Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

vineri, 24 noiembrie 2017

Nonsens cu sens

    Korantemaa - Photosynthesis

   Am fost un om agresat. Asta va ramane o certitudine.
   Dar ceea ce mi-e teama ca devin este un scriitor agresat.

   Stau in camera mea de la camin, mancand o banana si inconjurata de ambalaje si haine. Zic ca nu are rost, zic ca e de prisos sa cobor atatea etaje, "manual", pentru faptul de a fuma o tigara, si ea, "manuala". Dar asta e seara mea. Si am ideile cumva amestecate-n minte.

   In camera mea goala de la camin, in bezna becului din micul hol, se zareste un mic birou pe care imi sed majoritatea din chestii: o foarfeca, un pliant de la Work & Travel, o foarfeca portocalie (cadou de Craciun de la mama din a cincea), doua pungi de tutun Stanley (verde si portocaliu), un pliant taiat de pizza, o furculita si o revista literara. Ocazional, ca si acum, portofelul meu sta calare peste penar. Cu clipe in urma, am tras din tot acest maldar, doar penarul: atatea scrisuri, mi-am zis, sa vad daca le mai recunosc.

   Nu zic. Am recunoscut candva. Sunt mesaje din liceu pe el. Foarte "ceai de vanilie" si porcarioare deocheate in Vama. Cateva nume si porecle, inside jokes... Niciun bai, dar poate unul singur: ca se sterg.

   Depanand azi amintiri, facandu-le atat de reale, ca intr-un modelaj verbal cu o persoana pe care nu o puteam recunoaste. Nu o puteam privi ca ceva prea apropiat de mine, si nu mi-am explicat niciodata de ce. Mi-a ajuns sa ma intorc in taramul taberei din vara lui 2015, prima oara a mea in Cluj, ca sa putem vorbi pe un balansoar pe indelete. Aventura asta, tin sa precizez, dar si aceste randuri, sunt faurite din ganduri ante meridiene clujene.

   Mi-am dat seama ca marea mea pasiune este arta scrisului. Writing. Beletristica. Proza. Spune-i cum vrei. Sunt o prostituata a ideilor, a sentimentelor redate prin imagini, chit ca sunt fotografiate strict de simturile mele, dar mai ales de vazul meu. Oftica se naste din neputinta mea de a le reda, intr-atat de exact, incat sa pot exprima sentimentul pe care l-am simtit si eu cand am vazut. Si am vazut multe la viata mea.

   O mare bucata din inima mea este in Cluj. Probabil va ramane aici definitiv, chit ca voi pleca, chit ca va fi asediat orasul de forte necunoscute sau chit ca va deveni un oras banal. Desi ar fi imposibil. In orice depresie ai fi, nu poti da niciodata da vina pe Cluj. Va fi activ mereu, intr-un mod chill totusi. E ca prietenul acela foarte zen care te invita la ceai in Flowers sau la vin fiert in Insomnia sau in vreo grota, unde e clar si o expozitie. Si vin din Insomnia, of course.

   Si bucatii din mine, ramasa nestramutata de pe meleagurile mele, meleaguri de care unii rad aici, dar de care ma voi mandri, ca suflu marin, ca si trup si minte, mereu: sunt acolo, mama mea, nasterea mea, cresterea mea, iesirile mele, nasterea prieteniilor, fricilor, obsesiilor, pasiunilor mele. In Constanta am scris pentru prima oara. In Constanta am suferit ca iubesc pentru prima oara. Liceul meu e foarte prins in pamantul dobrogean. Si desi arta e inmultita cu multe numere in plus fata de orasul meu port, eu consider ca ceea ce simt in sinea mea poate fi egal cu arta pe care Cluj-Napoca o are de oferit. Simt ca am atatea de oferit, din punct de vedere artistic... ma doare. Se simte in fiecare unghi al corpului meu. Si sunt un simplu om, crescut in nisip, faurit din apa, vant si carne putreda. Atat. Mi s-au dat ochi sa vad si maini sa reproduc. Imagini create din scris de mana: multumesc, mama draga, pentru bucata asta fiarta de carne. Si multumesc Constantei ca m-a tinut la sanul ei.

