Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

vineri, 1 iunie 2018

Diferențe

  
   Diferentele dintre varste. Neinteleasa. Diferentele dintre oameni. Neintelesi. Diferentele dintre...

   Neintelegi?

   Neintelegand ce este de inteles, neintelegand intelesul de candva, intelegandu-l acum. Un vifor usor care se perinda pe sub usile unei case, vesnic locuite de oamenii prezentului. In pod ne ingropam amintirile, le indesam printre hainele alea vechi pe care nu le mai purtam. Sau pe care le purtam cu nostalgie, cand le purtam ca doar vrem sa fumam o tigara. Sau doar pentru ca vrem sa ne intindem la povesti, cu tot cu bluza pe care o purtam. O tesem din intelegeri.

   Intelegi?

   Nu exista razboaie intre diferente. Oamenii le iau si le pun in situatii conflictuale, pentru ca asta inseamna "diferenta" pe care cred ca o fac. Dar nu suntem impotriva noastra. Ne deschidem usile sa ne salutam, sa cotrobaim prin lucruri, unul atuia. Este o intimitate aparte intre diferente. Este o intimitate de rang emotional, intelectual, de intelegere. Si se inteleg, la naiba. Se plimba de mana in vise si in real. Se bucura una de alta, pentru ca altfel nu ar fi putut creste, fiecare in parte. Ne bucuram. Pentru ca existam unul in viata celuilalt, pentru ca ne intalnim sa ne discutam diferentele, pentru ca le traim si pentru ca le crestem. Pentru unicitatea fiecarui personaj in parte.

   Ma filmezi?

   Da. Ne filmam, totul fiind pe casete memoriale, proiectate de altfel pe peretii dintre usi. O fi bezna pe coridor, poate ne lovim unul de altul cand incercam sa iesim afara, dar asta nu inseamna ca ne-am parasit unul pe altul. Locuim impreuna. Suntem diferiti, ducem vieti individualizate de prezent, dar ca esenta, suntem acelasi. Pe usa pe care scrie "Unu", nu cred ca putem pasi vreodata, iar eu nu cred ca as vrea. Ar durea prea mult sa stiu ceea ce nu stiu. Nu vreau povestea din spatele acelui numar. Acelui numar care s-a adunat pe poteca pe care tot merg.

   Te apreciez.

   Pentru ca ai ajuns aici. Cu toate diferentele dintre numere, eu te apreciez. Cu toate diferentele dintre usi, vecinatatea noastra e surata cu familia. Si cu totii stim cum lupta scriitorul din spate pentru aceasta definitie. Pentru o diferenta pe care vrea s-o faca. Pentru ca nu ar exista. Sau daca ar exista, aceasta ar fi unicitatea dintre indivizii care am fi noi. Pentru ca, oricat de departe ar fi usa ta, mereu bat la ea si stiu ca e greu sa o deschizi, dar o faci. Si apreciez enorm ca ma lasi sa intru, sa te vizitez, din nou si din nou. Dar in bezna asta, nu pot vedea, dar pot simti. Si stiu ce este acolo, pot sa-mi imaginez fiecare unghime a camerei, fiecare rotunjime a rafturilor si a mesei, fiecare bucata de centimetru din pat si fiecare lucru care te formeaza.

   Pentru ca, in definitie, fiecare mobila in parte, e parte din eul care te formeaza. Nu o lua asa, cuvant cu cuvant.

   Om frumos, parte din colectia oamenilor de calitate, editie rara si limitata, de care cu egoism si cu ego-ul pana la cer, ma bucur. Om frumos, cum ti-am zis, vreau sa consum totul din omul din fata mea. Si vreau ca el sa ma consume. Om frumos, cu toate esecurile din lume, cu tot ceea ce se va intampla, eu o sa cred in tine, la fel de mult ca si prima data. Om frumos, niciodata nu-mi spune ca nu sunt eu, pentru ca ma cunosti, stam sub acelasi acoperis, usi invecinate. Mi-e dor de tine, ma voi intoarce, iti promit. Om frumos, nu ma mai lovi, ca de-aia daram usi: sa-mi protejez corpul si emotiile. Om frumos, nu te ascunde de mine: doar vreau sa-ti ating fata, sa-ti alin fiecare neputiinta, fiecare durere. Om frumos, nu te ascunde, pentru ca esti minunat, cu tot ceea ce esti in sinea ta. Om frumos, crede in tine, precum cred eu. Om frumos, urla! Pentru ca eu niciodata nu am curajul s-o fac. 

