeste in fiecare zi sa faca, dar nu face decat aburi cu plamanii si gura, concomitent.

   Oamenii sufera in spate, dar suferinta ei nu se poate masura in a lor. Dar e si datorita lor, intr-un mod ori altul.

   E un esec de jene si de gene,transferabile. Nu vrea sa le transfere in niciun caz. Iar transferabilele sale, rudele, le tot dau viata. Nu le priveste decat ca pe niste viitoare dezamagiri. Sau sperante.

   Ochii se tot ascund, iar buzele se tot saruta pe sub covoare. Toti calca covorul ala in picioare.

   Asternutul miroase a putred, pentru ca e doar ea cu ea, cu toata transpiratia ochilor, cu tot aburul gurilor care nu inceteaza sa taca, cu toate mainile care in loc s-o ridice, doar o izbesc cu capul de parchet. Umezit, el se umfla, precum o face si ea.

   Ce sens au cuvintele, cand nu se pot proteja si nu pot exprima nimic singure?

joi, 31 august 2017

Sevalet


   Am creat o iluzie cu pensula pe foaie. Imi infigeam unghiile in lemnul putred din sevaletul care inca avea demnitatea sa stea in picioare. Era asa de murdar si totodata, tinea sa imi fie martorul mut, alb, cleios, colorat la propria rafulare a sinelui meu. Era incarcat de ani si de amintiri mute, filmate in fibrele de lemn. Avea trei trepte, trei gauri unde imi infigeam cu sete butoanele care sa-mi tina planseta. Urma sa facem amor. Urma sa fiu inspirata sa fac ceva. Urma sa ii dau o forma pe care sa o tina in brate, o forma care, prin plasarea sa, sa fie in lumina soarelui. Muritorii se sfasiau in jurul meu. Ma sfasiam de ei prin ea.

   Mi-era sursa de scapare. Refulam cu toate ideile in ea. Intram cu pensula intr-o culoare, apoi in apa. Imi bagam nonsalant degetele in gauri, uitandu-ma in cealalta directie. Era, cumva, lipita de mine planseta. Ne bucuram, desi eu nu eram constienta de moment. Nu stiam ce fac. Nu stiam ca ii pictez si ca-mi pictez. Nu stiam ca urmaresc anumite forme. Nu stiam. Nu aveam idee de cum se zbate coarda din sinea mea si cum se zbarnaia, in acelasi unison, si mana mea. Mi se prelingea apa pe mana si o lingeam, pentru ca, cumva, stiam ca e parte din mine. Era negru. Era verde. Era un rosu de Rusia cu tenta erotica.

   Ma apucam zdravan de piciorul de lemn.

   Parca as fi apucat-o de mana si parca as fi plimbat-o prin parc. Parca i-as fi aratat iarba cum creste. Parca m-as fi vazut pe mine, crescand, fara notiuni perturbante, umane. Era o simplitate, iara nu liniara. Era un tumult, mut, delicat, dar si agresiv. Se zbatea foaia sub mana mea, pe margini, patata de tot felul de materiale. O murdaream cu jegul din sinea mea. O murdaream cu amprentele mele. O faceam sa nu mai fie ea. Desi ea... ea era a mea.

   Pauzele mele mi le inecam in tutun.

   Zapada de alta data m-a facut sa plang pentru ca stiam ca nu sunt suficienta. Apoi reveneam in fata ei, confuza initial. Reincepeam sa focusez pe forma exacta din fata. Era o natura moarta. Un chip de om. Era un ansamblu de obiecte, plasate de mainile profesoarei mele. Zgarciul sonor al colegilor mei se diminua, intocmai ca o transa treptata in care nonsalant intram si eu. Dar doar sevaletul meu era...

   Ea.

   Nu era vreunul care sa picteze sau sa se sprijine pana la piept, precum o faceam eu. Ei nu sugeau viata din apa captata de perii pensulei. Ei nu simteau. Ei parca nu plangeau culoare si nu voiau sa isi puna mainile infectate de gudronul pauzei pe calauza lor de lemn. Iar eu... un muritor morbid. Era o imagine atat de cinica, cum imi plasam eu degetele canceroase, lungi, ca pe niste clapete de pian. Dar era lemn si devenise sacru, la fiecare prelungire de minut, focusand. Transpiram de emotii, pentru ca stiam ca nu imi va iesi. Aveam emotii la fiecare pata noua de culoare pe care o inseram. Apa era liantul dintre viata statica a temperei sau acrilicului si viata mea, trairile mele in acel moment. Ea, femeia, e destinata sa arate faptul ca tu esti capabil de iubire. Omoruri in carti, dar si-n sinea mea. Sevaletul era femeia mea.

