Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

joi, 19 ianuarie 2023

Acasă

 

   Mă-ntreb de câtva timp, mereu, parcă clișeic, "ce caut aici?". Ce caut aici? Ce caut, cum caut, cât umblu, cât vreau să găsesc ce, mai exact? Nu găsesc nimic, decât...

   Sufletul meu cusut de fermoare, caracatiță de textil mult prea moale și zemos de la ploaie, pentru că a fost lăsat prea mult timp pe sârmă să se usuce de la atâta bucurie. Unde vreau să ajung? Vreau să ajung să nu mai doară, vreau să mă bucur și să exist ca un suflet liber în vânt. Să mă leg de tastatură și ea de mine, să cutreierăm lumea, fără un loc pe care am vrea să-l numim "acasă". Unde e acasă? Și cine e acasă? Niciodată parcă oamenii care trebuie, sau dacă sunt aceștia care trebuie, îți taie fermoarele. Nici nu se sinchisesc să le tragă, să le închidă. Nu se sinchisesc să facă nimic.

   Ce găsesc pe drumul acesta către casă e că fiecare, dar fiecare om pe care l-am întâlnit, are preferințele lui și parcă niciunul nu te vrea. Nu te iubește așa. Mi se pare că iubirea pe care o nutresc atât de tare o arunc în stânga și-n dreapta, ca după o vreme să mi se dea înapoi, încet, în palmă, complet mototolită și măzgălită. Ca și cărțile date împrumut și neîngrijite. Și pentru prima oară în viața mea, aș fi vrut să-ți mai împrumut cărți și să crești alături de mine, să cresc alături de tine legături noi, neuronale sau nu, dar de fiecare dată îmi înapoiai cărțile cu coperta devastată de drumuri și de lăcomia cunoașterii. 

   Cred că am ajuns o carte. Nu știu ce gen de literatură prezint lumii, dar tare cred că sunt un volum de poezie. Nu am timp, spațiu, nu am nimic tipărit și totuși, totul e scris din centimetru în centimetru din pielea mea, pe și dedesubtul său. Nu înțeleg, unde e acasă până la urmă? În câte case să mai poposesc, să îmi iau inima târâtă prin maieuri și chiloți de bumbac, până voi ajunge să îmi primesc cărțile împrumutate, așa cum le-am dat? Câte dureri să mai îndur? Câtă piele să mai jupoi, pentru că atingerile tale au lăsat urme adânci ca de arsură? Unde sunt și de ce plâng? 

   De ce ascult piesa asta? I will never know, dar cumva am ajuns să aflu din propria experiență, diferită de a oricui. Sunt un altfel de cavaler la curtea calvarului de a găsi casa mea. Casa mea, unde voi rămâne, de unde nu mai trebuie să plec. Unde știu că lucrurile mele vor rămâne și cinci ani de acum. Unde în pod ne putem întoarce să ne uităm la poze vechi și să ne jucăm cu jucăriile din copilărie. Nu mai rezist, dar așa tare vreau să ajung acolo și să reușesc să mă opresc. Să mă prindă cineva de mână și să îmi zică "aici e acasă, eu sunt acasă". Să te cred că ești acasă. Să te simt acasă, oricine ai fi.

   Vreau acasă. Și te rog, nu mă lăsa să plec. Te rog, nu mai pot să-mi duc tălpile pe drumuri și să realizez că am pieptul bătut în cuie în tălpi. Mă doare fiecare pas în piept. Mă doare viața și timpul îmi șade pe umeri și știu că dacă mă pornesc cu focul din mine, n-o să mă mai întorc niciodată. N-o să mă mai uit vreodată în urmă. Și știu că nu asta vreau de fapt. Vreau doar să am încredere, acum, că pot găsi ce caut. Chiar îmi doresc din toată inima să găsesc asta și dacă zic că nimic n-o să mă oprească, așa e. Nimic n-o să mă oprească, dar voi rata foarte multe fragmente de oameni care îmi făuresc povestea vieții mele și e regretabil dacă fac asta. Am nevoie de o balanță în care să mă simt în siguranță. Degeaba mi-o fac cu mâinile mele. E altfel când ții și te ține cineva, măcar un minut, cu toată sinceritatea, în cea mai mare tăcere a lumii. 