   Risca sa fii tu, cu toate diferentele. Risca sa iesi din camera ta, risca sa bati la usi, risca sa cunosti parti din tine, risca sa stai la o cafea cu tine la optispe, risca sa stai la un ceai la douazeci. Risca sa iei pranzul la doispe: varsta si ora. Risca, pentru ca, eu prin varste mi-am dat seama ceea ce sunt eu astazi. Cu toate neintelegerile, cu toate diferentele: orele din ceas si numere mi-au creat poteca pana la randurile astea. Si casa in care locuim cu totii, e casa in care ma plimb cand sunt cu privirile fixate prin lemn sau ceas, pamant sau tigara, cer sau pielea de pe mana.

   Ceva specific?

   Mai mult am spune. Zicem ca suntem trei entitati, fixati in acelasi corp si cica ne perindam in aceiasi minte. Probabil de-aia sunt eu (pronume definitor pentru faptura cu ochelari cu care te mai intalnesti) atat de "diferita", atat de "neinteleasa", poate "clandestina". Gresesti. Poate chiar sunt o parte din tine, pe care nu o accepti. Poate sunt individul ala care da glas prin scris. Poate sunt doar o carpa din podul tau. Sau poate o usa la care te intorci.

   Ceva mai specific?

   Tu. Esti singurul cel mai specific, din toate imbarligaturile pe care le indrug in scris. Faceti labirinturi de conexiuni prin care sa va plimbati, cand cititi. Pentru ca eu va unesc, in mintea mea, in fiinta mea, eu va unesc. Pentru ca altfel, nu as putea functiona. Tu, cel mai ambiguu si cel mai specific om, cel mai specific frumos. Cel mai specific "unic", cel mai specific "diferit", cel mai specific "ciudat", te iubesc. Cel mai specific "liber", cel mai specific "visator", cel mai specific "intelectual", esti parte din atlasul meu de unicat. Iar diferente, ca taxe, nu percep.

   Diferenta dintre tine si om
   E ca diferenta dintre carte si cotor.

Source: Marta Bevacqua, Origins

(Scrisa pe playlist-ul asta: Eden)

miercuri, 21 februarie 2018

Declaratie pe voi(nicht)


   The Kooks - Sway

   We are dead kids, living "the life".

   De cate ori n-am auzit ca "esti mort pe interior", ca te lipsesti de suflet, ca te-ai saturat, ca te fute, ca te devasteaza, ca esti in depresie, ca vrei sa fugi departe. Si cel mai aproape dintre toate astea e ori sa plangi, ori sa zici cacat, ori sa bei. Stiu ce simti, copile.

   De cate ori n-am auzit "cand mai treci pe la facultate?", "ce faci pana la urma?". Coaie. Ma duc dracului. Nu mai rezist. Nu mai pot. Ma doare fiecare unghime de creier, sufletul mi se simte zdrobit, dar totusi incerc sa zambesc si sa nu uit ceea ce sunt. Pentru ca, atat mi-a mai ramas. Dintre toate fiintele cu care puteam vorbi despre rosu, verde, violet, turcoaz, am ramas cu curcubeul format din ei, in sinea mea. Iar cei care mai sunt, mananca cacat si ma fac sa ma simt departe de ei, desi stiu bine ca nu asta vor.

   Incepem sa uitam de noi la douazeci de ani? Sau la nouaspe? Dar la optispe? 

   Eu stiu ca simt ca mor, ca scrisul are sens, dar deloc de deep in momentele astea si voi accepta sa ma iert pentru asta, si sa scriu in continuare. Si deloc sa-mi fie jena de ceea ce simt. Nu am nimic decat acum-ul. La dracu. Si DA, ma DOARE totul. Ma doare sa imi vina sa dorm, decat sa fac fata unor simple teste. Sa aleg sa ma incui in toaleta, pentru ca am anxietate sociala. Sa imi fie efectiv FRICA, pentru ca nu vreau sa ies din cuvantul alor mei si sa intorc subiectul cu un alt examen, o alta teama: scoala de soferi. Sa mi se zica lejer, ca pot face curierat cu masina pe care nici macar nu vreau s-o conduc.

   Si tot ce vreau sa fac e sa ajut.