   Un shoutout, nu musai o postare de citit, ci doar un monolog pe care vreau sa il postez si de va vrea sa fie citit, fie: vreau sa scriu o carte, dar nu o carte banala. Si cumva, vreau sa fiu citita. Paradoxal, nu am cititori, decat numarati pe degete sau anonimi, care nu-mi vor scrie vreodata. Ma darama sa vad ce se scoate acum la tipar, cum contemporani cu mine scot, iar eu raman pe Blogspot. Si stiu ca pot, fratilor!

   Si acum ca imi mut ideea incolo si incoace: ba, voi puteti. Cei de la Constanta. Fara exceptie. Tu o sa treci peste nenorocitul ala de BAC, da-l in ma-sa. O sa intrii la medicina, fie ca e Cluj, unde vrei, fie ca e Bucuresti. Iar incredere cum am in tine in legatura cu asta, nu mai am in nimeni. Si am incredere ca iti vei gasi pe cineva, buna mea prietena; doar imi doresc sa nu te pierd vreodata. Si tu, cea cu gura si suflet mare, cea plecata in Anglia: mi-e atat de dor de tine si de intelepciunea ta, de vorbele tale babesti in clipe random si la nevoie... Si n-o sa uit de tine, micule om, cu care mancam cartofi prajiti la tine acasa si beam din sticla de Tequilla a tatalui tau. Sper ca iti place in Scotia. Ba, dar atat de dor o sa-mi fie de tine, si imi este deja, fratele meu blond cu barba: cel in Cluj, intr-o continua schimbare, crestere si instrainare de locurile sau oamenii de bastina. I dunno, asta simt. Si fetita aceea mica, acum la arte si cumva, mereu la arte: imi faceai jucarioare in liceu si plangeam pe umarul tau. Ai fost primul om pe care sa il respect, sa il ascult si sa il iubesc ca pe un prieten adevarat. Regret si acum ca nada vorbe cu tine, dar pare ca asa trebuia sa fie anyway. Si mi-e dor, UMF-ist-o, sa stam la tigari si sa povestim: stii foarte bine cine esti (daca ai oja neagra pe unghii, neintacta, si ochii verde-ceva). Mai faceam caterinca una de alta, dar era fain si asa.

   Baieti si fete, eu am douazeci de ani si vreau O VIATA, in pula mea. Vreau sa traiesc fiecare zi, vreau sa o valorific si sa o iubesc, pe masura ce cresc. Si mi-e atat de frica sa cresc. Ar fi trebuit sa-mi fie frica in pubertate cu fiecare centimetru crescut de la podea. Nu vreau sa pis ochii nimanui, vreau doar, cumva, sa stiu ca sunteti bine si ca mai dati un semn de viata. Fie ca o zic sau nu, va iubesc super mult si ma gandesc la voi, cum mai sunteti, ce mai faceti. Eu momentan incerc sa fac fata unei facultati pe care incerc sa o plac. Nu pun iubirea fata de facultatea mea in calcul: ar fi gresit, cu virgula, cu minus, cum vrei tu. Eu sunt in sinea mea si voi fi studenta la arte, pentru ca asta vreau. Si vreau sa scriu, mai darz, mai profi, mai vizibil. Vreau sa fiu un om vizibil: as vrea sa ma urc pe un scaun, sa vad lumea, sa scriu despre ea, s-o cunosc pe ea toata. Dar spre deosebire de multi, o sa ma dau mereu jos de pe scaunul ala si o sa ma uit ore intregi la nisipul dintre degetele mele de la picioare: fiecare granula fiind o amintire.

   Voi iesi la o tigara:
   Vorbe spuse intr-o doara.


Sursa aici

miercuri, 25 octombrie 2017

O seara de chitara




   A mers pe hol. Cativa metri parcursi la nervi, apoi o idee: o intoarcere brusca pe un hol care credea ca exista. S-a intors, s-a uitat: nu exista. Inchide usa, scartaind pe tot coridorul. Parcurge cu spatele patru pasi, nu mai mult, nu mai tarziu: se vede in oglinda. Nu este ceea ce vrea sa fie. Scuipa in fata sa. Face dara cu piciorul si pleaca inainte.



