Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

duminică, 19 martie 2017

Linie dreapta


   Goo Goo Dolls - Iris & U2 - Every Breaking Wave


   O linie materiala trasata peste o apa nesfarsita. Un monument de rabdare si exaltare care se intinde la nesfarsit. Pe masura ce apa se intinde, asa se intinde si firul. E flexibil si rigid: cateodata pocneste apa, fiind flexibil la extremitati si dur in mijlocul sau. Alteori este rigid si flexibil: adie si se-nvarte printre valuri, intr-un ritm calm si deopotriva alert. 

   S-a intamplat sa fie o clipa adevarata, moment in care apa a inecat pamantul si a devenit majoritara. Apa, fiind simbol al prezentului si una dintre cele trei stari de agregare si prin asociere temporale prin prisma judecatii unui muribund care a adus o asemenea teorie. Si cel care a scris toata rotunzimea pamantului intr-un bol mare cu apa, cu penita inmuiata-n tus. Toate povestile se scriu in efemeritatea clipei prezente, iar intocmai ca apa, prezentul poate lua diverse forme. O linie infinita deasupra unui ocean prezent si neprevazut este un calator cu o destinatie precisa, dar indecisa prin destin. Un previzibil poate fi oricand clandestin acum.
Sursa imagine: Anna Popova

   Linie trasata cu un ac deasupra apei. Poate fi un conglomerat de trairi sau o stagnare de moment a unui muribund. Poate fi doar un desen inutil care a prins viata. Sau poate fi doar o lectie de viata pentru o planeta inecata de clipa si urmarita de oxigenul din moleculele de apa, da care nu ofera si conditii de vietuire celor cu glas, celor cu apetit sexuale, celor cu sentimente, trairi, amintiri, pasiuni si regrete. 

   O linie materiala trasata peste o apa nesfarsita. Un moment de nimic pentru nimeni. Un obiect material care are urmari individuale, nestiut si nevazut de nimeni. O statistica cu un singur grafic, dunga exacta in parti si unduita in altele. O linie pe monitorul conectat la pulsul de biped, libertate, pace, linie dreapta... 

   Dar o linie in natura nu poate fi decat o infaptuire a unui Dumnezeu inchipit, a unui gand care a dorit intr-atat de mult sa se materializeze, ca a prins glas si forta de a se face vazut. Si intr-atat de vazut, ca a acaparat totul cu o singura ideologie dreapta sau stramba: tot una va ramane, de acum si pana se va evapora toata aceasta realitate palpabila de moment.

luni, 13 martie 2017

Sanctuar

   Houndmouth - On the road

   O scandura pe jos, intre pomi si drumuri pietruite, oranduite dupa propriile legi si dupa propriile cuvinte. Un povarnis si un drum incalzit de soare, reflectandu-se in scandura slefuita, lacuita, amplasata prost si fara sens. Un conglomerat de elemente, intr-o liniste calma de primavara. Concepte de oameni care nu se afla in acest peisaj si concepte de voci negre, aparute de cu seara in micul sanctuar literar. 

   Un acord de chitara pe fundal ce se intensifica o data cu inaintarea noptii. Un varf de iarba mai verde decat cel de-alaturi si mult mai lasat pe-o piatra decat orisicare. O mana de vant ce atinge pamantul, dar care nu lasa urme. Un pas de animal care nu face pagube. O scandura amplasata prost, auzita ca se plange doar cand ploua. Drumul pietruit doar de niste cuvinte, intinse ca vopseaua pe zid, doar ca pe pamantul tanar. Doar element de natura aceasta piatra, pusa una langa alta, in asa fel, incat si-au facut drum etern catre un "catre" nestiut de nimeni, descoperit doar de luna si pitit de umbre, ziua.

   O pace nestramutata este un loc inca necunoscut, nevizitat nici in treacat de catre cineva. Urme de popas exista: o scandura fixata. O urma de mister, fara explicatie, fara miscare sau vreo urma: aceiasi scandura, sprijin al ierbii lasata de relaxarea adusa pe vant, paralela drumului grizonat si dur spre nicaieri, inotator intr-un ocean verde, acoperita doar de-o coroana ravasita de copac. Nu stie nici el cum a crescut atat de garbovit.