   Tot ce vreau e sa ma simt capabila. Sa fac oamenii mei dragi, numarati pe degete, sa simta asta. Nu vreau sa imi mai fie frica de fucking situatie, sa fug, sa am restante, sa plang pe ascuns, sa nu sun, sa nu scriu, pentru ca "simt ca deranjez". Efectiv. Nu mai vreau sa deranjez, dar nici nu vreau sa imi las oamenii sa pice asa, din mana mea. Nu vreau. Nu vreau. Nu vreau. Nu vreau. NU VREAU. FOR FUCKS SAKE, NU ATI MURIT! IAR PENTRU MINE, NU MURITI NICIODATA IN PULA MEA!

   Si tot ce vreau e sa nu ma las batuta.

   Dar mi-e teama. Ca m-a daramat o amarata de admitere? Ma pis pe ea. Si acum cumva sunt la o facultate care imi place, dar colectivul ma dezamageste si ma face sa ma simt ultimul om? Adevarat. 

   Sa renunt sau sa continui?

   Sunt intrebata zilnic. Nu mai suport. Nu rezist. Imi vine sa pic in genunchi pe pietre si sa bocesc, sa urlu, sa imi las tot flow-ul agresiv din sange acolo. Sa imi las animalul care se trezeste doar la stimuli sexuali si violenta. Sa ma arunc acolo, cu toate frustrarile, toate amintirile, toate sperantele, iar apoi sa revin intr-un prezent care imi arata ca totul e in regula. Ca lumea se iubeste. Ca cei la care tin, tin la ei si iubesc ceea ce fac. Ca fiecare aduce un aport, oricat de mic, la ceea ce se intampla bine in lume. Si se intampla.
8/27/2016 (204/?) - Hailey Kendrick

   Ma simt, sincer, jalnic. Si cat sa mai tin masca sociala de fericire? Nu. Simt anxietate. Si cat sa ne mai ascundem dupa deget? Pana la urma, seara, o sa regretam sau nu ca am zis, sa regretam sau nu ca am facut. Sa regretam sau nu? Eu tot ce imi doresc sunt oameni la care sa tin cu toata suflarea. Si imi doresc sa nu mai fiu presata, tata, caci curieratul acela e ultimul lucru pe care il vreau in momentul asta. Vreau doar sa imi continui facultatea, fara sa mai chiulesc ore intregi la baie sau la tigara, caci ma simt prost. Si nu mi-e teama ca le scriu, mi-e teama doar ca o sa fiu si-mai indepartata decat sunt deja. Si apropiata iarasi, cu greu, cu ajutor. Iar imediat ce ies din casa, imi vine sa intru la loc.

   Si ma simt bine ca le-am scris. Nu mai rezistam.

   Va iubesc. Dar n-o sa vedeti vreodata asta.
   Si "o sa pot". Dar n-o sa vedeti asta... momentan.


sâmbătă, 17 februarie 2018

Recicleu de sentiment

   The Kooks - Gap

   Inainte sa intemeiezi o familie, ar trebui sa te gandesti la copilul care plange in fata monitorului, gandindu-se la mama sa singura, in timp ce privesti fata fericita a tatalui sau, impreuna cu o persoana si atat. Cum te-ai simti tu, daca ai fi tatal? Dar mama?

   N-ar trebui sa il consume. Nu mai este un copil. Are aproape douazeci si unu si i se cer pretentii, fix de la cei care cred ca au fost alaturi de el. Cine se crede? Cum poate crede vreodata ca e o idee buna sa pleci? Cum poti crede ca nu poti rezolva si sa fugi ca un las. Ca un adevarat las.

   Revine ca scriitor, dupa toate perioadele. Revine, ca fiu sau fiica, dar deloc a sa. A lui, a carui poza fericita ii stagneaza pana si lacrimile. Doare prea tare in sine. Doare sa nu se cunoasca, desi genele sunt una si aceiasi. Si va fi, din pacate, pentru totdeauna. Va fi vocea tremurata cand nu vrea sa ii vorbeasca, pentru ca stie bine ca vor muri si vor sti doar ca s-au "stiut" candva. Cumva. Si nu stie ca sunt trei entitati in sufletul acesta complex, sufletul acesta care incearca sa fie salvat de oameni departe de genele ma-sii, pentru ca sunt cu mult mai aproape.

