Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

joi, 30 decembrie 2021

De veghe #5

    Kevin Morby - Parade


   Primul picior de pe dreapta, flexat. Urmatorul picior de pe stanga, intins. Stanga peste dreapta, mai sus, un bazin lipit de un laptop. O pisica care a incercat marea c-o labuta. O pisica care a reusit sa ia vazul de la rand. O pisica comoda pe piept, torcand si frecandu-si gingiile negre de coltul ochelarului. Este treizeci decembrie, iar maine este o noua zi care ne asteapta. Dar acum?

   O nostalgie ciudata zboara peste camera asta. Acelasi barlog unde s-a ascuns copilaria sub pat (cand patul era pe celalalt perete, unde acum se gaseste dulapul), iar adolescenta pe el, prin asternuturi mototolite de ganduri, lacrimi, vise, sosete pierdute in vreme de somn pe sub plapuma si carti. Unde mi-s ochelarii?

   Pisica se linge. Paul e indreptat spre umarul stang, acolo unde multi si-au sprijinit capul. Tot anul a fost un g and, ca poate iubirea si-l va sprijini blajin. Un bot de pisica mirosind vag a peste atinge sticla de la ochelar. Spatele este in cea mai incomoda pozitie, sprijinit de te miri ce. Gatul sta la nouazeci de grade. Toate durerile fizice au un sens. O melodie pusa a doua oara. Frig la degetele de la piciorul drept.

   O mama luminata de numele ei mic, de beculetele micului bradut de Craciun din cealalta camera. Un respirat linistit, in semn de onorare a odihnei de la ora doisprezece si patruzeci si sapte. Acum zece minute, aceiasi pisica din barlog se odihnea pe pieptul ei. Se pot schimba multe de la minut la minut. Parul umed s-a uscat la varfuri, cum s-a uscat si pielea dintre sprancenele proaspat pensate. Oare ma vor angaja?

   Pe partea stanga a patului sade o perna singuratica, restul de patura. O sacosa de la F64 plina cu hartii mototolite, rupte din caiete ce nu mai serveau nimanui, pline cu un scris confuz al unui copil de unspe ani: formule neintelese, neretinute, neinsemnate. Numere care nu insemnau nimic. Cu ele mai degraba se ambala narghileaua virgina de la majoratul din Vama Veche. Au trecut sase ani de-atunci, era cazul sa isi sfarseasca fecioria la finele acestei luni. O luna de decembrie mai goala, parca mai pustie, dar si plina de surprize, confesiuni, mutari, agitatie, speranta, iubire si suspine tacute. Undeva in maneca asta gri mi-am ascuns cuvintele sa le pot folosi in aceasta seara, cand parul mi se usuca lent, dar sigur. In douasprezece ore nu voi mai fi aici, iar momentul acesta va fi o amintire.

   A treia oara cand se da reply la piesa. Kevin Morby si dorinta inflacarata de a nu te parasi, mama. In barlogul acesta s-a cultivat un maldar de om care porneste incolo, nu se stie pentru cat. Acest maldar nu te va parasi niciodata, mama. Lacrimile astea repeta piesa pentru a cincea oara si s-ar repeta la infinit, pentru toate momentele in care inca vreau sa traiesc cu tine clipe minunate. In barlogul asta am dormit in primele mele zile, iar acum, in ultimele mele cateva ore pe acest an. 

   Lubrifierea ochilor, sa vad mai bine. Sa va vad mai bine, printre randurile blogului batran. La umbra unei lampi de sare de Himalaya, un nas usor umed, un sentiment usor sensibil. O pisica adormita, pregatita sa isi intinda capul. Aceasta pisica este latura emotionala, este promisiune, este iubire pura. Iar ea este pentru ea, mama.

   Bagajul nefacut. Cantecul mergand lin. Spatele indoliat. Melancolia plutind in aer. Tastatura luminata, nu mai e una neagra, data cu oja turcoaz, ieftina peste tastele unde nu se mai vedeau literele. Au trecut anii. Se fac zece ani de High Ink, zece ani de scris si simtit si de dat seama, ma bucur ca s-a dat in barlog. Un barlog foarte dezordonat, unul in care s-au trait si au grait multe.

   Stay tunned!


miercuri, 15 decembrie 2021

Seara

    Îmi place seara. Imi place, pentru ca nu trebuie seara sa pretind ca sunt ceva. Seara pot doar fi, in liniste, eu. Intr-o lume agitata, seara pot fi eu si cascatul monoton al unui moment cu mine. In liniste, in singuratate, ma pot regasi. Pot deveni unul cu focul launtric, palpaind intre palmele mele, sub forma unui mic bol, o lumanare care a ars toata viata sa atat de mult, incat e inecata acum.

   Am plimbat focul dintre palmele mele afara. L-am facut sa intalneasca un alt foc, mai puternic. Atunci, privind in ger cele doua lumini, una vaga si una predominanta, nu am stiut ce sa fac. Am aprins tigara. Acum eram patru tipuri de focuri, diferite prin orice. Daca cel dintai era asa bolnav, inecat de totul, al doilea sanatos si viu, al treilea imi stirbeste focul din sinea mea. Asa ca am decis sa sting tigara.