   Te urăsc pentru că m-ai mințit. M-ai făcut să cred că tu ești, dar nu ești nici pe departe un milestone. Nu știu unde sunt aici, în fața ta, dar știu că sunt alungată de mine în timp ce mă văd pe mine în sticlirea ochilor tăi. Îmi iau înapoi toate lucrurile din locurile care credeau ca măcar o vreme, să le fie locul permanent. Nu mă îngrijora, pentru că știam că sunt cu tine. Nici nu mă cred când zic că te urăsc. Nu pot. Nu aș putea arunca cuvinte așa dure. Nu aș putea. Nu aș putea să tai hamacul din inima mea în care te protejez de tot răul, unde te privesc noaptea, luminată de lună și acolo unde lumea te vede așa cum ești. Cum sunt. Unde sunt? Unde vreau să ajung? Am o foarfecă în mână. Mă doare. Nu vreau s-o mai am. O arunc la câțiva metrii-n fața mea. Vreau să nu o mai ating. Continui să scriu. Mai bine. Continui să exist aici, să împac prezentul cu aceste sentimente transpuse în litere. Cumva, mă doare, pentru că acest hamac nu a existat niciodată. E cusut din scrisul meu de mână cu cerneală permanentă. Ajutor, om de pe drum, om care mă aude în cuvintele de aici. 

   Vreau să nu mai înțeleg româna. Vreau să îmi vorbești și să nu înțeleg limba ta. Nu vreau să mai știu ce îți place să mănânci și când, și cum. Nu mai vreau să știu cum îți prepari cafeaua și cât lapte de migdale vrei în el. Nu mai vreau să știu cât de liberă ești când strigi de la balcon "bună dimineața", de dimineață. N-am vrut să editez niciodată amintirile cu tine. Sunt așa de vii, pentru că m-am simțit în nesimțirea mea emoțională, atât de vie cu tine. Erai ca un spectacol pe care nu îl pot uita și iată, chiar nu pot. 

   Simt în momentele astea cum se încuie o ușă foarte groasă de metal. Mă doare așa de tare, că am căzut în simțirea nimicului. Nu simt nimic. Mă uit, înghețată, cum se închide. 

   Vreau acasă.

luni, 1 august 2022

Nu (te) înțeleg

    Nu înțeleg cum situația unui om îl poate pune în ipostaze grotești pentru suflet. Un solfegiu oftat în intimitatea a șase mâini, dispersate diferit, cu privirea la o floare de gladiolă albă. Cum poate uita detaliul acesta?

   Nu înțeleg, decât acum, că iubirea se face, frumusețea se cultivă și intimitatea se creează în ropria ta intimitate. Atinge, întinde mâna spre așternut și deși gol, îl vei simți plin, plin de inspirație, plin de muzică și mirosuri. Cineva stă în colțul camerei și te privește, tăcut. Te pictează. E Caravaggio.

   În clar obscurul vieții tale, poți găsi un râu de sens într-un bulb împachetat în sine însuși. Ăți amintește de femei și cum înfloresc bulbii când îi atinge primăvara, gestul viril de a da viață naturii din fața ta pe care o divinizezi. O privești întinsă, o privești cântând. Auzi vântl cum bate în peretele experior al apartamentulu tău în timp ce-i pictezi coastele cu degetele tale. Ea cântă. Tu n-o să cânți niciodată la ea. Mereu, ea se va deschide spre a-ți cânta, doar atunci când va simți că ești demn de a oferi în schimb o altă lucrare pe măsură. 

   Sculptează-i cu privirea picioarele, ori nici măcar. Stai în liniște cu ochii închiși și simte-o, simte-i forma, ca pe un contur, deseneaz-o haotic, deseneaz-o, multe spații goale, multe cercuri, rotogoale, desenează. Devin-o un obsedat, iubește-o, divinizează forma, divinizează-ți mâna: nu-i a ta. Legată de tine, dar niciodată a ta.

   Ce-i al tău? Nu gelozia, ori posesivitatea exacerbată. Nici banii nu sunt, ori statuetele de fildeș care-ți încununează grota. Nici talpa nu-i a ta, ci doar pasul poate fi al tău. Doar gândul poate fi al tău. Nici vocea nu e a ta, ci ce conține vocea aceea, ce ține în ața ce trepidează prin interiorul tău, cea pe care urcă și coboară cuvintele într-un strip tease nebun. 