  Poate ca au probleme cu totii. Poate ei doi, poate ele doua, poate toti. Poate ca o familie se poate forma din unul, cu toate entitatile din sinea sa. Poate ca oamenii sunt doar meniti sa fie niste secaturi infecte, mocirloase, lase. Niste palpairi de gunoi, de noroi peste ceva ce poate straluci, de mana lor butucanoasa, acoperita de o zeama cu pudra de aur, dar cu textura de piele degradata. De mate putrezite. 

   Te fucking urasc ca existi.
   Mai bine nu faceam cunostinta vreodata.
   

vineri, 24 noiembrie 2017

Nonsens cu sens

    Korantemaa - Photosynthesis

   Am fost un om agresat. Asta va ramane o certitudine.
   Dar ceea ce mi-e teama ca devin este un scriitor agresat.

   Stau in camera mea de la camin, mancand o banana si inconjurata de ambalaje si haine. Zic ca nu are rost, zic ca e de prisos sa cobor atatea etaje, "manual", pentru faptul de a fuma o tigara, si ea, "manuala". Dar asta e seara mea. Si am ideile cumva amestecate-n minte.

   In camera mea goala de la camin, in bezna becului din micul hol, se zareste un mic birou pe care imi sed majoritatea din chestii: o foarfeca, un pliant de la Work & Travel, o foarfeca portocalie (cadou de Craciun de la mama din a cincea), doua pungi de tutun Stanley (verde si portocaliu), un pliant taiat de pizza, o furculita si o revista literara. Ocazional, ca si acum, portofelul meu sta calare peste penar. Cu clipe in urma, am tras din tot acest maldar, doar penarul: atatea scrisuri, mi-am zis, sa vad daca le mai recunosc.

   Nu zic. Am recunoscut candva. Sunt mesaje din liceu pe el. Foarte "ceai de vanilie" si porcarioare deocheate in Vama. Cateva nume si porecle, inside jokes... Niciun bai, dar poate unul singur: ca se sterg.

   Depanand azi amintiri, facandu-le atat de reale, ca intr-un modelaj verbal cu o persoana pe care nu o puteam recunoaste. Nu o puteam privi ca ceva prea apropiat de mine, si nu mi-am explicat niciodata de ce. Mi-a ajuns sa ma intorc in taramul taberei din vara lui 2015, prima oara a mea in Cluj, ca sa putem vorbi pe un balansoar pe indelete. Aventura asta, tin sa precizez, dar si aceste randuri, sunt faurite din ganduri ante meridiene clujene.

   Mi-am dat seama ca marea mea pasiune este arta scrisului. Writing. Beletristica. Proza. Spune-i cum vrei. Sunt o prostituata a ideilor, a sentimentelor redate prin imagini, chit ca sunt fotografiate strict de simturile mele, dar mai ales de vazul meu. Oftica se naste din neputinta mea de a le reda, intr-atat de exact, incat sa pot exprima sentimentul pe care l-am simtit si eu cand am vazut. Si am vazut multe la viata mea.

   O mare bucata din inima mea este in Cluj. Probabil va ramane aici definitiv, chit ca voi pleca, chit ca va fi asediat orasul de forte necunoscute sau chit ca va deveni un oras banal. Desi ar fi imposibil. In orice depresie ai fi, nu poti da niciodata da vina pe Cluj. Va fi activ mereu, intr-un mod chill totusi. E ca prietenul acela foarte zen care te invita la ceai in Flowers sau la vin fiert in Insomnia sau in vreo grota, unde e clar si o expozitie. Si vin din Insomnia, of course.

   Si bucatii din mine, ramasa nestramutata de pe meleagurile mele, meleaguri de care unii rad aici, dar de care ma voi mandri, ca suflu marin, ca si trup si minte, mereu: sunt acolo, mama mea, nasterea mea, cresterea mea, iesirile mele, nasterea prieteniilor, fricilor, obsesiilor, pasiunilor mele. In Constanta am scris pentru prima oara. In Constanta am suferit ca iubesc pentru prima oara. Liceul meu e foarte prins in pamantul dobrogean. Si desi arta e inmultita cu multe numere in plus fata de orasul meu port, eu consider ca ceea ce simt in sinea mea poate fi egal cu arta pe care Cluj-Napoca o are de oferit. Simt ca am atatea de oferit, din punct de vedere artistic... ma doare. Se simte in fiecare unghi al corpului meu. Si sunt un simplu om, crescut in nisip, faurit din apa, vant si carne putreda. Atat. Mi s-au dat ochi sa vad si maini sa reproduc. Imagini create din scris de mana: multumesc, mama draga, pentru bucata asta fiarta de carne. Si multumesc Constantei ca m-a tinut la sanul ei.