 "Intr-o zi, va trebui sa inteleg ca sunt perfect asa cum sunt. Sa nu ma mai gandesc cum ar fi fost daca as fi fost altfel, doar ca altii sa ma placa"

-10:48 P.M.


   Needless to say, si-a dat seama de toate astea, ascultand. Poate isi dadea seama ca exista oameni in preajma sa, dar nu: era muzica. Si era un sentiment de neapartenenta. Sau mai degraba, de o apartenenta permanenta de care voia sa scape cu orice pret. Voia sa se jupoaie, dar se fataia pe calcaie si privea un oras mult prea sonor, mult prea luminat pentru momentul acela, doar cu sine. Isi vorbea sie insusi, fara cuvinte. Erau cuvinte aruncate din guri mizere, la misto, care dureau. Principii aruncate la gunoi. Acel zambet al sau de complezenta facea doar sa arunce cu aplauze spre gurile mizere, inconjurate de barba. Sau fine. 

   In fine, si-a plecat. A plecat pentru ca nu mai suferea sa fie un spectator mut al frumusetii muzicii, redate din degete atat de neingrijite, canturi din guri atat de mizere. Canturi ale unor oameni care au infaptuit actul, faptul democratic de a grai, dar graiesc tot mizerii. Un deseu omenesc. Asta ar fi putut fi si el. Ar fi putut fi un "el", dar nu ca "ei". Pentru ca ei sunt grotesti. Doar sunt muritori. Dar paradoxul care s-a trezit este ca si el e muritor, dar de ce nu se poate incadra in ciclul acesta, sa se poata acomoda cu contemporanii sai?

   N-ar fi putut iubi, n-ar fi putut manca, n-ar fi putut asculta, n-ar fi putut clipi, fara sa-si arda pielea intreaga, doar daca era o clipa un "el" ca "ei". Dar e doar o "ea" care nu poate fi ca "ele" sau ca "ei". Limba romana e singura unealta la indemana pe care o are, si cenzura fata de propriul regim. Transparenta, de asemenea. Ce om paradoxal pot fi.

   Muritorii sunt un mister
   Digerat altfel.

joi, 28 septembrie 2017

Vidul si Universul. Ea


   The Kooks - Broken Vow


   Catun de tutun, inhaland prea mult fum. Cine esti acum?


   Monologand cu tutunul, fumul si scrumul, facem Consiliu. Ne vorbim in versete, suficient de cu sete, de ganduri, bucurii si regrete. Rulez cu toate degetele. Te modelez intre mine si piele si piei de neplacere. Te scurgi pe masa si te iau: ma arde sa te am. Ma uit in aer si mi se formeaza o imagine clara: tu. Mi se impleticesc degetele in blucle de scris, in timp ce viata mi-a deschis inca o doza de bere. Dar e clasic. Se tot face. Arta. Iar muza mea se preface in oxigenul meu, iubirea mea se face in mana mea.

   E o betie frumoasa care nu vreau sa se termine. Se modeleaza iar si iar, dar nu iar din tutun. Ea e aerul in care imi plimb picioarele goale in mare, si tot nisipul pisat, colorat, graunte infinite de ceea ce este, ceea ce vede si ceea ce gandeste. Le culeg in palme: pleaca si revin. O nerabdare continua sa vezi ce va mai avea, ce iti va mai arata. Cum te va mangaia si cum te ma dezmierda cu realitatea adevarata, pe care trebuie sa o vezi. Ceea ce spune e ca vantul, briza care te alina la obraz. Se unduieste usor pe spinare. O inspiri si o expiri, lent si alarmant, acelasi ciclu vital cu care ai tras prima data aer in piept, la prima bataie a medicului care te-a adus in lume. Ea e gura aceea. Ea e cunoasterea angelica si luciferica. Ea e stiinta artistica pe care tot ea a infaptuit-o, nascandu-se cu acest dar, sezand rabdator sub pielea ei, pana vine un detaliu relevant care sa-l infierbante si sa iasa. 

