Cum apare ispita scrisului?

   Din dorinţa de a te exprima absolut. Răspunsul scurt şi concis ăsta-i. Pot exista mai multe variante, depinde de omul inspirat care scrie. Şi mai ales, de ce scrie.

   Pot spune despre mine şi cum am început eu să scriu. Începusem în 2011, când aveam 14 ani, scriind despre desăvârşirile ce le găseşte omul în artă. Că arta am inventat-o noi, oamenii, din acţiunile cotidiene, lipsite de desăvârşire, dar pe care le-am cizelat şi pe care le-am transformat în desăvârşire. Era în pragul acela al meu, la sfârşit de clasa a şaptea, când mi-am tras un caiet studenţesc verde, simplu, în faţă, pe bufetul din bucătărie. Şi am început să scriu, până când m-am oprit la a şasea sau a şaptea pagină. Eram uimită de mine. Uimită de artificiile făcute, de legătura diverselor ştiinţe umane, istorie şi artă, biologie şi ritmul omului de a evolua spre desăvârşire, aşadar, artă.

   Toate acestea pentru că voiam la arte. Voiam din tot dinadinsul la arte, secţia arhitectură. Voiam să găsesc desăvârşirea strămoşească în mine, să evoluez, precum am şi scris. Acele cuvinte erau dictate parcă din străfundul inconştientului meu. Ştia că o să intru la arte şi că o să-mi găsesc desăvârşirea prin scris, deşi eu mi-am dat seama de asta târziu.

   Într-a şaptea, prin 2010 asta, fascinam la orele de română, doar la acelea de literatură. Lectura tot atunci am descoperit-o, îndrăgind-o printre rândurile celor "O mie şi una de nopţi". Am început să citesc carte după carte. Am început să-mi dedic zilele acelei veri doar cărţilor şi desenului artistic proaspăt descoperit. Începusem să scriu, pe foi, pe caietul verde, pe orice îmi pica în mână. Simţeam că vreau să văd şi dincolo de postura de cititor. Iar cărţile şi temele mele creative la desen îmi lărgeau temele pentru scrierile mele, începând de la introspecţie, monologuri şi până la scurte scenete de teatru.

   Crescând şi având un bagaj de cărţi trecute-n revistă, în 2011 începusem să scriu versuri. Am participat la un concurs la care am luat un premiu, iar asta nu-i tot. Am progresat în dragostea pentru a scrie, având trăiri pe care n-am ezitat să încerc să le introduc în scris de mână. Orele de română rămâneau lafel de interesante, pentru mine mai ales.

   Blogul de faţă a fost gândit încă din martie 2012, dar a luat naştere la final de iulie, început de august, din dorinţa de a fi văzută ca scriitor, nu ca persoană. De aceea nu mi-am menţionat numele în nicio postare, deoarece este irelevant. Desăvârşirea mea sunt cititorii mei, iar asta mă ambiţionează să scriu mai mult, să trăiesc cât mai multe emoţii pentru a fi împinsă de către acea entitate care mă îmbie la scris, aşadar, ispita scrisului. Fericirea mi-e în litere şi literele tipărite mă ispitesc şi-mai mult.

   Am devenit un altfel de om de când am început să scriu. Mă documentez mai mult, sunt mai atentă la cum acţionez, pot intra în pielea unui om care-mi povesteşte tot ce are pe suflet. Sunt fericită că am agenda în care scriu veşnic în geantă, alături de caietul de schiţe. Duc o viaţă dublă de artist novice. Sunt un scriitor cunoscut în grupul de prieteni şi visez să-mi scot la tipar primul roman.

   Mă bucur să spun că dragostea am desăvârşit-o şi mi-a schimbat total modul de a scrie. La o lună sau două de la naşterea scriitorului anonim Ink, împreună cu blogul său, High Ink, spun că proza a devenit cea mai pură, cea mai expresivă formă prin care eu, scriitorul anonim, am putut să mă eliberez. Căci dragostea neîmpărtăşită este cea desăvârşită, adevărată, pură, fără nici o pată. Iar aici cred şi acum că am confundat realitatea cu literatura şi n-am văzut ceea ce ar fi trebuit să văd. Dar am simţit şi am scris. Iar persoana respectivă n-a murit, căci mi-e prinsă în rândurile, în postările cu titlu sugestiv ce le găsiţi cu uşurinţă în dreapta, la arhivă. Dragostea poate a pierit, dar romanţa va exista întotdeauna.