   Un sentiment de sedere, de amplasare definitiva intr-un loc atat de sacru si deloc profanat. Un loc de care ar vrea sa se detaseze orice muribund pentru ceva mai mult decat o scandura. Pentru beton. Pentru mai mult decat pacea pe care o cauta constient un sfert dintre oameni. O bucata de scandura, o urma de aparteneta in acest tablou, prelucrat, venind din aceleasi materiale: s-a intors acasa.

   Oricare om are datoria de a se intoarce inapoi la ceea ce i-a adus pacea 
   Candva.





(Sursa imagine: Wenz Murillo)

vineri, 10 februarie 2017

Terminal

   You Me At Six - Give

   In februarie, la mare, e pentru majoritatea un intreg necunoscut. Pentru mine, necunoscut e cum sa stai departe de ea, in tenesi pe ploaie in studentie, la munte. Este intr-atat de greu si spontan sentimentul, precum n-ai crede. De n-ai crescut langa mare, nu poti intelege atasamentul fata de relief, de intinderea de apa, de nisipul cleios si rece de acum. Iar eu nu il pot simti. Imi ustura degetele. Imi dor talpile. Imi dilat pupilele pe dealuri, cocotat sus pe Cetatuie ca un pierdut, uitandu-ma in gol, sperand ca voi simti un pic de nisip in timp ce urc si ca voi vedea macar o dunga albastruie de mare cand privirea mi-o cobor.

   Te simti ca un zeu la o inaltime mare, desi esti doar un suflet de salamandra cu dorinta de a se ineca. Te simti mare, desi mic, caci nu la mare. Si tot ce credeam este ca pot pleca fara sa ma mai uit inapoi, dar adevarul este ca ma voi uita intotdeauna inapoi: pentru mare, daca nu pentru altceva. Pentru ea, ca dainuie acolo in port si plange iernile, fara ca eu s-o pot mangaia la mal cu cateva degete intinse. Ea, care-mi stropeste fata cand mi-e greu si pe care o pedepseste orice muribund vara. Lor nu le apartine. Poate de aceea.

   Este un chin. Unul suportabil. Sa vezi in orice ochi caprui culoarea nisipului plouat, iar in fiecare ochi negru, intreaga mare vazuta vag in intuneric. Un albastru pentru zilele ei senine, cand oamenii vin sa se plimbe pe malul ei sau pe faleza, ori acel verde de mal, cand algele indeparteaza orice om, caci vrea o izolare permanenta. Si tot noi nu-i dam voie. Ea nu are voie sa planga. Ea trebuie sa fie disponibila oricand. Iar asta ma ucide, ca si om ultramarin.

(Sursa imagine: Gabor Arion Kudasz)


   Peste Cluj, din varful Cetatuii, iti poti imagina orice intamplandu-se. Inaltimea de la care privesti te copleseste cu tot felul de ganduri sau cu tot felul de imagini pe care le poti include in realitatea clara din fata ta. Eu tot ce am putut vedea a fost cum Marea ineaca tot orasul dintre munti si cum se ridica cateva varfuri de cladiri, cum inoata lumea fericita, cum rasare un pescarus din orizont si cum insfaca un om. Cum il duce dincolo de vai si-l elibereaza pe nisipul cald al timpului petrecut in zbor. Iar vara va veni si pentru noi, boemii, in serile de toamna la "poalele" marii, locul pe care il pot numi "acasa". Locul unde iti poti uda fundul pe nisip, uitat de toti cate o ora sau doua, scriind la becul de sub o umbrela de paie. O tigara fumegand si o mare in fata, zbatandu-se si aruncand stropi peste tot ce ai scris, ca un dascal care iti citeste opera de arta. Desi nici atat n-o pot numi.



   In mare, nu vad muntele, iar frumusetea muntilor e incomparabila cu cea a marii. Indiscutabil si invers. Nu mi-e dor de Constanta, cum mi-e dor de...

   ...Imi tai degetul cu o foarfeca si ma trezesc. Sunt pe Cetatuie si iarasi visez.

   

vineri, 3 februarie 2017

Refugiul dintre palme

   Urma - Cine iubeste si lasa & COMA - Canta-mi povestea

   Refugiul dintre palme este fin. Refugiul este un material pe care il modelezi cu atentie. Poate fi dur si frumos, sau dur si fascinant. Foarte posibil sa fie un material sensibil. Foarte posibil sa te priveasca, cand ii dai ochi sa vada si buze pe care sa le simta vorbind. Refugiul poate vorbi si poate fi surd, inert, activ. Te poate ridica in timp ce tu il formezi sau il tii, intocmai ca pe un castel din carti de joc. Ii poti simti pielea si pleoapele sau ii poti forma prin oranduirea miscarilor degetelor tale o talie, un os inghinal, un bazin intreg din lateral, un gol de piele si coaste fine. Refugiul poate tremura si se poate lasa purtat de mainile sale creatoare. Se poate lasa pe tine. Se poate lasa in nestire sau intr-o cunoastere oarba. Poate boci cu lacrimi de bumbac sau isi poate rida pielea de pe coloana in urma atingerilor tale creatoare.