   Am ramas noi trei, in sfat de seara. Am initiat o apropiere cand mi-am pus hanoracul galben. Am zis ca asa poate o sa apartin de ceva in orasul acesta atat de gol sufletului meu. Atunci am zis ca pot face o capitala mondiala doar din privitul unei flacari in gol.

   Cand credeam ca am inteles, mi-am adus inapoi in palme flacara bolnava. Am vrut s-o duc la caldura, camera intimitatii temporare. Cand am facut un pas in interior, s-a stins. Cu acel ultim firicel de fum, am inteles ca nu aici e locul sau. Poate nici al meu.

   Dar ce am inteles este ca seara este locul potrivit unde lumina focului se vede cel mai bine. Doar prin contraste poti vedea ceva foarte clar, nu bajbait, nu prin deducere si mai ales, nu prin speranta dupa ani de zile ca poate exista un om ca tine sa te inteleaga asa cum esti. In momentele serii iti dai seama ca esti singur. Esti tu cu tine. Viata? Poate doar o simpla noapte. Si ziua? Poate o noapte a trupului sa fie activ. Cu adevarat activ, nu cu activitatea din ecrane. Nu cu un job pe care-l urasti. Nu cu dezamagirea constanta ca nu faci nimic util.

   Si apoi, lumanarea din sticla? A ars o viata intreaga pana sa se inece in ceara. Ce soi de analogie sa trag si sa tragi din asta? Poate nu suntem potrivite una pentru cealalta. Poate gandesc prea mult. Poate am, cum spuneai, iluzia bolnava a romantismului intr-o era cand lumea traieste ce vede si atat. O iluzie a fericirii constante pe care ar trebui s-o imbratisez si sa nu mai gandesc asa mult. Poate, sa nu mai simt atat de multe si sa rad, sa ma bucur, sa traiesc in prezent, cum ar zice unii. 

   Traiesc in prezent. Prezentul ma doare si incerc sa caut elementele din mine care sa imi dea puterea sa merg mai departe. Mesajul sincer m-a ajutat sa inteleg ca vibratia mergea pe acelasi tip de canal, dar probabil canalul meu e plin de lumea asta pe care vrea sa o salveze. Poate sunt prea unul in opt bilioane sau un alt cuvant care chiar exista in romana si care sa ma ajute cu un numar pe care nu il pot cuprinde in imaginatia mea.

   Imi doresc sa iubesc. Imi doresc sa ma motiveze iubirea, nu sa ma usuce. Nu imi doresc sa ingenunchiez in fata nimanui. Cred ca asta e lectia mea si a nimanui altcuiva. Am implicat prea multe suflete in a-mi gasi sclipirea aia. "Cel mai nobil sentiment", stii ca mereu ma gandesc la el asa? Si cum in mod normal, as lupta cu intreaga lume pentru el? Dar ghici ce? Cand se intampla acelasi lucru pentru mine, vizibil, ma doare. De ce ma doare? Pentru ca eu nu mai am puterea aia.

   Nu te mai intoarce niciodata, decat daca esti seara.

   Iar tu de te-ai apropiat, ti-am zis de dinainte ca te vei arde.

marți, 31 august 2021

Sticle goale

    Arunc sticle goale de cateva zile incoace. Cand sunt pline, le simt mai goale si numarul lor tot creste. Creste in numarul zilelor si al orelor nenumarate, seara. Doar seara se golesc, doar ziua le arunc. E ca si cum, noi in vis am explora depravarea noastra umana, band la nesfarsit din sticle tari, care se pot sparge doar in realitate, doar cand se arunca pe tubul de gunoi. M-am saturat sa platesc minute in fiecare zi, pentru bufetul de suferinte ale unei guri care nu-mi apartine.

   In deplinatatea serii, galagia e mai puternica decat nevoia mea de a dormi. Le aud cum se ciocnesc, le aud manifestatia, niciodata nu le aud pe ele. Cat inca e vie o sticla. Cat inca are vin sau bere, eu nu o pot auzi moarta. O aud pe prima, cum se loveste de peretii tubului de gunoi, atatea etaje pana in ghena de la parter. O aud clar pe a doua, cum a spar-o pe prima. Urmatoarele sunt doar absurditati. Ma astept la fiecare cadere, caci stiu deja sunetul. Stiu deja cum se impotmolesc in propria lor durere. Eu nu am incotro. Ma satur de ele in bucatarie. Ma satur sa le escortez pe hol. M-am saturat de ele la mine-n mana acum mult timp si de atunci, ma tot satur sa le vad goale.

   Cand merg prin magazine, ma alina sa le vad neatinse in vitrina, la rece. Fie si daca sunt pe raft, la temperatura camerei. 

   Durerea din timpan incepe cand cad. Cand stiu ce pot produce. Cat poate duce un corp plapand din carne cu litrii de distilate in el? Eu nu stiu cat o mai duc, doar ducand din casa sticle goale.

   Cele din urma sunt sincere. Cele dintai sunt pure.