   Mai mult de-atat, liceul de arta a fost ca o femeie.

   M-a facut sa tremur. M-a facut sa plang. M-a facut sa scriu despre el, referindu-ma la el ca la "pestera rosiatica", din cauza caramizii portocalii din care e facut. M-a facut sa cred in faptul ca pot face amor cu propria mea creatie. Ca pot personifica un lucru, ca ii pot da viata. M-a facut sa ies de-atatea ori in tricou in toiul iernii, sa ma infectez cu fum de tigara si sa tremur, pentru ca, ca si om, sunt vulnerabil. Ca si persoana, eram atasata de dungile mele inegale de pe foaie. Eram atasata de tot ceea ce se intampla sub ochii mei, realizand ca realitatea o pot modela, intocmai precum voiesc eu. Iar pe fundal...

   Chopin.

   Am pierdut-o. Grafica. Chopin. N-am gasit ce voiam sa gasesc in sinea mea, caci vandusem totul unui suflu cu gura si buze, tample si iluzii. Grafica. Chopin. Eram pe alta planeta, aeriana, imaginandu-mi scenarii. Grafica. Chopin. Ma laudam cu ceea ce n-am facut, cu ceea ce am facut, aratam poze si faceam mutre. Grafica. Chopin. S-a transformat sub ochii mei si a disparut aidoma, la poalele liceului meu, cusca mea din caramida...

   Am fost rupta de inima mea, muschi cu muschi.
   Eram la grafica si nu pictam. Nu desenam.
   Capul pe banca. Liniste. Plangeam.

Nici arta, nici durere, arsita verii, toata mutata-n mine. Era toamna. Si ma rodeam. Ca un stomac insangerat si hamesit. Caci dragostea "era tot ceea ce poate materializa un artist". Iar sevaletul meu, lemn strambat de un picior, cu o bara alba de metal in spate, mi-a fost spiritul de care am avut nevoie sa pot infaptui arta. Si ea, planseta mea. Si ea, apa. 

   

duminică, 27 august 2017

Ai.

 
   Axwell /\ Ingrosso - More Than You Know  & Robin Schulz - OK

   Bumbac. Piele. Shot. Noapte. Mare. Camp. Frig. Soare.

   Ai fugit in mare, sa te feresti de soare, in noapte. Ai fugit de-ndatoriri, pentru ca nu ele te reprezinta ca persoana si ca om. "Ai...", "Ai...", "Ai...", tot auzi, povestindu-ti altii, ce "Ai..." si ce nu "Ai...". Ce ai fi trebuit sa faci azi, sau ce ai fi trebuit sa faci anul trecut. Si conteaza?

   Ai fugit ca un bezmetic de tine si te-ai aruncat in rahatul tineretii tale, in tigari, alcool si intr-un total fum al necunoscutului. Te-ai ridicat de-acolo si "ai...". Si ai tot ramas tu, acelasi om valoros la care cu siguranta se uita multi cu admiratie. Conteaza, oare, ce nu "ai..."? Nu conteaza. Iti urla-n spatele urechii de fiecare data cand "trebuie" sa iei o decizie. Iti zic asta, desi conteaza cu adevarat sa iei o decizie in acea clipa? Cand toate se pot rezolva de la sine?

   Paradox.

   Momentul de maxima sensibilitate cu balansul vietii este cand trebuie sa decizi ceva. Cand "ai..." ceva. Doar sa iei o nenorocita de decizie, la dracu', caci trebuie. Si tu nu poti. Nu te-nduri catre un taler al balantei, caci nu stii cat de sigura va fi decizia ta. Cat va cantari pozitiv... Dar asta se-ndreapta spre un viitor "nu ai...". Daca iti permiti sa ti-l asumi acum. In clipa asta.

   "Ai..." nu exista. Nu exista. La dracu', nu vrei sa asculti de ei care iti spun ce "ai" fi putut face. Ai facut-o, ti-ai asumat. Ti-ai urmat instinctul, cel mai important lucru de urmat, cu cateva intrebari si cu cateva ganduri, deopotriva pozitive si negative. Dar lupta sa se duca doar in tine, fara "ai...". 