   Acum mă adresez vouă:

Cum apare ispita scrisului? Cum a apărut la voi?

Vă provoc să scrieţi în comentariu sau pe blogul vostru răspunsul. Există multe puncte de vedere şi dacă ni le exprimăm, ne simţim mai liberi. Ca atunci când, spre exemplu, văd o imagine şi mi-o prelucrez în minte, devenind astfel o compoziţie plastică după multe schiţe de idei. Sau ca acum, prin această postare.

   Mă înclin în faţa voastră, cititorii mei, oamenilor care mă ştiţi sau pe care i-am iubit. Platonic ori nu. Căci voi mi-aţi influenţat scrierile şi tot voi mă păstraţi în viaţă. Vă mulţumesc mult.

Zi bună.

   Pearl Jam - Last Kiss

   E o vreme atât de plăcută şi de senină, încât până şi câinii încetează să mai latre. Doar îşi fac coada elicopter de fericire că te văd om bun şi le răspunzi c-o mângâietură sau c-un simplu zâmbet.

   În chip de scriitor îmi e zi bună, căci e inspiraţie dezgheţată la temperatură plăcută. Şi că-mi vin amintiri şi mă trec fiori din alte dăţi ale altor zile în care era aşa de plăcut afară. Anotimpuri după anotimpuri şi "drame" de care am râs, iar acum stau cu gura-n zip, gândindu-mă că trec pe-acolo a doua oară.

   Stăteam pe băncuţă afară la liceu acum câteva ore, când era şi soarele ăla şi vremea aia plăcută. Acum e întuneric şi reflectez la ziua asta care a fost plăcută, cum nu credeam că va fi de dimineaţă. Exact, la opt şi zece. Căci întârziasem la grafică and I just stood there, infront of my window, saying random wishdom words. Asta, şi "Besu? Ain't nobody got time fo' that!". Şi nici dâră de chef de linogravură sau crochiuri la acea oră. Lipsisem la primele două ore. Deci, începusem prost ziua. Şi mi-era că plouă, căci aşa arăta..

   Dar n-a plouat. Mi-am luat loc pe una dintre băncuţe, gândindu-mă la lucruri aiuristice şi imposibile, cu soarele bătând din dreapta şi făcându-mi părul mult prea auriu. Pe fundal cu muzică de la spălătoria din spatele meu, dar căreia nu-i ofeream pic de atenţie. C-un orizont betonat, împrejmuit cu gard, văd poarta vişinie trântindu-se şi făcând loc persoanelor ştiute din văz şi nu numai. Unii care aleargă şi alţii care cerşesc ţigări.

   Dar nu acolo mi-era atenţia.

   O păstram într-o direcţie neclară şi blurată. Fumată. Printre stâlpii mişcători şi coloraţi ce-i ştiam. Printre oamenii ce-i văd ca pe nişte corpuri neanimate când apare. Când amestecul de culori are sens, în timp ce mintea îmi zice că nu. Urât drog.. Devin alt om doar ştiind că sunt urmărită de fiara cu două picioare. 

   Scuipi indiferenţă şi văd asta. Doar că nu-mi poţi strica ziua, iubire. E mult prea multă lumină şi căldură afară. Şi-n mintea mea când mi te imaginez şi când te văd. Nu-ţi pot sufla decât aroganţă cu tentă de ignoranţă. Iar asta doar să-mi ascund stresul ce-mi sufocă întregul aparat şi anatomia ce mi-o dai peste cap fără ştire.

   N-o să uit în viaţa mea acea privire rece şi ameninţătoare pe vreme de "Homo Ludens" a lu' Huizinga.

Cu fiecare bumbac în parte.