   Ipostaza grotescă pentru suflet este pretutindeni. Este în tine, este în mine și în oricine trăiește ca om pe pământ. Sunt vicii, capcane ale egoului, gândurile altora supte din cărți citite, idei venite din show-uri binge watched. Nu ai timp să te uiți la ea, cu ochii tăi, prin tine. Nu ai timp să iubești. Nu ai timp să scrii și să simți. Nu ai timp să pictezi, decât ecranul telefonului tău cu grăsimea de pe degete când dai scroll. "Noul Caravaggio" sau "un Caravaggio contemporan", te atrage, îl urmărești. Roberto Ferri. El cum poate?

   Acum 10 ani, puteam fi noul Dostoievsky urban. M-am oprit, să realizez că puterea de a iubi e mai mare dect un job, puterea de a prelucra mintea e mai mult decât niște conexiuni cerebrale, ci sunt esență. Ele țin de fluxul vital din fiecare din noi, ceva ce a împins societatea să meargă mai departe. Ceva din mine nu mă lasă să tac, ceva te tot vrea, te tot deseneazăă, te tot iubește. Ceva din mine e obsedat, cleios, întunecat, înnegrit de fum. Altceva te vrea pe o culme, mângâiată de o mână, tu, șezând pe iarbă, eu, privindu-te, iubită, iubită de mine, iubită de mâna aceea, iubită pe pânză, iubită pe iarbă, iubită în scheletul meu, iubită în jacheta mea, mergând apăsat pe asfalt, iubindu-te în talpa pe care o grăbesc spre tine. Iubindu-te, dar nerealizând că iubirea e un gaz care se poate consuma.

Vreau să te iubesc de aici, de la distanță. Vreau să creez și să te creez. Vreau să te iubesc cât de pur pot, departe de tot ce e uman, aproape de tot ceea ce reprezint cu adevărat eu.


Cer prea mult,

Dar ofer mai mult decât poate duce acest sol.


joi, 30 decembrie 2021

De veghe #5

    Kevin Morby - Parade


   Primul picior de pe dreapta, flexat. Urmatorul picior de pe stanga, intins. Stanga peste dreapta, mai sus, un bazin lipit de un laptop. O pisica care a incercat marea c-o labuta. O pisica care a reusit sa ia vazul de la rand. O pisica comoda pe piept, torcand si frecandu-si gingiile negre de coltul ochelarului. Este treizeci decembrie, iar maine este o noua zi care ne asteapta. Dar acum?

   O nostalgie ciudata zboara peste camera asta. Acelasi barlog unde s-a ascuns copilaria sub pat (cand patul era pe celalalt perete, unde acum se gaseste dulapul), iar adolescenta pe el, prin asternuturi mototolite de ganduri, lacrimi, vise, sosete pierdute in vreme de somn pe sub plapuma si carti. Unde mi-s ochelarii?

   Pisica se linge. Paul e indreptat spre umarul stang, acolo unde multi si-au sprijinit capul. Tot anul a fost un g and, ca poate iubirea si-l va sprijini blajin. Un bot de pisica mirosind vag a peste atinge sticla de la ochelar. Spatele este in cea mai incomoda pozitie, sprijinit de te miri ce. Gatul sta la nouazeci de grade. Toate durerile fizice au un sens. O melodie pusa a doua oara. Frig la degetele de la piciorul drept.

   O mama luminata de numele ei mic, de beculetele micului bradut de Craciun din cealalta camera. Un respirat linistit, in semn de onorare a odihnei de la ora doisprezece si patruzeci si sapte. Acum zece minute, aceiasi pisica din barlog se odihnea pe pieptul ei. Se pot schimba multe de la minut la minut. Parul umed s-a uscat la varfuri, cum s-a uscat si pielea dintre sprancenele proaspat pensate. Oare ma vor angaja?