   Esti minunat.
   N-ai loc de "Ai...".

   Nu-ti da voie, decat sa "ai...", urmand ceva de bine, mai intai, pentru vocea buna din sinea ta. Celelalte vor sa iti calce grumaza, precum calca unii pragul. Vor sa iti verse cafeaua pe tenesii crem, pentru ca nu faci cum "ai fi trebuit sa faci". Sau ca "nu ai luat decizia buna". Dar, in fine, ce "AI" cu adevarat, daca nu tu, pe tine? Si cine, ma rog, sunt ei? Sunt inexistenti. Sunt umbrele ale "nu ai..." candva, in trecutul lor. 

   Sa nu uiti de tine, minunatie cu chip uman si cu conexiuni neuronale impecabile. Toti vor sa stirbeasca frumusetea astazi, toti o vor mazgalita, sparta, aruncata intr-o negura plebeica. Si orice ai face, va fi bine. Orice decizie pe care ai amanat sa o iei candva, se va lua singura, altcandva. Deciziile se vor alinia pe parcursul vietii si preferintele le vor dicta, incet, dar cu siguranta. Si orice ar fi, ai incredere in ele. Ai incredere ca se vor rezolva.

   Caci tot tu le dai putere
   Si ai ce-i mai bun in sinea ta.
   Doar asculta.

Sursa imagine: http://p-hear.tumblr.com/

duminică, 13 august 2017

Cat de goala




   Cat de goala ar fi fost viata daca tu n-ai fi fost aici, undeva, in golul asta, un corp care sa umple tot golul lumii. Cat de gol ar fi fost malul, fara ca tu sa-i dai putere printr-un cuvant unui val sa se bata peste nisip. Cat de goala ar fi fost viata fara suferinta asta care naste ceva. Si ce goala ar fi fost... daca nu erai acolo, ca prin ea, sa ma inveti ceva. Reciprocacitate. Un brotherhood complicat. Cat de goala mi-e mintea cand scriu astea. Si cat de gol a fost drumul meu spre mare, de unul singur. Spre lume, de unul singur. Acum douazeci de ani, cand ieseam din materie organica. Si ce trist am aparut, intr-o conjunctura si-mai trista, intre niste stafide intelectuale care nu au oferit niciodata nimic, decat umanitati infecte. Cat de goala mi-ar fi fost mana fara materialul negru care imi curge prin vene. Care naste alb in momente de negru. Cat de goale mi-s canalele lacrimale, pentru o fericire pe care nu pot, stiintific si logic, sa mi-o explic. Cat de goala, fara tine. Cat de goala? Nu vreau sa imi inchipui.

   Undeva in sinea mea, am o bucata de sfoara din cer pe care cred ca am impartit-o cand, tarziu, am aparut si eu. Si-ti multumesc ca ai impartit-o tocmai cu mine. Iti multumesc ca m-ai cunoscut cand eram necunoscuta de mine. Multumesc ca ai ramas sa umplii golul si ca ai ramas sa dictezi marii sa bata malul si sa inece toti nelegiutii ce o strabat.

   Am domnit peste regatul de nisip, desi singura l-am naruit, si inca imi doresc sa dispar, sa-ti ofer cealata bucata a mea de sfoara si sa te las, caci stiu ca ai face ceva bun cu ea. Sunt asa marunt si limitat, sunt asa apa si sare si carne care o sa putrezeasca si stiu ca totul n-o sa mai conteze atunci. O sa conteze abia dupa, ca te-am gasit si ca am scris. Si ca m-ai impins in continuare, fara s-o faci propriu-zis, sa nasc: nu consumatori de aer, ci larve de cerneala in carti.

   Cat de goala ar fi fost pustietatea din mintea mea
   De n-o strabateai, mereu, si tu, cumva.

   Multumesc.

sâmbătă, 12 august 2017

Bara de metal


   Lynyrd Skynyrd - Simple Man

   O bara de metal, aproape ruginita, vopsita intr-o culoare rosiatica de lemn. Se face ca e lemn, dar e defapt doar un material brutal care se degradeaza treptat cu timpul. 