   E.M.I.L. - Vis în şoaptă

   În fiecare dimineaţă te trezeşti cu părul ciufulit. Scurt ori lung. Cu cărare au ba. Cu breton pe o parte sau pe alta. 
   Te trezeşti cu maieul ridicat puţin peste buric. Pătura toată răsturnată pe lângă pat. Iar tot ce se aude este alarma şi înjurăturile ce i le tragi în gând.
   Te ridici în picioare şi începi să faci primii paşi ai zilei. În tălpi golaşe şi puţin reci. Că n-ai avut răbdare să găseşti perechea papucului.
   Te duci la baie. E rece. Mergi spre oglindă şi simţi covoraşul antiderapant. Te vezi. Ea vede. Te strâmbi. Se strâmbă. 
   Spui că-i copilăresc şi te duci mai departe. Cu aceleaşi tălpi golaşe. Străbătând marmura rece si dând peste covoraşul cu peri moi.
   Târi picioarele, lăsând părul să-ţi pice-n ochi. Fie el scurt sau lung. Şi laşi maieul să-ţi stea cum a stat întreaga noapte. Maieu cu desene animate. Că nici acum nu te-ai putut maturiza.
   Pantaloni de pijama lungi. Bleo. Bumbac sută la sută. Cum îţi arată eticheta mereu înainte.
   Deschizi frigiderul şi scoţi laptele. Îţi torni în cană, apoi bei. Şi te ştergi cu încheietura în colţul gurii. Că nimeni nu-i acasă şi că niciodată n-ai fost o lady.
   Te aşezi din nou în pat şi te uiţi în jur. 
   Te trânteşti pe cuvertura moale pe care ai răcit-o. Perna încă caldă. Iar pătura acoperind covorul. Alb cu oranj. Dar nu ai niciun chef. 
   Îţi pipăi lobul urechii. Observi că nu ţi-ai scos cerceii decât de la o singură ureche. Cea dreaptă. Şi zâmbeşti şi-ţi mai spui ceva în gând. 

   Este, într-adevăr, dimineaţă.
   Dimineaţa pe care o trăieşti de doi ani încoace. De când ai început să trăieşti viaţa de adolescentă. Dintr-aia cu agitaţie, cu bune şi cu rele. Mai mult cu rele, căci aşa le vezi.
   Căci aşa te critică "comuniştii", cum îţi place ţie să le zici. Că eşti ciudată şi că oja e prea albastră. Că parcă e "de mort".
   Că parcă fratele tău nebun este acum responsabil şi că se mută. Că e mare şi are iubită. Şi că e tânăr. 
   Că parcă mereu te ia inspiraţia la miez de noapte. Pe balcon. Cu privirea trecută de bulevard. La 3 cu A.M. după.

   Dar nu contează.
   Tu încă stai în pat, iar minutele trec. Şi visezi aiureli. 
   Dar te ridici. Calci pe pătura de pe jos. O urci în pat cu indiferenţă.
   Te duci din nou la baie. Întâlneşti aceeaşi persoană. N-o saluţi, ci doar te amuzi de ea. Te speli şi ieşi.
   Intri în camera ta dezordonată cu patul nefăcut. Nici n-ai vreun gând să-l faci. Şi deschizi calculatorul. Doar ca să pui muzică.
   Iei sutien şi ţi-l reglezi pe forme. Iei lenjerie intimă şi-o plasezi. Bumbac. Se simte. Cum se simt şi blugii din denim albastru. Puţin şifonaţi şi răcoroşi, c-au fost pe sârmă la uscat.
   Bluza să se asorteze. Sau doar să fie potrivită. O brăţară sau două. Mereu la dreapta. 
   Şi parfum prelins pe gât şi unde şti că-ţi pulsează sângele mai puternic în vene.
   Să fie persistent.

   Iei ghiozdanul şi pleci.
   Şi laşi în urmă camera pe dos. Cu muzica lu' OCS şi Matt Pond PA în boxe.

   Că e dimineaţă.
   Şi mereu ai o relaţie intimă
   Cu fiecare fir de bumbac în parte.

   Stay tunned.

Putine ganduri la purtator

   Kip Moore - Beer Money

   Astazi am stat putin pe ganduri. Pe langa faptul ca ceasul care numai mergea a inceput sa mearga, ne-am ales si cu cateva transferuri. Pleaca trei persoane de la noi din clasa la alte clase sau la alte licee. 