   Pe partea stanga a patului sade o perna singuratica, restul de patura. O sacosa de la F64 plina cu hartii mototolite, rupte din caiete ce nu mai serveau nimanui, pline cu un scris confuz al unui copil de unspe ani: formule neintelese, neretinute, neinsemnate. Numere care nu insemnau nimic. Cu ele mai degraba se ambala narghileaua virgina de la majoratul din Vama Veche. Au trecut sase ani de-atunci, era cazul sa isi sfarseasca fecioria la finele acestei luni. O luna de decembrie mai goala, parca mai pustie, dar si plina de surprize, confesiuni, mutari, agitatie, speranta, iubire si suspine tacute. Undeva in maneca asta gri mi-am ascuns cuvintele sa le pot folosi in aceasta seara, cand parul mi se usuca lent, dar sigur. In douasprezece ore nu voi mai fi aici, iar momentul acesta va fi o amintire.

   A treia oara cand se da reply la piesa. Kevin Morby si dorinta inflacarata de a nu te parasi, mama. In barlogul acesta s-a cultivat un maldar de om care porneste incolo, nu se stie pentru cat. Acest maldar nu te va parasi niciodata, mama. Lacrimile astea repeta piesa pentru a cincea oara si s-ar repeta la infinit, pentru toate momentele in care inca vreau sa traiesc cu tine clipe minunate. In barlogul asta am dormit in primele mele zile, iar acum, in ultimele mele cateva ore pe acest an. 

   Lubrifierea ochilor, sa vad mai bine. Sa va vad mai bine, printre randurile blogului batran. La umbra unei lampi de sare de Himalaya, un nas usor umed, un sentiment usor sensibil. O pisica adormita, pregatita sa isi intinda capul. Aceasta pisica este latura emotionala, este promisiune, este iubire pura. Iar ea este pentru ea, mama.

   Bagajul nefacut. Cantecul mergand lin. Spatele indoliat. Melancolia plutind in aer. Tastatura luminata, nu mai e una neagra, data cu oja turcoaz, ieftina peste tastele unde nu se mai vedeau literele. Au trecut anii. Se fac zece ani de High Ink, zece ani de scris si simtit si de dat seama, ma bucur ca s-a dat in barlog. Un barlog foarte dezordonat, unul in care s-au trait si au grait multe.

   Stay tunned!


miercuri, 15 decembrie 2021

Seara

    Îmi place seara. Imi place, pentru ca nu trebuie seara sa pretind ca sunt ceva. Seara pot doar fi, in liniste, eu. Intr-o lume agitata, seara pot fi eu si cascatul monoton al unui moment cu mine. In liniste, in singuratate, ma pot regasi. Pot deveni unul cu focul launtric, palpaind intre palmele mele, sub forma unui mic bol, o lumanare care a ars toata viata sa atat de mult, incat e inecata acum.

   Am plimbat focul dintre palmele mele afara. L-am facut sa intalneasca un alt foc, mai puternic. Atunci, privind in ger cele doua lumini, una vaga si una predominanta, nu am stiut ce sa fac. Am aprins tigara. Acum eram patru tipuri de focuri, diferite prin orice. Daca cel dintai era asa bolnav, inecat de totul, al doilea sanatos si viu, al treilea imi stirbeste focul din sinea mea. Asa ca am decis sa sting tigara.

   Am ramas noi trei, in sfat de seara. Am initiat o apropiere cand mi-am pus hanoracul galben. Am zis ca asa poate o sa apartin de ceva in orasul acesta atat de gol sufletului meu. Atunci am zis ca pot face o capitala mondiala doar din privitul unei flacari in gol.

   Cand credeam ca am inteles, mi-am adus inapoi in palme flacara bolnava. Am vrut s-o duc la caldura, camera intimitatii temporare. Cand am facut un pas in interior, s-a stins. Cu acel ultim firicel de fum, am inteles ca nu aici e locul sau. Poate nici al meu.

   Dar ce am inteles este ca seara este locul potrivit unde lumina focului se vede cel mai bine. Doar prin contraste poti vedea ceva foarte clar, nu bajbait, nu prin deducere si mai ales, nu prin speranta dupa ani de zile ca poate exista un om ca tine sa te inteleaga asa cum esti. In momentele serii iti dai seama ca esti singur. Esti tu cu tine. Viata? Poate doar o simpla noapte. Si ziua? Poate o noapte a trupului sa fie activ. Cu adevarat activ, nu cu activitatea din ecrane. Nu cu un job pe care-l urasti. Nu cu dezamagirea constanta ca nu faci nimic util.