   Un shoutout, nu musai o postare de citit, ci doar un monolog pe care vreau sa il postez si de va vrea sa fie citit, fie: vreau sa scriu o carte, dar nu o carte banala. Si cumva, vreau sa fiu citita. Paradoxal, nu am cititori, decat numarati pe degete sau anonimi, care nu-mi vor scrie vreodata. Ma darama sa vad ce se scoate acum la tipar, cum contemporani cu mine scot, iar eu raman pe Blogspot. Si stiu ca pot, fratilor!

   Si acum ca imi mut ideea incolo si incoace: ba, voi puteti. Cei de la Constanta. Fara exceptie. Tu o sa treci peste nenorocitul ala de BAC, da-l in ma-sa. O sa intrii la medicina, fie ca e Cluj, unde vrei, fie ca e Bucuresti. Iar incredere cum am in tine in legatura cu asta, nu mai am in nimeni. Si am incredere ca iti vei gasi pe cineva, buna mea prietena; doar imi doresc sa nu te pierd vreodata. Si tu, cea cu gura si suflet mare, cea plecata in Anglia: mi-e atat de dor de tine si de intelepciunea ta, de vorbele tale babesti in clipe random si la nevoie... Si n-o sa uit de tine, micule om, cu care mancam cartofi prajiti la tine acasa si beam din sticla de Tequilla a tatalui tau. Sper ca iti place in Scotia. Ba, dar atat de dor o sa-mi fie de tine, si imi este deja, fratele meu blond cu barba: cel in Cluj, intr-o continua schimbare, crestere si instrainare de locurile sau oamenii de bastina. I dunno, asta simt. Si fetita aceea mica, acum la arte si cumva, mereu la arte: imi faceai jucarioare in liceu si plangeam pe umarul tau. Ai fost primul om pe care sa il respect, sa il ascult si sa il iubesc ca pe un prieten adevarat. Regret si acum ca nada vorbe cu tine, dar pare ca asa trebuia sa fie anyway. Si mi-e dor, UMF-ist-o, sa stam la tigari si sa povestim: stii foarte bine cine esti (daca ai oja neagra pe unghii, neintacta, si ochii verde-ceva). Mai faceam caterinca una de alta, dar era fain si asa.

   Baieti si fete, eu am douazeci de ani si vreau O VIATA, in pula mea. Vreau sa traiesc fiecare zi, vreau sa o valorific si sa o iubesc, pe masura ce cresc. Si mi-e atat de frica sa cresc. Ar fi trebuit sa-mi fie frica in pubertate cu fiecare centimetru crescut de la podea. Nu vreau sa pis ochii nimanui, vreau doar, cumva, sa stiu ca sunteti bine si ca mai dati un semn de viata. Fie ca o zic sau nu, va iubesc super mult si ma gandesc la voi, cum mai sunteti, ce mai faceti. Eu momentan incerc sa fac fata unei facultati pe care incerc sa o plac. Nu pun iubirea fata de facultatea mea in calcul: ar fi gresit, cu virgula, cu minus, cum vrei tu. Eu sunt in sinea mea si voi fi studenta la arte, pentru ca asta vreau. Si vreau sa scriu, mai darz, mai profi, mai vizibil. Vreau sa fiu un om vizibil: as vrea sa ma urc pe un scaun, sa vad lumea, sa scriu despre ea, s-o cunosc pe ea toata. Dar spre deosebire de multi, o sa ma dau mereu jos de pe scaunul ala si o sa ma uit ore intregi la nisipul dintre degetele mele de la picioare: fiecare granula fiind o amintire.

   Voi iesi la o tigara:
   Vorbe spuse intr-o doara.


Sursa aici

miercuri, 25 octombrie 2017

O seara de chitara




   A mers pe hol. Cativa metri parcursi la nervi, apoi o idee: o intoarcere brusca pe un hol care credea ca exista. S-a intors, s-a uitat: nu exista. Inchide usa, scartaind pe tot coridorul. Parcurge cu spatele patru pasi, nu mai mult, nu mai tarziu: se vede in oglinda. Nu este ceea ce vrea sa fie. Scuipa in fata sa. Face dara cu piciorul si pleaca inainte.