   In schimb, astazi am facut cunostiinta cu un tip putin timid, pe nume Adrian. Vine de la un liceu de arte din Tulcea si.. e tare dragut. Era timid in primele 20 minute, dar dupa aceea vorbea deschis cu toata lumea. Sta pe diagonala in fata mea si.. cam atat.

   Incep sa ma acomodez si sa cunosc lumea. Siiiiii avem pagina de Facebook! http://www.facebook.com/GeneratiaCopiilorMagici?fref=ts :D

   Iar domnisoara cu care m-am certat la ora de franceza mi-a aruncat astazi o privire care a transmis mai mult decat scarba. Iar eu i-am zambit in fata. Doar ca sa se "indulceasca" putin aceasta saratica. 

   Si asa, un mic mesaj pentru cernelistii astia mici care trec prin gradina mea cu "maimute" ale imaginatiei mele si le citesc: va multumesc mult pentru suport. N-as fi crezut ca am o ASA mare pricepere in a pune in vedere unele chestiuni prin scris.. Totusi, eu cred ca sunt niste mici aberatii ale creierului meu. (:

   De la putin mai muritoare si pana la ceva mai deep, Ink sau "fata cu cerneala" si-a facut auzita, cat de cat, prezenta in acest mic Univers. Un Univers nu chiar perfect, cu bune si cu rele, cu rasete si plansete, asa cum e viata. O viata trecuta printr-un filtru de penita cu cerneala neagra. ( Neaparat cerneala nero ca altfel isi pierde Ink renumele :| ).

   Comentariile de la voi ma ajuta foarte mult sa inteleg unde am gresit sau unde am pus accent pe cate ceva prea mult, sau prea nasol, prea bine sau prea putin. Nu stiu ce sa zic.. eu scriu ce simt in unele perioade anume in viata mea. Sentimente destul de puternice. Nu ca si un "attention seeker". Cunosc destui :/ Am si uitat de "caietul verde" in care obisnuiam sa scriu. M-am mutat pe High Ink. Si pronto. Ca merge mai repede pe QWERTY, nu-i asa, bloggeri?

   Eu una vreau sa raman in umbra. Fie chiar si numele meu adevarat care nu e chiar atat de boring cum am spus in my very first post. Imi place mult numele meu, dar nu e vorba de mine. E vorba despre acel Ink care e cam neutru. Zic ca e feminin.. Mda. Cred ca e feminin. Un Ink care e persecutat sa ma asculte si sa dea mai departe.

   Dar asta e natura umana, nu?

   Va pupp si va iubesc. <3

 Cu drag,

Ink

Am ajuns simplu high

 
   1Leu - Reaggae Pur

   M-am trezit la ora unu dupa pranz cu un gust amar in gura. Defapt era dulce. Sper ca n-am adormit din nou cu guma de mestecat in gura..

   Ce pot sa zic. O zi freaky. Inca de 'dimineata'. Parintii nu-s acasa. Fratele meu e la facultate la ora asta. Alte rude. Hmm. Who cares? Sunt singura acasa si ma simt bine. Mai-mereu sunt singura acasa si d-aia ies afara. Dar azi vad ca nimeni nu da semne de viata. Parca toti dorm ca mine. Hahhaha. Treziti-va din coma, copiii mei !

Pe cine pacalesc? Se vor trezi la 5 P.M. si iar vom sta pana la doispe noaptea prin cartier.

   Deschid Facebook si iar vad ca X si-a schimbat fotografia de profil si ca Y este la gara ca l-a prins fara bilet. Chestiile astea sunt "facatoare" de zile. They're making my days. Sau cum colegele mele de la fosta scoala generala la care am fost, sunt in aceeasi clasa; de data aceasta la liceu. Pur si simplu, sunt happy.

   Cred ca azi o sa frec menta si o sa-mi sortez pensulele pe marimi si o sa-mi fac curatenia 'de dinainte de scoala'. Mda.. Mai bine o frec pe net. Oricum curatenia 'de dinainte de scoala' o fac pe 9, so.. yeah. La mall? Neah. Iar vad haine military si ma iau de par. Sau sa-mi ciufulesc parul printr-o miscare simpla. Sau sa-mi afund mainile in buzunarele de la pantaloni. Niste obiceiuri pe care le am si de care nu sunt chiar mandra. Niste obiceiuri care au facut ca 'eu' sa fie un cuvant mai cald decat un simplu pronume personal.