   Si apoi, lumanarea din sticla? A ars o viata intreaga pana sa se inece in ceara. Ce soi de analogie sa trag si sa tragi din asta? Poate nu suntem potrivite una pentru cealalta. Poate gandesc prea mult. Poate am, cum spuneai, iluzia bolnava a romantismului intr-o era cand lumea traieste ce vede si atat. O iluzie a fericirii constante pe care ar trebui s-o imbratisez si sa nu mai gandesc asa mult. Poate, sa nu mai simt atat de multe si sa rad, sa ma bucur, sa traiesc in prezent, cum ar zice unii. 

   Traiesc in prezent. Prezentul ma doare si incerc sa caut elementele din mine care sa imi dea puterea sa merg mai departe. Mesajul sincer m-a ajutat sa inteleg ca vibratia mergea pe acelasi tip de canal, dar probabil canalul meu e plin de lumea asta pe care vrea sa o salveze. Poate sunt prea unul in opt bilioane sau un alt cuvant care chiar exista in romana si care sa ma ajute cu un numar pe care nu il pot cuprinde in imaginatia mea.

   Imi doresc sa iubesc. Imi doresc sa ma motiveze iubirea, nu sa ma usuce. Nu imi doresc sa ingenunchiez in fata nimanui. Cred ca asta e lectia mea si a nimanui altcuiva. Am implicat prea multe suflete in a-mi gasi sclipirea aia. "Cel mai nobil sentiment", stii ca mereu ma gandesc la el asa? Si cum in mod normal, as lupta cu intreaga lume pentru el? Dar ghici ce? Cand se intampla acelasi lucru pentru mine, vizibil, ma doare. De ce ma doare? Pentru ca eu nu mai am puterea aia.

   Nu te mai intoarce niciodata, decat daca esti seara.

   Iar tu de te-ai apropiat, ti-am zis de dinainte ca te vei arde.

marți, 31 august 2021

Sticle goale

    Arunc sticle goale de cateva zile incoace. Cand sunt pline, le simt mai goale si numarul lor tot creste. Creste in numarul zilelor si al orelor nenumarate, seara. Doar seara se golesc, doar ziua le arunc. E ca si cum, noi in vis am explora depravarea noastra umana, band la nesfarsit din sticle tari, care se pot sparge doar in realitate, doar cand se arunca pe tubul de gunoi. M-am saturat sa platesc minute in fiecare zi, pentru bufetul de suferinte ale unei guri care nu-mi apartine.

   In deplinatatea serii, galagia e mai puternica decat nevoia mea de a dormi. Le aud cum se ciocnesc, le aud manifestatia, niciodata nu le aud pe ele. Cat inca e vie o sticla. Cat inca are vin sau bere, eu nu o pot auzi moarta. O aud pe prima, cum se loveste de peretii tubului de gunoi, atatea etaje pana in ghena de la parter. O aud clar pe a doua, cum a spar-o pe prima. Urmatoarele sunt doar absurditati. Ma astept la fiecare cadere, caci stiu deja sunetul. Stiu deja cum se impotmolesc in propria lor durere. Eu nu am incotro. Ma satur de ele in bucatarie. Ma satur sa le escortez pe hol. M-am saturat de ele la mine-n mana acum mult timp si de atunci, ma tot satur sa le vad goale.

   Cand merg prin magazine, ma alina sa le vad neatinse in vitrina, la rece. Fie si daca sunt pe raft, la temperatura camerei. 

   Durerea din timpan incepe cand cad. Cand stiu ce pot produce. Cat poate duce un corp plapand din carne cu litrii de distilate in el? Eu nu stiu cat o mai duc, doar ducand din casa sticle goale.

   Cele din urma sunt sincere. Cele dintai sunt pure.

miercuri, 16 decembrie 2020

De veghe #4


   Nedumerire. Cateva task-uri de facut, cateva cuvinte insirate, cateva taste alambicate, cateva cuvinte calcate una pe alta prin legamant, bucla, taietura, neintentionat s-a ales sa ma scriu asa, sa pot sa te scriu asa. Sa pot sa ii scriu asa. Sa ii cuprind intr-un rand, o idee, mai multe, ori doua, ori noua daca ne dai sa citim despre noi, tot n-o sa putem vedea ce a vazut el cand scria. Un paradox normal. Antiteza.