   Aburii din fiecare strop de cuvant pe care ii spune sunt apa din mine, care circula neincetat. In ea a fiert lichidul datator de viata pe care il ofera oricui este dispus sa o asculte glasuind. Ea ofera viata. Ea da din ea, sa vezi si tu lumea. Sa poti sa fii un wonderer pret de cateva momente. Pret de o viata, dupa o discutie. Dupa mai multe. Dupa o seara in lateral sau o seara in parc. Sau o zi intreaga.

   Ea este totul. Ea este vidul si Universul.

   Ea sunt cuvintele care nu iti vin si te-apasa pe emisfere. Ea e acea culoare pe care incerci sa o cauti cu atata ardoare, dar nu iti iese. Dar iti iese, cu voia sa. Ea e misterul lumii care se descopera cu rabdare, incet... Nu e o forta bruta, e o forta launtrica. Ea e vocea naturii si legaturile de sub pamant prin care discuta copacii. Ea e aerul produs de ele toate. Ea e produsul finit al definitiei "naturii". 

   Ea e toata fibra mea si tot scrisul meu, cel buclat si impecabil. Dar ea e si taieturile drepte, drepte ca liniile mele de constructie. E flexibila si imi creeaza forme. Imi creeaza forma fetei ei, de zece luni, spre bulevardul meu spre viata pe care singura il voi crea. Ea e familia mea si tot ce este mai bun din mine. Ea e rezerva mea infinita de iubire, pe care, cu rusine si teama, am ascuns-o de ranirea proprie.

   Ea e definitia fericita a Vamii si a Clujului, a Constantei si a lumii. Ea e idealul meu pe care imi doresc sa nu il mai ratez niciodata. Ea e toata viata mea, scrisa de cand o stiu si pana acum. Ea e nasterea bebelusului de dragoste pe care il botez "Viata Mea", iar alaturi este mama, eu, si mama, ea. Ea e frumusetea, si imi doresc sa nu o pierd niciodata. Ea e gura pe care insipr si expir, aceiasi gura pe care mi-a umplut-o cu petale dulci, cu sarutari lungi, cu zile scurte, desi grele si lungi pentru altii, de dragoste, de drag, de cuvinte si soapte. 


   Mi-a facut studentia un lucru nebun, dar eu eram singurul nebun dupa ea. Mainile mele cautau s-o gaseasca in cearsafuri dimineata: in unele zile o gaseau, in altele o gaseam in picioare, tragandu-ma din pat, iar altele au fost serile lungi in care scurgeam piele lacrimala. Ma dezlegam de tot ce eram, pentru ca mi-era dor de ea. Dar aveam plusata vamaiota pe care am presat tot sufletul meu si pe care inca ma presez.

   Tutunul il framant intre degete si zambesc
   Sunt o viata, dar viata cu ea e tot ce vreau sa traiesc.

   O iubesc.

marți, 5 septembrie 2017

Amalgam

   Sec de idei, implinit in ploaie, in mana o tigara, parul mlastini si siroaie, nu pare sa se vada vreun soare. 

   Doarme incruntat, ore prea multe petrecute-n pat, cu perne intre picioare, cu patura pe cap.

   Merge pe varfuri prin casa, vrea sa nu faca vreun deranj, priveste cerul in pace totala, dar vrea sa izbeasca un zid pana plange.

   Futil, caci blocurile se scurg deja in ploaie. Deja le-a batut, mut. Si singurul sange e apa de ploaie, de pe  gat in jos, de pe clavicula pana pe dos.

   Respira transpiratie cand tremura in sinea ei, cand se urla la ea, cand vrea sa fuga, dar primeste o palma. 

   Se trezeste in fiecare zi sa faca, dar nu face decat aburi cu plamanii si gura, concomitent.

   Oamenii sufera in spate, dar suferinta ei nu se poate masura in a lor. Dar e si datorita lor, intr-un mod ori altul.