Eu.. ?!

   Eu eram fetita de cinci ani care era tot imbracata-n roz cu codite si cu clamute, care, IRONIE, se juca cu masinute. Tot eu, fetita care se juca cu cerneala. Tin minte ca abia asteptam clasa I sa pot invata sa scriu. Se ocupa mama de ortografie si era mandra de scrisul meu impecabil. Acum, scriu oribil. Cel putin, asa zice ea. Whatever. I have my own font. Problem, dawg? Cat timp stiu ca scriu ce simt si ce stiu sau cred ca simt, I don't give a fuck.

   Mai pot spune ca se apropie concertul celor de la Red Hot Chili Peppers. Am bilet, so.. Ultima zi de vara o voi petrece printre niste rockeri 'imputiti', cum ii place fratelui meu sa zica. Mda. Mai exista si animale d-astea in familia mea. Si oricum, el nu vine. Si oricum, voi pleca la Bucare' dupa meditatiile de la mate, in aceeasi zi cu concertul: 31 august. Si ma enerveaza tata ca-mi zice "La liceu, sa nu cumva sa pierzi vreo meditatie la matematica, daca vrei sa devii arhitect". Si nici nu stiu daca chiar vreau sa devin arhitect sau designer. Sunt confuza.

   In final, chiar urasc Eugeniile. Si.. cred ca energizantele Monster au doar dozele colorate, deoarece gustul e ceva asemanator celor din familia Red Bull-iana. Si vreau un toaster cu Spongebob. :o3 Asa ca iau vorbele si le amestec ca un Frapuccino, din nou. Si nu-mi mai iau Cola. Incepe sa ma enerveze.

   Si, ca un ultim post (sper ca totusi voi mai posta in astea doua zile ramase) din vara anului 2012, sper ca si voi v-ati distrat sau, pur si simplu, ati facut ce n-ati facut in perioada scolii. Sper ca nu sunteti single cum sunt eu, after expectations and plans.. Asta e. Tipa smechera cu care sunt prietena are mereu toata atentia baietilor asupra ei. Ma rog. N-am nevoie de ei.

   Now, now, Ink. Big girls don't cry, right? Hai maaa ca ai crescut mare. (:

   Bucurati-va de ultimele zile ale verii! Stay tunned \m/

Îţi plouă-n Coca-Cola

  Astăzi a fost o zi funny pentru fata cu cerneală. De ce?

Să zicem că este din cauza unei..

  Coca-Cola. Se gândea cineva de acum circa 200 ani că această băutură va fi cea mai vândută şi cea mai consumată de pe întreg globul? Presupun că nu. Şi, probabil, acolo unde sunt ei, producătorii iniţiali se răscolesc şi-şi smulg părul rămas când văd veniturile în continuă creştere scoase de 'The Coca Cola Company'.

  Astăzi m-am decis să-mi iau 'una mică' înainte de meditaţii. Era ora opt şi ceva. Cald de se fixau tocurile sceptice în asfalt. Sceptice dacă să continue sau să stea. Exact cum eram eu când am trecut prin parc. Călcam apăsat şi-mi era foarte cald. Mi-era frică să nu se încălzească, aşa că am acţionat rapid. Cam sub forma asta: prinzi cheiţa dozei de coke între degete; tragi... şi face obişnuitul sunet. Mda. Eu şi probabil un milion de persoane în întreaga lume. Bând coke în acelaşi timp. Toţi în aceeaşi secundă. Deşi doar eu şi cheiţa aia am declanşat 'ploaia'. 

  Ploaia care m-a udat destul de sănătos, chiar şi pentru câteva secunde. Ploaia care a făcut bătrânii care se plimbau atunci să se uite ciudat la fata cu cerneală. Ploaia care m-a făcut să râd cu poftă, după o lungă pauză. O ploaie care a cauzat un epic 'shit', cu obişnuitul accent pe 's' and 'h'. Şi, normal, ploaia pe care primăria o controlează prin stropitori automatizate. 