   Nu ai mai scris, pentru ca ti-a fost teama de mintea ta intunecata. Ti-a fost teama sa te lasi in bataia vantului, ca ramurile din lemn si te-ai dat asa frivol, pe nesimtite, ca fiind doar o betonata simpla in orice balcon. Ai aruncat toate lucrurile de pe masa, ti-ai trantit telefonul in pat si visele in perna incomoda, in patul strain de tine. Ai vrut sa adormi de-atatea ori, dar ochii credeau intr-un abis imaginar. Te faceau sa vezi nebuloase, sa-ti simti creierul si intregul eu de sine intr-o balta mazgoasa intr-o masina de spalat.

   Indrumat spre moarte, cu gandul la viata, cu varsta la sfert in mod normal: deja iti sapi mormantul cu penita in foaie. Speri ca te vei rade de pe suprafata asta, cand demonii derapeaza noaptea si dis de dimineata. Si-n zi. Te vor trantit pe marmura, te vor tarat pe pietris. Singuratatea intelectuala te arunca intr-un lagar al abandonului de sine. Si e greu sa evadezi. Mai e greu sa scrii o scrisoare de dragoste. E greu sa-ti deschizi gura in regimul politic creat de tine, in tine. Ti-e frica, caci toti ai tai vor sari pe tine si te vor lasa in viata, in celula creata de tine. Moartea ti se pare o libertate, o usurare a spiritului si al mintii, al amintirilor si al prafului tarat sub pres cu calcaiul.

   Marea era o refulare a libertatii. Acum e doar un lant lichid care te tine strans de jugulara. Totodata, tot ceea ce esti este apa. Si deci... cum ai putea sa te declari liber? Ce este libertatea, in conditiile astea mizerabile? Cand tu, ca om, te simti mizerabil? Cand iubirea e unica scapare, dar e sapata adanc la poale de munte, undeva intre cer si pamant, undeva peste orizont, peste mare si pesti, peste moarte si viata, peste monotonie si arta?

   O bara de metal aduna pasari in centru, sprijina coate tinere si batrane asupra aceluiasi peisaj de acum treizeci de ani, cu multe modificari.

   Bolborosirile tale umane nu mai au nicio expresivitate. Carnea ta nu mai emana nimic, decat faptul ca mai vrea o bere si inca un monolog cu telefonul inchis in mana si cu ochii in zid. Totu-i beton, e gri, tenta sexuala pretutindeni, iubirea care creste ca unghiile si premize care te izbesc peste coaste, precum se izbesc genele intre ele. Oameni dragi care se deconecteaza de la viata ta, ca aparatura medicala de la oamenii inconstienti. Sau doar pare ca asta se petrece. DAR E HAOS. E HAOS IN MINTEA TA.

   Reminiscente si regrete si oameni si chipuri si amintiri combinate cu ambitii, realizari aruncate in ringul de lupta cu esecurile care par sa castige intotdeauna, iar tu la mijloc, pueril. Esti doar un sticker fain lipit pe un cos de gunoi. Incearca multi sa te jupoaie, dar te jupoaie de viu fiecare. Si fiecare esueaza. Fiecare ramane cu o bucata in mana pe care o s-o arunce la gunoi.

   Iar oricat te vei implica, vei fi aruncat in canal. Adio zapada cu tot "feerismul" tau, caci adultii arunca galeti cu apa fierbinte s-o topeasca. O data cu ea, si pe copiii din sinea lor.

   O bara de metal rosiatic
   A scos la iveala un adevar apatic.

   "Vreau sa mor azi. Iar azi sa fie cat mai curand"

miercuri, 26 iulie 2017

Acum un an. 25 iulie. Cluj-Napoca



   S-a implinit un an. Un an de cand dadeam cu genunchii in calorifer, largita in intregime pe geam in Marasti, Cluj. Un an de cand eram convinsa ca am gasit tot ceea ce puteam cauta intr-un singur om: nu eu acela. Si tot un an in care toata afectivitatea mea a zburat spre un singur chip: nici acum, nu al meu.

   Eram convinsa ca, incercand, tot voi fi un om invingator, dar esecul m-a daramat cu totul. Mapa mea cu lucrari era intinsa in pat, inca lucrand la ea pentru interviul oral la admiterea de la Universitatea de Arta si Design Cluj. Visam sa fiu la grafica, dar mi-am primit suturi in stomac, acum exact un an. Colega mea de camera de la camin tremura toata, in frenezie: trecuse de proba eliminatorie. Eu nu eram in stare sa ma caut, parca cu legitimatie la gat, litera din numele meu de familie: nu ma gaseam.

