Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

miercuri, 25 octombrie 2017

O seara de chitara




   A mers pe hol. Cativa metri parcursi la nervi, apoi o idee: o intoarcere brusca pe un hol care credea ca exista. S-a intors, s-a uitat: nu exista. Inchide usa, scartaind pe tot coridorul. Parcurge cu spatele patru pasi, nu mai mult, nu mai tarziu: se vede in oglinda. Nu este ceea ce vrea sa fie. Scuipa in fata sa. Face dara cu piciorul si pleaca inainte.



 "Intr-o zi, va trebui sa inteleg ca sunt perfect asa cum sunt. Sa nu ma mai gandesc cum ar fi fost daca as fi fost altfel, doar ca altii sa ma placa"

-10:48 P.M.


   Needless to say, si-a dat seama de toate astea, ascultand. Poate isi dadea seama ca exista oameni in preajma sa, dar nu: era muzica. Si era un sentiment de neapartenenta. Sau mai degraba, de o apartenenta permanenta de care voia sa scape cu orice pret. Voia sa se jupoaie, dar se fataia pe calcaie si privea un oras mult prea sonor, mult prea luminat pentru momentul acela, doar cu sine. Isi vorbea sie insusi, fara cuvinte. Erau cuvinte aruncate din guri mizere, la misto, care dureau. Principii aruncate la gunoi. Acel zambet al sau de complezenta facea doar sa arunce cu aplauze spre gurile mizere, inconjurate de barba. Sau fine. 

   In fine, si-a plecat. A plecat pentru ca nu mai suferea sa fie un spectator mut al frumusetii muzicii, redate din degete atat de neingrijite, canturi din guri atat de mizere. Canturi ale unor oameni care au infaptuit actul, faptul democratic de a grai, dar graiesc tot mizerii. Un deseu omenesc. Asta ar fi putut fi si el. Ar fi putut fi un "el", dar nu ca "ei". Pentru ca ei sunt grotesti. Doar sunt muritori. Dar paradoxul care s-a trezit este ca si el e muritor, dar de ce nu se poate incadra in ciclul acesta, sa se poata acomoda cu contemporanii sai?

   N-ar fi putut iubi, n-ar fi putut manca, n-ar fi putut asculta, n-ar fi putut clipi, fara sa-si arda pielea intreaga, doar daca era o clipa un "el" ca "ei". Dar e doar o "ea" care nu poate fi ca "ele" sau ca "ei". Limba romana e singura unealta la indemana pe care o are, si cenzura fata de propriul regim. Transparenta, de asemenea. Ce om paradoxal pot fi.

   Muritorii sunt un mister
   Digerat altfel.