Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta despre scriitori. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta despre scriitori. Afișați toate postările

vineri, 11 ianuarie 2019

DeePersonal

   Subcarpati & Mara - Muntele Nu Plange

   Noi nu modificam textele, nu pornim cu idei prestabilite cand incepem sa scriem. In majoritatea cazurilor, nu e asa. Ascultam muzica cu duiumul, urmarim femei care se confunda cu asfaltul de la geam, pe cand ninge si silueta umana se confunda cu singura dara de ne-zapada. Ne-contextuam in contexte care tin de tineri, dar nu de noi.

   Noi ne pierdem printre file de carti si bloguri, mai putin ca inainte. Intelegem ca viata fuge pe zapada si aluneca ca timpul. Ne amintim de moarte si e atat de vaga, ca deschidem subiectul la o bere si filozofam, ca altceva nu putem sti despre starea aceasta a pre-existentei. Pre-existenta, pentru ca nu poate fi trasata cu exactitate. Ne bazam pe a doua zi, ca poate atunci ne putem crea senzatia de dor. O tot asteptam, in generatia asta, sa tot vina.

   Noi nu stim sa ne mai uitam la noi, sa vedem si sa apreciem ce este frumos la noi. Ne aruncam ca si cliseele in tipografie. Suntem stampile. Stanta, stanta, stanta de artisti, stanta de scriitori, stanta de viata cu familie si copil, stanta de serviciu si dorintele mor in maine, pana maine ajunge sa fie pre-existenta, adica moartea. Zicem ca ne traim tineretea, cand mintim parintii ca dormim la tipa aia sau la tipu' ala, "stii tu, mama...". Dar nu stie ca iti versi plamanii de plans in gang, singur sau cu inca cineva care oricum nu tine la tine, ci doar te grabeste sa termini o data, sa va puteti minti mai mult in club. Noi fugim de oamenii care cred in noi, pentru ca depresia e un trend pe internet si un subiect "relatable" intre oameni de-o seama cu tine. A recunoaste ca esti depresiv nu mai este un apel de ajutor, pentru ca, paradoxal, ai nevoie de ajutor, dar nu ti-l ofera nimeni si desi vrei sincer ajutor, n-o sa-l accepti.

   De chestiunea cu dorul si cu vina, vina pe care ne-o tot aruncam de-aiurea in carca... De obicei, nici astea nu tin de noi. Ne dorim sa cream din ceva: dorinta de a fi vazut, dorinta de a fi publicat, dorinta de recunoastere, vina ca nu se intampla, vina ca nu poti merge acolo, vina de auto-invinuire, vina ca nu ai facut si dres. Vina e sociala. Dorul e spiritual. Dorul nu trebuie cultivat, ci indurat sau indeplinit.

   La doi ani, nu stiam ce e dorul, dar l-am invatat. Alor mei le era dor de doi ani, de cand m-am nascut, de un chip pe care nu il stiam, dar am fost un factor bun de dor pentru ei. Le aminteam de el. Pozele dovedesc asta. La sapte ani, l-am simtit pentru prima oara, cand chipul a plecat. Apoi la saispe ani, la prima rupere de suflet, cand a murit cel mai drag chip din familia mea. Apoi la nouaspe, la a doua rupere de sufletul in care am investit ceea ce noi stim ca "iubire". Apoi, apoi, apoi. La douazeci si unu inca se simte, dorul adunat de atatia ani. Si m-am trezit intr-o dimineata ca trebuie sa-l accept, desi ziua aceea e in fiecare dimineata. Ziua le concretizeaza. Dar sa accept vina, nu.

   Nu e corect si nu e nici vina unuia ca mine ca lumea nu intelege creatia mea literara, nu e vina mea ca lumea nu e pregatita pentru unul ca mine. E datoria mea ca artist, si e datoria multora ca mine, sa educam publicul la ceva real. Nu tu munca de birou, nu tu scris de umplutura, nu tu trei linii trasate sub pretext de "concept". Arta nu e trend, iar viata nu e stampila. Depresia nu e pretext de "same". "Iubirea" nu e un cuvant aruncat aiurea cu pretext de sex. Deep-ul nu e o aberatie lingvistica. Filozofia nu e moarta. Arta nu e pentru oameni care iau sase in BAC, ci e pentru oameni care incearca sa inteleaga lumea si pe ei insisi. Arta, totodata, nu tine de executia perfecta, ci de sentimentul omului care a infaptuit-o. Serile sociale nu sunt sociale, atata timp cat te simti singur si iti scoti telefonul din buzunar. Prietenii nu sunt cei ce stau pe langa tine, ci cei care se implica la dezastrul si la calmul din sinea ta si se bucura impreuna cu tine de ele.

   Eu refuz sa fiu un intelectual depresiv intr-o societate care nu intelege. Si voi refuza ca vina care nu a tinut vreodata de mine sa ma copleseasca. Refuz sa vad arta de uzina si cu riscul de a irita, voi comenta. Vom aduce o schimbare, nu doar eu, ci eu si cu tine.