 "Intr-o zi, va trebui sa inteleg ca sunt perfect asa cum sunt. Sa nu ma mai gandesc cum ar fi fost daca as fi fost altfel, doar ca altii sa ma placa"

-10:48 P.M.


   Needless to say, si-a dat seama de toate astea, ascultand. Poate isi dadea seama ca exista oameni in preajma sa, dar nu: era muzica. Si era un sentiment de neapartenenta. Sau mai degraba, de o apartenenta permanenta de care voia sa scape cu orice pret. Voia sa se jupoaie, dar se fataia pe calcaie si privea un oras mult prea sonor, mult prea luminat pentru momentul acela, doar cu sine. Isi vorbea sie insusi, fara cuvinte. Erau cuvinte aruncate din guri mizere, la misto, care dureau. Principii aruncate la gunoi. Acel zambet al sau de complezenta facea doar sa arunce cu aplauze spre gurile mizere, inconjurate de barba. Sau fine. 

   In fine, si-a plecat. A plecat pentru ca nu mai suferea sa fie un spectator mut al frumusetii muzicii, redate din degete atat de neingrijite, canturi din guri atat de mizere. Canturi ale unor oameni care au infaptuit actul, faptul democratic de a grai, dar graiesc tot mizerii. Un deseu omenesc. Asta ar fi putut fi si el. Ar fi putut fi un "el", dar nu ca "ei". Pentru ca ei sunt grotesti. Doar sunt muritori. Dar paradoxul care s-a trezit este ca si el e muritor, dar de ce nu se poate incadra in ciclul acesta, sa se poata acomoda cu contemporanii sai?

   N-ar fi putut iubi, n-ar fi putut manca, n-ar fi putut asculta, n-ar fi putut clipi, fara sa-si arda pielea intreaga, doar daca era o clipa un "el" ca "ei". Dar e doar o "ea" care nu poate fi ca "ele" sau ca "ei". Limba romana e singura unealta la indemana pe care o are, si cenzura fata de propriul regim. Transparenta, de asemenea. Ce om paradoxal pot fi.

   Muritorii sunt un mister
   Digerat altfel.

joi, 28 septembrie 2017

Vidul si Universul. Ea


   The Kooks - Broken Vow


   Catun de tutun, inhaland prea mult fum. Cine esti acum?


   Monologand cu tutunul, fumul si scrumul, facem Consiliu. Ne vorbim in versete, suficient de cu sete, de ganduri, bucurii si regrete. Rulez cu toate degetele. Te modelez intre mine si piele si piei de neplacere. Te scurgi pe masa si te iau: ma arde sa te am. Ma uit in aer si mi se formeaza o imagine clara: tu. Mi se impleticesc degetele in blucle de scris, in timp ce viata mi-a deschis inca o doza de bere. Dar e clasic. Se tot face. Arta. Iar muza mea se preface in oxigenul meu, iubirea mea se face in mana mea.

   E o betie frumoasa care nu vreau sa se termine. Se modeleaza iar si iar, dar nu iar din tutun. Ea e aerul in care imi plimb picioarele goale in mare, si tot nisipul pisat, colorat, graunte infinite de ceea ce este, ceea ce vede si ceea ce gandeste. Le culeg in palme: pleaca si revin. O nerabdare continua sa vezi ce va mai avea, ce iti va mai arata. Cum te va mangaia si cum te ma dezmierda cu realitatea adevarata, pe care trebuie sa o vezi. Ceea ce spune e ca vantul, briza care te alina la obraz. Se unduieste usor pe spinare. O inspiri si o expiri, lent si alarmant, acelasi ciclu vital cu care ai tras prima data aer in piept, la prima bataie a medicului care te-a adus in lume. Ea e gura aceea. Ea e cunoasterea angelica si luciferica. Ea e stiinta artistica pe care tot ea a infaptuit-o, nascandu-se cu acest dar, sezand rabdator sub pielea ei, pana vine un detaliu relevant care sa-l infierbante si sa iasa. 

   Aburii din fiecare strop de cuvant pe care ii spune sunt apa din mine, care circula neincetat. In ea a fiert lichidul datator de viata pe care il ofera oricui este dispus sa o asculte glasuind. Ea ofera viata. Ea da din ea, sa vezi si tu lumea. Sa poti sa fii un wonderer pret de cateva momente. Pret de o viata, dupa o discutie. Dupa mai multe. Dupa o seara in lateral sau o seara in parc. Sau o zi intreaga.