   E un esec de jene si de gene,transferabile. Nu vrea sa le transfere in niciun caz. Iar transferabilele sale, rudele, le tot dau viata. Nu le priveste decat ca pe niste viitoare dezamagiri. Sau sperante.

   Ochii se tot ascund, iar buzele se tot saruta pe sub covoare. Toti calca covorul ala in picioare.

   Asternutul miroase a putred, pentru ca e doar ea cu ea, cu toata transpiratia ochilor, cu tot aburul gurilor care nu inceteaza sa taca, cu toate mainile care in loc s-o ridice, doar o izbesc cu capul de parchet. Umezit, el se umfla, precum o face si ea.

   Ce sens au cuvintele, cand nu se pot proteja si nu pot exprima nimic singure?

joi, 31 august 2017

Sevalet


   Am creat o iluzie cu pensula pe foaie. Imi infigeam unghiile in lemnul putred din sevaletul care inca avea demnitatea sa stea in picioare. Era asa de murdar si totodata, tinea sa imi fie martorul mut, alb, cleios, colorat la propria rafulare a sinelui meu. Era incarcat de ani si de amintiri mute, filmate in fibrele de lemn. Avea trei trepte, trei gauri unde imi infigeam cu sete butoanele care sa-mi tina planseta. Urma sa facem amor. Urma sa fiu inspirata sa fac ceva. Urma sa ii dau o forma pe care sa o tina in brate, o forma care, prin plasarea sa, sa fie in lumina soarelui. Muritorii se sfasiau in jurul meu. Ma sfasiam de ei prin ea.

   Mi-era sursa de scapare. Refulam cu toate ideile in ea. Intram cu pensula intr-o culoare, apoi in apa. Imi bagam nonsalant degetele in gauri, uitandu-ma in cealalta directie. Era, cumva, lipita de mine planseta. Ne bucuram, desi eu nu eram constienta de moment. Nu stiam ce fac. Nu stiam ca ii pictez si ca-mi pictez. Nu stiam ca urmaresc anumite forme. Nu stiam. Nu aveam idee de cum se zbate coarda din sinea mea si cum se zbarnaia, in acelasi unison, si mana mea. Mi se prelingea apa pe mana si o lingeam, pentru ca, cumva, stiam ca e parte din mine. Era negru. Era verde. Era un rosu de Rusia cu tenta erotica.

   Ma apucam zdravan de piciorul de lemn.

   Parca as fi apucat-o de mana si parca as fi plimbat-o prin parc. Parca i-as fi aratat iarba cum creste. Parca m-as fi vazut pe mine, crescand, fara notiuni perturbante, umane. Era o simplitate, iara nu liniara. Era un tumult, mut, delicat, dar si agresiv. Se zbatea foaia sub mana mea, pe margini, patata de tot felul de materiale. O murdaream cu jegul din sinea mea. O murdaream cu amprentele mele. O faceam sa nu mai fie ea. Desi ea... ea era a mea.

   Pauzele mele mi le inecam in tutun.

   Zapada de alta data m-a facut sa plang pentru ca stiam ca nu sunt suficienta. Apoi reveneam in fata ei, confuza initial. Reincepeam sa focusez pe forma exacta din fata. Era o natura moarta. Un chip de om. Era un ansamblu de obiecte, plasate de mainile profesoarei mele. Zgarciul sonor al colegilor mei se diminua, intocmai ca o transa treptata in care nonsalant intram si eu. Dar doar sevaletul meu era...

   Ea.

   Nu era vreunul care sa picteze sau sa se sprijine pana la piept, precum o faceam eu. Ei nu sugeau viata din apa captata de perii pensulei. Ei nu simteau. Ei parca nu plangeau culoare si nu voiau sa isi puna mainile infectate de gudronul pauzei pe calauza lor de lemn. Iar eu... un muritor morbid. Era o imagine atat de cinica, cum imi plasam eu degetele canceroase, lungi, ca pe niste clapete de pian. Dar era lemn si devenise sacru, la fiecare prelungire de minut, focusand. Transpiram de emotii, pentru ca stiam ca nu imi va iesi. Aveam emotii la fiecare pata noua de culoare pe care o inseram. Apa era liantul dintre viata statica a temperei sau acrilicului si viata mea, trairile mele in acel moment. Ea, femeia, e destinata sa arate faptul ca tu esti capabil de iubire. Omoruri in carti, dar si-n sinea mea. Sevaletul era femeia mea.