   Nu are sens ziua de azi si nici n-as vrea. Prima dintr-un lung sir de randuri deja citite si digerate, mai  pe viu, mai sub mort. Un pufait intre palme, ti-ai atins buricele degetelor de baza pleoapei de sus, desi parea ca iti tineai podul palmei la gura. Se intamplau ambele simultan, nu era nimic exclusiv separat. 

   Iti pica parul in ochi atunci cand scriai, pentru ca sticla de vedere care se poarta pe fata nu iti mai servea la nimic, cand vezi lucrurile mult mai bine asa. In neavantul de a vedea. Nu te-ai saturat oare de stare? ar cand acum te simti cel mai prezent, cand nu vezi un sir in care iti asterni masivul gandurilor? Care mai sunt si alea? Care masiv? 

   De veghe in lanul de se cara de pe camp, ca sa poata ajunge in real la o tastatura pe o masa abia stearsa de maini care formeaza si creeaza, modeleaza altele si altele. In bolul oval cu pietre mici, rotunde si colorate, de obicei plasat pe masa, se afla fragmente ale plictiselii care mi se par niste compusi atat de normali, fix in bolul acela. Da, chiar si pe o masa care cere productivitate. Cred ca de aceea nu il gasesc acum pe masa. Cred ca de aceasta data, trebuie sa se scalde in fotoliul portocaliu de langa maini, trup si scaun. Mai pune un acoperis, ca imi zboara. Mai pune unul, ca nu stiu unde se pune hornul, sa iasa mai util aburul gandurilor. Nu stiu ale cui sunt. Poate sunt un orfelinat de ganduri tot auzite care le comaseaza in ceva mai mare, in ceva durabil sau poate la fel de fragil, ca simtamantul unei astfel de responsabilitati. Nu sunt organizata, dar poate uneva in adancuri, pot fi si organizat. Abrevieri ale unui pronume care nu isi are sensul, cand fluxul creativitatii vine ca si observarea nealterata a realitatii. 

   Se plimba pisica pe masa. In partea dreapta a laptopului, vad cu osul privirii griul blanii, visiniul copertii agendei, stand calare peste un alt obiect pe care nu il pot intercepta. Muzica tocmai s-a oprit, ca sa porneasca alta, iar in timp ce scriam asta, s-a si intamplat: o noua piesa a pornit. O chitara si o toba undeva adanc in sunet, nu pot intelege, dar ascult. E bine doar atat sa faci, cateodata. In momente e bine doar sa vezi, cum nu vad acum decat tastatura. Cum imi urla claviatura in timp ce scriu frenetic. O apa trasa la baie, am lasat usa de la camera deschisa. Intra subtil frigul si se pune ca o palma pe picior. Ma simt fat fatat de moment. M-au nascut toti oamenii care se vorbesc acum, trei prezenti, doi vorbind, eu, unul din ei. Unul in usa, s-a stabilit un timp viitor intre ei, o intarziere a unui acum, pus intre paranteze doar ca si concept. Trebuie sa ma pun pe picioare, imi aud in fiecare dimineata. Acum nu aud decat muzica.

   Un moment de veghe la scriere, dupa luni e disparitie din momentul asta. Melodie de privit pe tavan in dormitorul de acasa, de la mare. Poate asa imi cald oasele in moalele nativului, in patul in care m-am tarat ca si proaspata coptura pe pamant. Descopeream comfortul patului si tot ce gaseam erau mainile acestea pe care le urmez in necunostinta de cauza, tot scriind, tot privind urmatoarea tasta. Tot mancand litere sau crezand ca o fac. Ma tin la dieta intr-o piateta plina de cititori. Un leu in cusca, pus acolo cu toate uneltele de a iesi. ar de ce pus? Si de cine? Si in ce fel?

   Cred ca am o mutra prea plata pentru o proza atat de minerala. Au ramas doi in camera si cateva animaliere. Un aer cald care urca spre nazal, sau vine pe verticala. Poate pe orizontala, a picat olfactivul pe crestet si incepe sa se scurga din nari, pana in plamani, adanc. Tot o forma de penetrare? De ce se iau actiunile asa? Cand doar ma bucur de moment, de ce ar veni astfel de notiuni? Stiu ce era in aer.