   Ea este totul. Ea este vidul si Universul.

   Ea sunt cuvintele care nu iti vin si te-apasa pe emisfere. Ea e acea culoare pe care incerci sa o cauti cu atata ardoare, dar nu iti iese. Dar iti iese, cu voia sa. Ea e misterul lumii care se descopera cu rabdare, incet... Nu e o forta bruta, e o forta launtrica. Ea e vocea naturii si legaturile de sub pamant prin care discuta copacii. Ea e aerul produs de ele toate. Ea e produsul finit al definitiei "naturii". 

   Ea e toata fibra mea si tot scrisul meu, cel buclat si impecabil. Dar ea e si taieturile drepte, drepte ca liniile mele de constructie. E flexibila si imi creeaza forme. Imi creeaza forma fetei ei, de zece luni, spre bulevardul meu spre viata pe care singura il voi crea. Ea e familia mea si tot ce este mai bun din mine. Ea e rezerva mea infinita de iubire, pe care, cu rusine si teama, am ascuns-o de ranirea proprie.

   Ea e definitia fericita a Vamii si a Clujului, a Constantei si a lumii. Ea e idealul meu pe care imi doresc sa nu il mai ratez niciodata. Ea e toata viata mea, scrisa de cand o stiu si pana acum. Ea e nasterea bebelusului de dragoste pe care il botez "Viata Mea", iar alaturi este mama, eu, si mama, ea. Ea e frumusetea, si imi doresc sa nu o pierd niciodata. Ea e gura pe care insipr si expir, aceiasi gura pe care mi-a umplut-o cu petale dulci, cu sarutari lungi, cu zile scurte, desi grele si lungi pentru altii, de dragoste, de drag, de cuvinte si soapte. 


   Mi-a facut studentia un lucru nebun, dar eu eram singurul nebun dupa ea. Mainile mele cautau s-o gaseasca in cearsafuri dimineata: in unele zile o gaseau, in altele o gaseam in picioare, tragandu-ma din pat, iar altele au fost serile lungi in care scurgeam piele lacrimala. Ma dezlegam de tot ce eram, pentru ca mi-era dor de ea. Dar aveam plusata vamaiota pe care am presat tot sufletul meu si pe care inca ma presez.

   Tutunul il framant intre degete si zambesc
   Sunt o viata, dar viata cu ea e tot ce vreau sa traiesc.

   O iubesc.

marți, 5 septembrie 2017

Amalgam

   Sec de idei, implinit in ploaie, in mana o tigara, parul mlastini si siroaie, nu pare sa se vada vreun soare. 

   Doarme incruntat, ore prea multe petrecute-n pat, cu perne intre picioare, cu patura pe cap.

   Merge pe varfuri prin casa, vrea sa nu faca vreun deranj, priveste cerul in pace totala, dar vrea sa izbeasca un zid pana plange.

   Futil, caci blocurile se scurg deja in ploaie. Deja le-a batut, mut. Si singurul sange e apa de ploaie, de pe  gat in jos, de pe clavicula pana pe dos.

   Respira transpiratie cand tremura in sinea ei, cand se urla la ea, cand vrea sa fuga, dar primeste o palma. 

   Se trezeste in fiecare zi sa faca, dar nu face decat aburi cu plamanii si gura, concomitent.

   Oamenii sufera in spate, dar suferinta ei nu se poate masura in a lor. Dar e si datorita lor, intr-un mod ori altul.

   E un esec de jene si de gene,transferabile. Nu vrea sa le transfere in niciun caz. Iar transferabilele sale, rudele, le tot dau viata. Nu le priveste decat ca pe niste viitoare dezamagiri. Sau sperante.

   Ochii se tot ascund, iar buzele se tot saruta pe sub covoare. Toti calca covorul ala in picioare.

   Asternutul miroase a putred, pentru ca e doar ea cu ea, cu toata transpiratia ochilor, cu tot aburul gurilor care nu inceteaza sa taca, cu toate mainile care in loc s-o ridice, doar o izbesc cu capul de parchet. Umezit, el se umfla, precum o face si ea.

   Ce sens au cuvintele, cand nu se pot proteja si nu pot exprima nimic singure?