   Mai mult de-atat, liceul de arta a fost ca o femeie.

   M-a facut sa tremur. M-a facut sa plang. M-a facut sa scriu despre el, referindu-ma la el ca la "pestera rosiatica", din cauza caramizii portocalii din care e facut. M-a facut sa cred in faptul ca pot face amor cu propria mea creatie. Ca pot personifica un lucru, ca ii pot da viata. M-a facut sa ies de-atatea ori in tricou in toiul iernii, sa ma infectez cu fum de tigara si sa tremur, pentru ca, ca si om, sunt vulnerabil. Ca si persoana, eram atasata de dungile mele inegale de pe foaie. Eram atasata de tot ceea ce se intampla sub ochii mei, realizand ca realitatea o pot modela, intocmai precum voiesc eu. Iar pe fundal...

   Chopin.

   Am pierdut-o. Grafica. Chopin. N-am gasit ce voiam sa gasesc in sinea mea, caci vandusem totul unui suflu cu gura si buze, tample si iluzii. Grafica. Chopin. Eram pe alta planeta, aeriana, imaginandu-mi scenarii. Grafica. Chopin. Ma laudam cu ceea ce n-am facut, cu ceea ce am facut, aratam poze si faceam mutre. Grafica. Chopin. S-a transformat sub ochii mei si a disparut aidoma, la poalele liceului meu, cusca mea din caramida...

   Am fost rupta de inima mea, muschi cu muschi.
   Eram la grafica si nu pictam. Nu desenam.
   Capul pe banca. Liniste. Plangeam.

Nici arta, nici durere, arsita verii, toata mutata-n mine. Era toamna. Si ma rodeam. Ca un stomac insangerat si hamesit. Caci dragostea "era tot ceea ce poate materializa un artist". Iar sevaletul meu, lemn strambat de un picior, cu o bara alba de metal in spate, mi-a fost spiritul de care am avut nevoie sa pot infaptui arta. Si ea, planseta mea. Si ea, apa. 

   

duminică, 27 august 2017

Ai.

 
   Axwell /\ Ingrosso - More Than You Know  & Robin Schulz - OK

   Bumbac. Piele. Shot. Noapte. Mare. Camp. Frig. Soare.

   Ai fugit in mare, sa te feresti de soare, in noapte. Ai fugit de-ndatoriri, pentru ca nu ele te reprezinta ca persoana si ca om. "Ai...", "Ai...", "Ai...", tot auzi, povestindu-ti altii, ce "Ai..." si ce nu "Ai...". Ce ai fi trebuit sa faci azi, sau ce ai fi trebuit sa faci anul trecut. Si conteaza?

   Ai fugit ca un bezmetic de tine si te-ai aruncat in rahatul tineretii tale, in tigari, alcool si intr-un total fum al necunoscutului. Te-ai ridicat de-acolo si "ai...". Si ai tot ramas tu, acelasi om valoros la care cu siguranta se uita multi cu admiratie. Conteaza, oare, ce nu "ai..."? Nu conteaza. Iti urla-n spatele urechii de fiecare data cand "trebuie" sa iei o decizie. Iti zic asta, desi conteaza cu adevarat sa iei o decizie in acea clipa? Cand toate se pot rezolva de la sine?

   Paradox.

   Momentul de maxima sensibilitate cu balansul vietii este cand trebuie sa decizi ceva. Cand "ai..." ceva. Doar sa iei o nenorocita de decizie, la dracu', caci trebuie. Si tu nu poti. Nu te-nduri catre un taler al balantei, caci nu stii cat de sigura va fi decizia ta. Cat va cantari pozitiv... Dar asta se-ndreapta spre un viitor "nu ai...". Daca iti permiti sa ti-l asumi acum. In clipa asta.