   Intre palmele tale poate fi o distanta de milimetri, tinandu-te de propriul brat la suprafata realitatii. Sau te poti scufunda in nestirea unui refugiu pe care il poti crea cu voie. Iti poti crea propriile riduri ale mainilor tale, propria impleticire a zgarciurilor tale. Niciodata nu este un adevarat concret pentru un refugiu. Intotdeauna este diferit si se simte altfel la palpare. Il creezi intotdeauna dupa clipa si context. Il poti face material de catifea sau latex, bumbac sau lana. Il poti face sarcastic, uracios, iubitor sau visator. Il poti readuce pe pamant sau sa-l plimbi in vant, lasandu-l sa fluture liber. Il poti privi deasupra capului tau cum iti zambeste si cum striga: "Sunt liber!". Sa poti alerga cu degetele prins de el, batand vantul ca intr-un steag in el, iar cel mai sinistru gand care te opreste este faptul ca poate zbura. Poate sa-ti scape si sa zboare in continuare si fara tine.

   Ti-a scapat un refugiu drag dintre palme, care ti-a zburat peste cap, amintiri si timp. A fost plouat si zbatut, acoperit intr-un final de zapada. Dar ca orice planta, primavara, cand zapada moare, se naste si altceva. Refugiul tau prinde picioare, se ridica pe-un genunchi si face pasi. Poate veni la tine, sau poate merge in directia in care vantul bate. Un destin ghidat de natura, de natura umana, natura creata de om.

   Orice cuprinzi cu pasiune si drag intre palmele tale are chip de om. Forma i-o dai tu. Tu ii cuprinzi atinsurile si neatinsurile din sine si tu ii formezi starile, tu le cuprinzi. Iar refugiu iti este. N-am gasit raspuns de ce astfel, ci doar este. Acceptam, ca fiinte morbide si muritoare, desirandu-ne ca o carpa in timp si intre palme nepotrivite sau in clipe nepotrivite. Altii ne pot completa si ne pot coase inapoi bucatile pierdute. Totul tine de perspectiva.

   Refugiul dintre palme:
   Fugar din stergare.

miercuri, 1 februarie 2017

O. Un.

   Somnusor - Aici nu mai locuieste nimeni


   O coloana ragusita cand te-apleci. Un genunchi flexat, departat de celalalt. Un moment cu mana ta. Un moment cu vocea ta. Un clipit de vertebrat. O coasta fisurata fara tabac. O continua lipsa de intimitate. Un oarecare cos iesit pe-o tampla. Un litru de sudoare pe frunte si pe gat. Un singur mers panicat. Trei batai de talpa pe asfalt. O cazatura pe gheata uscata si veche. Un priveghi pe praf si pietris. Mai multe ganduri scrise in agenda. O agenda plina de realism exacerbat. Un somn profund. O dimineata trezita-n bezna.

   O carte lasata pe parchetul prafuit. Un fir de par intre pagini. Doua degete, aruncate peste coperta. Un gadilat nocturn, printre suvite de aschii tiparite. O proza nocturna.

   O speranta mai noua. Un "eu" mai simplist. Randuri mai scurte, cat dureaza-un rasarit. Scris tremurat pe agenda. O bucla roasa de temerea de a nu cunoastre intr-atat de bine sentimentul resimtit. Un stilou nehotarat. O mana dusa la tampla. Un deget dus la ochi. O pacla de fum. O farama de oameni. Un nimicitor prezent. Un trecut mai atragator decat clipa. O clipa de regret pentru clipe inmormantate. Un vraf de carti langa pat. Si toate randurile scrise la inceput, pentru a retrai acum. Un telefon bazaitor, spart, aruncat in perete. O senzatie ca nu mai vrei pe nimeni langa tine. O certitudine: nu mai e nimeni langa tine.

   O clipa cu tine.
   O intreaga existenta doar cu tine.