   Un an de cand tot ceea ce visam despre mine si Cluj s-a naruit. Si, cumva, s-a impachetat pe atatea parti, ca a iesit cumva anume. Abia dupa un an, inca in agitatia admiterilor de la UAD, inca sunt un suflet pierdut de scop palpabil. Cumva, inca imi caut acel UAD spre care sa ma indrept increzatoare. Exact, ca si acum un an.

   Nu voi spune ca am trecut degeaba prin betia crunta, din durerea aceea de cap si lesinul de somn pana a doua zi, cand toti prietenii mei aveau pregatire pentru proba a doua, iar eu mergeam pe strazi necunoscute prin Cluj, pierzandu-ma de cateva ori, intreband ca iesita din sanatoriu oameni pe strada "cum ajung la...?". Eram distrusa.

   Tot atunci, a doua zi, pe 26 iulie, am desenat cel mai reusit portret al meu, ironic, in carbune. Desi cel mai multumitor portret din toata viata mea a fost chiar la admitere, pe capra aceea nenorocita de la peretele din extrema stanga, in creion. Dar am avut eu de ales pentru mine? Aparent nu,

   Acum, intru anul doi la o facultate. "O facultate". Nu UAD. Nu pasiune. Doar o facultate si atat. "Pentru ca...?". Sunt suflet nascut la mare, dar nu s-a lipit nimic din nisipul uman de-aici, din sud, de mine. Am vrut departe, sa raman acelasi om. Cumva m-am distrus, cumva m-am reparat, dar sunt sigura ca am avut oameni in palmele mele, oameni pe care i-am iubit si care au disparut, oameni in care am investit toata camaraderia mea, dar care s-au aruncat in Somes direct, oameni cu care schimbam impresii despre arta, dar care par ca devin lichid si se scurg in gurile de canalizare pe care le considerau atat de lesne... kitchoase sau josnice. Oameni si oameni.

   Acum un an, n-as fi cunoscut omul asta de ma ridica din gunoiul propriei mele existente. Acum un an, n-as fi fost la "o facultate", ci la UAD, dar nu as fi avut cu siguranta omul asta. Probabil, acum un an, daca as fi intrat la grafica, as fi avut o doza dubla de incredere in mine, dar nu se stie cat mai ramanea pana in momentul asta. Atunci a murit o mare bucata din mine, dar pare ca s-a nascut alta, si pare ca oamenii mei chiar au incercat sa cladeasca bucata lipsa, mare, care a cazut, intocmai ca o cladire lasata in paragina. Si le multumesc, chit ca nu ma mai vor in viata lor sau chit ca lucrurile ce-s adanc in sinea mea nu ii vor aproape de mine pentru ca...

   Acum un an, as fi vrut sa mor. Acum un an, nu mai eram liceean, ci iubeam si ma simteam iubit de un fel de astru celest. Iar intocmai ca o fosila, relatez acum: totul s-a naruit. A fost o eruptie mult prea brusca si rapida. Totul si-a pierdut din viata atunci, toata lumea mea din prima mea bucata ca studenta in Cluj. Exact, la "o facultate". Si cumva din moartea aceea cerebrala, psihica si emotionala, m-am ridicat si am incercat sa fac ceva cu mine: mi-am dat voie sa iubesc din nou, chit ca eram coaja de samanta scuipata pe jos, si mi-am dat voie sa scriu din nou, chit ca tot ceea ce voiam sa fac era sa umblu pe strazi, fara scop anume. 

   Ii multumesc acelui "Acum un an", care, daca nu s-ar fi intamplat, nu as fi fost aici. Finalizand primul an la "o facultate", avand amintiri din sesiuni, "dusmani" in camin, un loc I castigat la Slam Poetry in Che Guevara cu o poezie in care am stors toti cei douazeci de ani ai mei pe Pamantul asta, un abonament la Electric Castle castigat si un om cu care impart orice, de opt luni si ceva. Multi demoni in spatele tricoului meu si multe regrete, dar in proportii aproximativ egale, tot atatea reusite.

   Candva,
   Poate doar candva,
   Voi fi studenta la UAD.