   "Ai..." nu exista. Nu exista. La dracu', nu vrei sa asculti de ei care iti spun ce "ai" fi putut face. Ai facut-o, ti-ai asumat. Ti-ai urmat instinctul, cel mai important lucru de urmat, cu cateva intrebari si cu cateva ganduri, deopotriva pozitive si negative. Dar lupta sa se duca doar in tine, fara "ai...". 

   Esti minunat.
   N-ai loc de "Ai...".

   Nu-ti da voie, decat sa "ai...", urmand ceva de bine, mai intai, pentru vocea buna din sinea ta. Celelalte vor sa iti calce grumaza, precum calca unii pragul. Vor sa iti verse cafeaua pe tenesii crem, pentru ca nu faci cum "ai fi trebuit sa faci". Sau ca "nu ai luat decizia buna". Dar, in fine, ce "AI" cu adevarat, daca nu tu, pe tine? Si cine, ma rog, sunt ei? Sunt inexistenti. Sunt umbrele ale "nu ai..." candva, in trecutul lor. 

   Sa nu uiti de tine, minunatie cu chip uman si cu conexiuni neuronale impecabile. Toti vor sa stirbeasca frumusetea astazi, toti o vor mazgalita, sparta, aruncata intr-o negura plebeica. Si orice ai face, va fi bine. Orice decizie pe care ai amanat sa o iei candva, se va lua singura, altcandva. Deciziile se vor alinia pe parcursul vietii si preferintele le vor dicta, incet, dar cu siguranta. Si orice ar fi, ai incredere in ele. Ai incredere ca se vor rezolva.

   Caci tot tu le dai putere
   Si ai ce-i mai bun in sinea ta.
   Doar asculta.

Sursa imagine: http://p-hear.tumblr.com/

duminică, 13 august 2017

Cat de goala




   Cat de goala ar fi fost viata daca tu n-ai fi fost aici, undeva, in golul asta, un corp care sa umple tot golul lumii. Cat de gol ar fi fost malul, fara ca tu sa-i dai putere printr-un cuvant unui val sa se bata peste nisip. Cat de goala ar fi fost viata fara suferinta asta care naste ceva. Si ce goala ar fi fost... daca nu erai acolo, ca prin ea, sa ma inveti ceva. Reciprocacitate. Un brotherhood complicat. Cat de goala mi-e mintea cand scriu astea. Si cat de gol a fost drumul meu spre mare, de unul singur. Spre lume, de unul singur. Acum douazeci de ani, cand ieseam din materie organica. Si ce trist am aparut, intr-o conjunctura si-mai trista, intre niste stafide intelectuale care nu au oferit niciodata nimic, decat umanitati infecte. Cat de goala mi-ar fi fost mana fara materialul negru care imi curge prin vene. Care naste alb in momente de negru. Cat de goale mi-s canalele lacrimale, pentru o fericire pe care nu pot, stiintific si logic, sa mi-o explic. Cat de goala, fara tine. Cat de goala? Nu vreau sa imi inchipui.

   Undeva in sinea mea, am o bucata de sfoara din cer pe care cred ca am impartit-o cand, tarziu, am aparut si eu. Si-ti multumesc ca ai impartit-o tocmai cu mine. Iti multumesc ca m-ai cunoscut cand eram necunoscuta de mine. Multumesc ca ai ramas sa umplii golul si ca ai ramas sa dictezi marii sa bata malul si sa inece toti nelegiutii ce o strabat.

   Am domnit peste regatul de nisip, desi singura l-am naruit, si inca imi doresc sa dispar, sa-ti ofer cealata bucata a mea de sfoara si sa te las, caci stiu ca ai face ceva bun cu ea. Sunt asa marunt si limitat, sunt asa apa si sare si carne care o sa putrezeasca si stiu ca totul n-o sa mai conteze atunci. O sa conteze abia dupa, ca te-am gasit si ca am scris. Si ca m-ai impins in continuare, fara s-o faci propriu-zis, sa nasc: nu consumatori de aer, ci larve de cerneala in carti.

   Cat de goala ar fi fost pustietatea din mintea mea
   De n-o strabateai, mereu, si tu, cumva.

   Multumesc.