   (scrisa pe 31 ianuarie 2017)


miercuri, 18 ianuarie 2017

Cluj-Napoca. Ianuarie, 18

 
   Goo Goo Dolls - Slide

   Calc pe dale aprinse de aventura si alerg prin iarba, imaginandu-mi ca sunt un om liber. Ma simt ca unul. Ma simt capabila de orice si ma aflu in locul in care imi doream sa ajung de ani, simtindu-se acum ca zile. Fiecare zi se simte o existenta capabila in sinea mea, iar cand am moemnte de decadere, ceva apare si ma apuca de umeri, zicandu-mi printr-un sentiment ca pot. Si pot alerga, pot creste, pot face orice, pentru ca stiu ca exista si ca face la fel. Poate chiar mai bine.

   E un spirit care cuprinde parca tot, cu chip si trup de om. M-as bucura daca-l vei cunoaste si deja ma bucur ca-l cunosti. Ma bucur, caci si ea il cunoaste si-l are in sinea sa. Ca este, exista si persevereaza. Uman si peste uman ii sunt gandurile, departate si totusi, atat de apropiate. 

   Acum nu mi-e permis sa alerg. Este ger, dar dalele pe care fugeam candva imi sunt inca sub talpi, in mers calm: e soare. Este cum ar trebui. Este un poem albastrui pe cer care mi se plimba prin ochi, impartind fumurile de tigara ca epitete si departarile ca idei: cate dale or mai fi, intrupand toate sub o alergare, idei de se pot scrie si apoi citi? Nu am idee. Am cotropit fiecare strada pentru toate gandurile si fiecare respiratie pentru cate-un cuvant. Asta am facut pana acum, dar acum?

   Sunt in Cluj. Iar tu esti la a douazecea iarna, primavara, orice iti vei dori si orice vei face. Esti la peste a douazecea idee, iar eu vad soarele mai bine ca inainte. Il vad mai pur si mai viu. Il simt enervant in ochi, dar placut, de ma uit la ce nu-i langa mine. Esti in deceniul doi, desi pare ca esti de mai mult. Esti, si pare ca ai putea povesti despre fiecare secol in parte, traindu-l imaginar. Esti aici si fugi pe dale, fericita, caci soarele ti-e dat tie astazi sa iti schimbe varsta si sa te cuprinda in stranii melancolii, perfect in regula.

   Acum, de-as face inca cativa pasi, as fi la o stranie varsta si as povesti despre ziua aceasta ca ar fi fost acum zeci de ani. Asa ca decid sa stau pe loc, sa-ti stric cerul albastru si sa suflu intr-o parte a cerului tau cu epitetele mele, cu ideile pe care le savurez acum. Sper ca nu te-ar deranja. Nu l-as neglija nici pe cel din departari, dar n-as fi capabila sa-l poluez ca acum, decat daca as merge. Si as merge. Asta fac cel mai bine. As merge acolo, nestiind exact unde, si ti-as mai multumi inca o data, ca, intr-un fel sau altul, ai fost si esti spiritul acela care ma prinde de umeri si imi zice ca pot. Ca ma face sa merg mai departe, oricat de oribila ar fi existenta umana actuala si oricate zgarciuri s-ar bloca pe-un amarat de pix si pe-o amarata de existenta, capabila de ceva. Si-ti multumesc ca-mi rasari in sinea mea. Iti multumesc ca esti si ca ma faci sa traiesc, prin simplul fapt ca, fara sa banuiesti asta, ma ajuti sa evoluez. Iti multumesc pentru serile cand m-ai scos din ce-i al meu uman si m-ai dus sa vad cerul de sus sau cand ne-am uitat cum ard pacatele in sticle dubioase sau cand am spart pahare existentiale la bufet existential. Se face.


   Iti multumesc, in al douazecelea an de la aparitia ta ca uman, pentru ca ai aparut aici sa faci o schimbare. Si iti multumesc ca mi-ai permis sa fiu si eu una dintre ele. I'll be here to look up to you and support you. Oricat ar cotropi demonii interiori sau altceva ce s-ar putea sa-ti strice spiritul intr-un anumit moment, eu voi fi aici. Il voi asculta si-l voi face sa paraseasca spre ceva mai indepartat. Si imi doresc sa ai cele mai pretioase trairi si experiente, caci meriti. Sa te bucuri in fiecare zi, luand soarele de pe cer de-acum si sa-l pastrezi undeva in sinea ta. Si iubeste-l, caci e al tau, iar cerul sa ti-l captusesti in interiorul gecii tale.