  Fuck me, right? :T

Stay tunned. \m/

Fericire fără sens

Stau şi oftez cum văd zilele de vară scurgându-se, una câte una. Oftez cum văd că ziua se scurtează şi întunericul vine devreme. Urăsc frigul ce-mi învăluie ţinuturile magice pe care le văd noaptea târziu, de pe 'terasa' de la stimatul etaj patru. Ce-i drept, îmi lipseau sclipirile felinarelor şi mersul în ploaie, după şcoală. Acum că am un alt drum, spre liceu de data aceasta, voi fi mai atentă. Nu voi mai merge prin ea ca un simplu copil visător, mahmur de primul sărut al primei dragoste.

De data aceasta m-am maturizat. M-am maturizat într-atât de mult, încât cred că voi continua mersul prin ploaia târzie de la orele amiezii. Este ca un fel de eliberare. Mă spală de cerneala neagră ce-mi curge prin vene şi îmi lasă imaginaţia să-mi joace prin cei doi lobi. Las căştile în guler şi ascult cum James Morrison îmi invadează amintirile cu 'Please Don't Stop the Rain'. Zâmbesc şi mă uit pe unde merg. Pe cimentul rece şi ud şi zâmbesc. Zâmbesc pentru că mă face orice lucru să zâmbesc. Orice este udat de ploaie şi oricine neprotejat de umbrele. Simt cum devine din ce în ce mai rece şi îmi adâncesc mâinile în buzunare mai ceva ca mai devreme. Râd. Sunt fericită. Natura este fericită. Tot, înafară de un biet căţel fără stăpân ce se ascunde sub o maşină. Este ud tot, săracul. Tremură. Atunci, buna mea dispoziţie devenise ură pentru oamenii ce le lasă la voia întâmplării pe aceste suflete.

Plec. Plec cu un gust amar, dar totuşi sinea mea îndrăgeşte spectacolul de 'kriptonită' de afară. Bălţi şi alte bălţi. Calc într-o băltoacă şi zic, ca un fel de obicei tâmpit 'Shit'. Mereu pun accent pe 'h'. De ce? Fiindcă asa sunt eu.

Din nou merg. De data aceasta cu-n Converse ud în piciorul stâng. Mi-e frig. Destinaţia mea finală mi-e casa, dar mă plimb prin cartier. Mirosul acela de iarbă udă îmi reîmprospătează imaginaţia şi simt cum o altă piesă începe în mintea mea. Parcă şi aud 'Rhythm of Love' cântată de cei de la Plain White T's.

" We only have tonight, but 'til the morning sun you're mine .. all mine (...) "

Sinceră să fiu, primul meu sărut în mediul ăsta a avut loc. De aceea îmi place ploaia atât de mult. Îmi reaminteşte si mă face să reflectez..

O seară târzie de noiembrie. Ploua. Mirosul acela împrospătant de iarbă udă. O săptămână trecătoare pentru a vedea-o pe acea 'special person' plecând. Şi plecând, probabil, până la Crăciun. Nici până atunci, căci a plecat de tot. Până când? Nu ştiu.

Ploaia şi toamna în general mă fac să mă simt în elementul meu, chiar dacă sunt o persoană născută-n vară. Nu-mi place vara din anumite motive, dar o iubesc, fiindcă îmi oferă zile lungi şi fără şcoală. Şi nu numai mie, ci şi prietenilor mei de care sunt dependentă. Drogul mi-a fost oferit, soarele pe post de ţigară e prezent de dimineaţă până seara, iar nopţile pe post de vis sunt rezervate pentru domnişoara cu cerneală. Nu-mi mai trebuie nimic.

Chiar dacă mai sunt doar două săptămâni şi o zi până la toamnă.. S-a şfârsit şi vara; zilele vor deveni întunecate şi ploile vor apărea. Seara, când voi ieşi pentru o gură de inspiraţie, briza caldă de la mare care-mi fericea nopţile va deveni un pui de vifor ce-mi va încuia balconul pentru următoarele câteva luni.

Stay tunned \m/