   Poate vei intelege clipa asta. Poate ca nu. Poate vei vedea prin mine si dincolo de insusi cuvinte si sa vezi ce am vrut sa transmit, dar tot asa e bine, ai putea sa nu. Si cand am reusit sa fac acest compost literar sa devina arbore nemuritor? Poate chiar acum, o data cu tine. Fara tine, nu as putea scrie. Fara tine, nu as reusi sa gasesc intelegerea aceea intima si simultan anonima, caci poti citi, dar nu ma cunosti si poate, nu vei reusi niciodata. Poate nu te vei deschide fata de mine, dar te vei putea deschide fata de cum vezi tu lumea si iti vei gasi un stil al tau prin care sa ilustrezi asta. Si e perfect in regula. 

    De citit nu e acum. Nu voi citi randurile astea. Tu ai facut-o deja, si pentru asta, imi intorc acum buza de jos in semn de apreciere foarte nonconformist. Va trebui in cateva momente, minute traditionale sau ore traditionale, sa ma pun in picioare, si nu ma refer la a ma ridica de pe scaunul pe care dormitez. In care imi folosesc numa mintea si mainile, ambele incepand cu m, ca doua entitati separate si totusi unite care formeaza mama universala a tuturor fluctuatiilor cu care ebitez ce interceptezi cu vocea din mintea ta. Nu ai putea citi daca nu s-ar putea scrie. Am o problema de ordin etilist, intr-o lume in care as dori sa fiu un om mai simplu suâi mai ancorat la zilele, orele si minutele traditionale, care curg in mod traditional prin calendarul din cui sau prin minutarele din ceas. Prin numerele care sunt capturi de ecran prin galerii la ore specifice, nu pot deduce cum se stabilesc.

   Focurile la aragaz imi vin in minte. Amintire prin primul an. Am citit texte din  primul an. M-am transpus langa o versiune mai proaspata a mea, intr-un context in care 

vineri, 21 august 2020

18:41

   Just Jack - Winning, Alchemist & Disco Friends

    Mesajele scrise și șterse din impuls. Privirile în zare, evadând ca purici prin plasa de insecte, ca mai apoi să devină vânt. Să se zbată în văzduh în formă de nor diform și cumva să plutească până în vizorul unui altcineva. Mesajele scrise în cărți care au fost scrise din impuls, care au ajuns sub privirile unui... altcineva.

   Mesajele scrise și șterse, șterse, șterse, scrise și șterse iarăși, până noaptea vine în flux peste plaja ideilor, vântul risipind orice urmă de privire care cu mult mai devreme evadase ca purice prin plasă. Acum, evadează prin ochiurile plaselor de pescuit și înoată în voie. Caută particulele de oxigen pentru o penetrare până-n plămânii cei mai întunecați o urmă de înec, deși pe uscat se îneacă pe sec înainte să șteargă. Se șterge în colțul gurii înainte să vorbească sau rămâne cu o aripă peste buze, să poată vorbele să-și ia zborul în văzduh, departe de urechile unui altcineva. Știe că noaptea vor înota și mai știe că noaptea vor juca haotic pe plajele pustiite de suflu uman. Vor fi acolo și printr-o minune, altcineva va avea gândurile tipice de cu seară, iar acelea vor fuma o lulea, iar fumul va zbura, ca pană, până la mal. Se va spăla și va știi, o dată ce va privi...

Ce o va privi...

   Pe ea o privește, dar doar prin singurătatea din sine în clipele de liniște, prin draft, o dată scris și prin mesaj, o dată șters, o a doua oară, la fel de iradiat de incandescența unui gest necontrolat. Nevătămarea, dar vătămarea tuturor clipelor când viforul poate fi vânt cald de vară care să mângâie un altcineva în jurul urechii și până la gene. Pană la gene. Când ele clipesc, lumea tace. Când visează, marea fierbe și se retrage, timidă. Nu e loc de altcineva în lume, când e ea. Nu are drept nimeni să mai fie, când este și respiră tot aerul dintre oameni, dintre toți și toate. Când, cel mai mare nucleu al vieții se găsește într-o scoică găurită într-un colț, legată cu o ață, care se izbește de un cadru de lemn undeva, la o gospodărie uitată de lume, deși nu de toată lumea. Unde vuietul nopții șoptește cuvinte nevorbite, ci gândite în adâncul păcătos al uneia. Nu se poate controla. O face neîncetat.