   Iti doresc tot binele, om minunat,
   Spirit liber, pastelat.



   

vineri, 30 decembrie 2016

O seara ca aceasta


   Seafret - Atlantis


   Seara aceasta poate fi...


   Mefistofelica. Poate fi modelata in asa fel, incat ca tot ceea ce se intampla in juru-mi sa-mi dauneze sufletului, sa imi degradeze trupul si sa-mi maltrateze toate valorile acelea bune despre umanitate, despre ceea ce stiu si totodata, fata de ceea ce nu stiu. Sunt seri in care te arunci in boala ca in bratele cele mai de pret si plangi. Plangi, facut ghem pe covor, in jurul piciorului mesei din sufragerie si-ti vine sa te dezintegrezi cu tot cu materie si cu gand. Iti vine sa mori de trei ori in trei minute si te intrebi de ce nu se intampla. Iar raspuns nu gasesti, oricat ai incerca.


   Inerta. Poti medita ca o leguma, labartat pe pat, gandindu-te la toti aia de-i iubeai din "tineretile" tale de tanar adult sau adolescent sau naiba mai stie, caci oricum, timpul e relativ. Timpul ti-e totuna ca apa de la robinet: o uiti pornita, fara s-o folosesti concret. Iar pana si cand te speli pe fata si te uiti la tine in oglinda, lasand apa sa curga in neand, nu vezi decat un chip pe care nu il poti vedea pe strada, dar poti sa-l simti in fiecare dimineata incruntata si-n fiecare seara, zgaindu-se in fel de fel de ipostaze: tot inerte. Il irosesti in absolut orice cascat si in orice intindere a muschilor tai atrofiati.


   Spirituala. Iti dai seama ca toate ideile tale despre lume nu sunt singulare. Intalnesti oameni cu care poti avea o conversatie, doua, cinci si sa intelegi ca un suflu e precedat de mai mult decat materie. Nu te defineste ce ai zis ieri sau cum ai zis-o. Te defineste clipa aceasta ca fiind adevarata, pentru ca aceasta clipa nu se poate regreta, intamplandu-se, luand parte la ea. O simti, poti fi pasiv sau deopotriva activ, tot resimtind-o. O poti schimba intr-un moment. Toate simturile sunt mai taioase, iar momentele cand esti spiritual, se resimt ca si atunci cand te simti cutit, iar in varful lamei tale se taraste un material fin, de-a lungul lamei tale, in jurul manerului, la nesfarsit. Si toate astea intr-un moment. Iti poti da seama ca iubesti, ca ai crescut, ca poti sa plangi (e uman), ca nu stii ceea ce se va mai intampla, dar prea putin conteaza: eu sunt acum, iar de acum incolo pot schimba ceva.


   Un telefon primit poate schimba o perceptie de o viata. Un ton care sa rosteasca aceleasi cuvinte uzuale, dar formulate in asa fel, incat sa-ti dea un imbold sa poti spune ceva cand vrei cu adevarat sa spui ceva. Sa transmiti un lucru cand chiar ti-l doresti. Sa vezi lumea si sa constientizezi ca seara asta poate fi cum iti doresti tu sa fie. Ca-n mana ta sta decizia si decizia nu te controleaza pe tine spre o anumita actiune.

   Tu ai decis sa-mi citesti blogul si sa simti ceva. Tu ti-aia dat curajul sa ai o seara in care poti fi inert. E perfect in regula! Seara mefistofelica creste cele mai mari suflete creative, cei mai mari romantici. Serile sunt facute sa existe pentru tipuri de abordare, iar eu abordez seara prin scris. Pentru ca au existat si-n viata mea seri in care am plans si am scris, datorita tie, ca te-am iubit, sau datorita tie, ca mi-ai lasat balta un pumn de sentiment. E perfect in regula. Serile sunt facute pentru noi. 

   Serile ne dam dreptul sa respiram si sa fim oameni cu adevarat. Serile ne dezgolesc de toate straturile de bumbac in care au expirat altii fum de tigara si ne descotorosim de ele, ca sa ne uitam in sinea noastra si sa vedem ceea ce avem.



   Iar noi, oamenii, avem multe.
   Iti multumesc ca m-ai citit, cititorule.
   Iti multumesc tie, pentru revelatia si emotia din telefon.
   Suflu boem. Intr-o seara ca aceasta.

(Sursa imagine: SoBooks)