   Ne vedem in real.

Artist unknown

duminică, 7 august 2016

Durere



   Mereu scriitorii au vrut in sinea lor sa le iasa o scriere impecabila, valoroasa din punct de vedere literar si lexical. Tot ceea ce a fost, in fond, impecabil, au fost greselile lor, cosmarurile lor, lucruri marcante din realitatea exterioara ce ei le-au absorbit si le-au stors in cuvinte.

   Noi acum poate venim cu cuvinte de lauda, cuvinte superbe, mirobolante sau frumoase la adresa cartii pe care tocmai am citit-o, dar sa nu uitam: sentimentul incercat la pagina X, alineatul Y. Nu se pupa cu impresia noastra generala de final sau impresia pe care o lasam unei persoane cand recomandam cartea respectiva.

   Totul a pornit dintr-o pace perceputa de toti, un razboi intre conexiunile anterioare si prezente ale persoanei ce da sa scrie. Nu-i nimic frumos in literatura, ci doar perceptia umana o face "frumoasa". O face romantica, un fel de mazga intelectuala careia incercam de generatii sa-i dam de cap si, incercand s-o intelegem, ajungem la concluzii pe care le tocim in banci ca si "concluzii finale". Acolo se ajunge cand scriitorul moare si cand nu mai are niciun cuvant de spus cu privire la ceea ce a vrut acesta sa exprime sau cum a ajuns sa exprime o palma data candva de cineva intr-un anotimp torid.

   Altii, intocmai ca mine, privesc optimist viata ca si ultima varianta intr-o vieturie de om prost, dar creez cu un pesimism acerb: totul porneste de la asta, chiar si-n clipa de fericire exuberanta. Ajungi acasa dintr-o simpla plimbare in parc si incepi sa uzi pernele, sa-ti tremure degetele, cumva inclestate in asternut, ca te napadesc amintiri trecute: totul dintr-o simpla plimbare in parc.

   Cand un scriitor nu mai scrie, a ajuns sa fie gaunos pe dinauntru, total si ireversibil. Este bolnav, devine nihihilist, uraste lumea, iubeste, dar nu este inteles. Face intoxicatie de ce marsavii nejustificate mai vede, de amintiri, cuvinte, semnificatii marunte a unei maini aruncate-n aer in semn de ramas bun si "cum a fost aruncata aceasta si cand?". Multe intrebari ale caror raspunsuri nu-si au sensul, intrebarile insasi nefiind fondate de o baza materiala, ori simbolica.

   Ajungem sa fim schizofrenici. 
   Ajungem sa simtim ca nu mai avem niciun rost aici.
   Ajungem sa simtim ca e mai bine fara carnea asta.
   Ajungem sa simtim ca suntem bolnavi si ca nu vrem sa ne tratam.
   Asa se sting unii scriitori.

sâmbătă, 9 iulie 2016

Despre scriitor



   Ce-ar fi sa scriu despre tine ca om, sau despre tine ca domn ori domnisoara? Unde i-ar mai fi farmecul scrierii mele? N-am scris despre tine ca om sau oama, ca domn sau dama, deoarece am scris despre tine deja ca fenomen, ca un gand etern, fixatie de vaz intr-un punct fugitiv. Cand stau pe banca in parc si fumez tigari la bucata, nu voi scrie cat te vreau in pat sau cat de urat m-ai inlaturat, ci te voi descrie ca un vartej de par unde nu trebuia sau ca o suvita aruncata de par pe fata cum nu-i natural, dar trebuie si da bine.

   Cand am scris eu despre tine nici nu ne cunosteam, sau nici nu ne vorbiseram suficient. N-o sa scriu de persoane pe care le cunosc de-a binelea, iar de o voi face, nu le voi spune. O vor descoperi cu sau fara ajutorul meu.

   Intotdeauna scriu despre batrani in autobuze sau anormalitati de pe strazi, cum se simte sa fii om in conjuncturi foarte neobisnuite, dar pe care sa le resimti ca fiind extraordinare sau iesite din comun. Asta face un scriitor. Asa e el: blurat de simplu, aproape sters, sau o persoana exuberanta, sociabila, dar care isi ascunde talentul asta intocmai pentru ca este cel mai de pret dar al sau.

   Oi avea eu darul asta, tot scriind si resimtind, tot fiind aburit prin societate, tot fiind mintit si ranit, sau iubit si coplesit de atentie. Orisicum, am scris. Nu despre mine, ci de felul cum resimt oamenii aceste lucruri. Nu vreau ca proza mea sa fie altfel, decat un motor care sa genereze ceva in cititor. Nu vreau decat sa fiu vazut ca scriitor anonim. Sunt un om ca oricare altul, am pornit dintr-un punct, iar asta ma face sa fiu pretutindeni. Este un fel de super putere nementionata pana acum.

   Ma poti iubi ca scriitor
   Dar scopul meu este ca prin proza mea
   Tu sa te iubesti pe tine si sa vezi!