Dar de-o va privi...

   O va iubi, vădit, complet, înfrânt închipuit. În gând, o va dezveli de prejudecățile în care lumea se scaldă prin barurile acum închise și în stațiile de autobuz, cu oameni închiși în sine. Unde mai poate încăpea o deslușire, când nu rămâne decât în pauzele de câte două minute în timpul unei lecturi? Când dă pagina agresiv, imediat după duzina asimilată, să-și dea seama că acea carte care merită scrisă se află deasupra creștetului unui altcineva? Unde se precede eroarea din acte, dacă nu prin actele trecute prin cerneală, amprente, piele, scăldate în baia de sânge și compartimentate într-una din cele două camere? Cum îndrăznesc să le numească astfel, când tot ceea ce este mai pur iese din codul de bare, din formalismul exacerbat al societății, când, intimitatea se numără în momente, iar nu ceasuri? În glasuri, iar nu în înfăptuiri palpabile, dorite, propriu-zise?

 "Unde se pot denunța?". Pe cer, doar acolo îi mai ascultă cineva. Acolo îi ascultă orice bezmetic, orice visător, orice lunatic. Orice bufniță obosită și orice liliac hiperactiv. Acolo se privesc, se pun în genunchi să se caute prin mări, prin păduri, prin deșert, prin văi și lacuri. Doar acolo se caută pe jos, dar doar sub cer. Sub cer, oriunde. Se cer unul pe altul, niciodată unul în fața altuia. Se ascund pe rând și ies pe rând, întocmai ca într-un duet care era pregătit și anunțat ca monolog individual.

Se știu?

   În fiecare poveste, unul pică de prost. În epistola celestă, nu se știa de vreunul dintre ei să fie prost, deși unul se considera des astfel. Nu făcea, nu privea, nu vorbea, dar veșnic făcea nefăcutul, privea privitul și vorbea nevorbitele într-un tumult lingvistic, de frica resimțirii seismului care ar putea tulbura apele. La finele fiecărui capitol, se simțeau într-o încrengătură de brațe, de clipe când, cel puțin unul închidea ochii, forma clasică, dar într-un context departe de el: seismul era dublat. Pielea zgâria și răzbătea prin bluze. Poate de aceea se retrăgeau într-o clipă. Poate de-aia ușile se deschideau. Poate de-aia mesajele se tot scriau și ștergeau. Se spălau pe mâini una pe alta, pretext de "distanțare socială" și "legende urbane". Întâmplări întâmplătoare de prin vecini, pe unde și-au mai uitat inimile la încărcat, sau pe unde pretindeau alții că le dețin. Când o inimă doar băltește undeva într-o margine de vale, sub pământ să se târască cu aorte în loc de coate, să se învenineze de pământ, să se spele în lacul subteran și să se odihnească pe o bancă. Intenționat. Nu aleator.

Se știu.

   Fiece om, vifor, particulă de existență se știe pomenită. Fiecare "altcineva" spre care se înalță ode, poezii, fugi nocturne înspre găsirea sinelui în care trebuie să se lovească ea singură de ea însăși, ca un potop de poporul îngreunat în preacurvie. Nu "altcineva" aici, ci în fiecare fărâmă de pâine pe care o scutură pe geam și care-i intră în ochi seara pe balcon, dimineața oriunde, în liniște și în zbârnâială. 

   Undeva în sine, altcineva doarme liniștit și o dată cu el, și ea la fel. Realitatea? Ea adoarme cu telefonul în mână și cu ea în gând, fără să mai găsească puterea să mai fugă. Singurul lucru de care chiar fugea era de ea însăși. De puritatea, fragilitatea emoțiilor resimțite, "pe" și "în". Singurul lucru spre care să-ngenuncheze este măreția întinderii de apă, pentru a capta-o pe toată în sinea ei și spre a-i livra onorariul unei seri, măcar o dată, pe bancă, să privească împreună marea. Împreună cu altcineva.

   Te iub- Ora 18:41. Șters//