Declaratie pe voi(nicht)

   The Kooks - Sway

   We are dead kids, living "the life".

   De cate ori n-am auzit ca "esti mort pe interior", ca te lipsesti de suflet, ca te-ai saturat, ca te fute, ca te devasteaza, ca esti in depresie, ca vrei sa fugi departe. Si cel mai aproape dintre toate astea e ori sa plangi, ori sa zici cacat, ori sa bei. Stiu ce simti, copile.

   De cate ori n-am auzit "cand mai treci pe la facultate?", "ce faci pana la urma?". Coaie. Ma duc dracului. Nu mai rezist. Nu mai pot. Ma doare fiecare unghime de creier, sufletul mi se simte zdrobit, dar totusi incerc sa zambesc si sa nu uit ceea ce sunt. Pentru ca, atat mi-a mai ramas. Dintre toate fiintele cu care puteam vorbi despre rosu, verde, violet, turcoaz, am ramas cu curcubeul format din ei, in sinea mea. Iar cei care mai sunt, mananca cacat si ma fac sa ma simt departe de ei, desi stiu bine ca nu asta vor.

   Incepem sa uitam de noi la douazeci de ani? Sau la nouaspe? Dar la optispe? 

   Eu stiu ca simt ca mor, ca scrisul are sens, dar deloc de deep in momentele astea si voi accepta sa ma iert pentru asta, si sa scriu in continuare. Si deloc sa-mi fie jena de ceea ce simt. Nu am nimic decat acum-ul. La dracu. Si DA, ma DOARE totul. Ma doare sa imi vina sa dorm, decat sa fac fata unor simple teste. Sa aleg sa ma incui in toaleta, pentru ca am anxietate sociala. Sa imi fie efectiv FRICA, pentru ca nu vreau sa ies din cuvantul alor mei si sa intorc subiectul cu un alt examen, o alta teama: scoala de soferi. Sa mi se zica lejer, ca pot face curierat cu masina pe care nici macar nu vreau s-o conduc.

   Si tot ce vreau sa fac e sa ajut.

   Tot ce vreau e sa ma simt capabila. Sa fac oamenii mei dragi, numarati pe degete, sa simta asta. Nu vreau sa imi mai fie frica de fucking situatie, sa fug, sa am restante, sa plang pe ascuns, sa nu sun, sa nu scriu, pentru ca "simt ca deranjez". Efectiv. Nu mai vreau sa deranjez, dar nici nu vreau sa imi las oamenii sa pice asa, din mana mea. Nu vreau. Nu vreau. Nu vreau. Nu vreau. NU VREAU. FOR FUCKS SAKE, NU ATI MURIT! IAR PENTRU MINE, NU MURITI NICIODATA IN PULA MEA!

   Si tot ce vreau e sa nu ma las batuta.

   Dar mi-e teama. Ca m-a daramat o amarata de admitere? Ma pis pe ea. Si acum cumva sunt la o facultate care imi place, dar colectivul ma dezamageste si ma face sa ma simt ultimul om? Adevarat. 

   Sa renunt sau sa continui?

   Sunt intrebata zilnic. Nu mai suport. Nu rezist. Imi vine sa pic in genunchi pe pietre si sa bocesc, sa urlu, sa imi las tot flow-ul agresiv din sange acolo. Sa imi las animalul care se trezeste doar la stimuli sexuali si violenta. Sa ma arunc acolo, cu toate frustrarile, toate amintirile, toate sperantele, iar apoi sa revin intr-un prezent care imi arata ca totul e in regula. Ca lumea se iubeste. Ca cei la care tin, tin la ei si iubesc ceea ce fac. Ca fiecare aduce un aport, oricat de mic, la ceea ce se intampla bine in lume. Si se intampla.

8/27/2016 (204/?) - Hailey Kendrick

   Ma simt, sincer, jalnic. Si cat sa mai tin masca sociala de fericire? Nu. Simt anxietate. Si cat sa ne mai ascundem dupa deget? Pana la urma, seara, o sa regretam sau nu ca am zis, sa regretam sau nu ca am facut. Sa regretam sau nu? Eu tot ce imi doresc sunt oameni la care sa tin cu toata suflarea. Si imi doresc sa nu mai fiu presata, tata, caci curieratul acela e ultimul lucru pe care il vreau in momentul asta. Vreau doar sa imi continui facultatea, fara sa mai chiulesc ore intregi la baie sau la tigara, caci ma simt prost. Si nu mi-e teama ca le scriu, mi-e teama doar ca o sa fiu si-mai indepartata decat sunt deja. Si apropiata iarasi, cu greu, cu ajutor. Iar imediat ce ies din casa, imi vine sa intru la loc.

   Si ma simt bine ca le-am scris. Nu mai rezistam.

   Va iubesc. Dar n-o sa vedeti vreodata asta.
   Si "o sa pot". Dar n-o sa vedeti asta... momentan.

Recicleu de sentiment

   The Kooks - Gap

   Inainte sa intemeiezi o familie, ar trebui sa te gandesti la copilul care plange in fata monitorului, gandindu-se la mama sa singura, in timp ce privesti fata fericita a tatalui sau, impreuna cu o persoana si atat. Cum te-ai simti tu, daca ai fi tatal? Dar mama?

   N-ar trebui sa il consume. Nu mai este un copil. Are aproape douazeci si unu si i se cer pretentii, fix de la cei care cred ca au fost alaturi de el. Cine se crede? Cum poate crede vreodata ca e o idee buna sa pleci? Cum poti crede ca nu poti rezolva si sa fugi ca un las. Ca un adevarat las.

   Revine ca scriitor, dupa toate perioadele. Revine, ca fiu sau fiica, dar deloc a sa. A lui, a carui poza fericita ii stagneaza pana si lacrimile. Doare prea tare in sine. Doare sa nu se cunoasca, desi genele sunt una si aceiasi. Si va fi, din pacate, pentru totdeauna. Va fi vocea tremurata cand nu vrea sa ii vorbeasca, pentru ca stie bine ca vor muri si vor sti doar ca s-au "stiut" candva. Cumva. Si nu stie ca sunt trei entitati in sufletul acesta complex, sufletul acesta care incearca sa fie salvat de oameni departe de genele ma-sii, pentru ca sunt cu mult mai aproape.

  Poate ca au probleme cu totii. Poate ei doi, poate ele doua, poate toti. Poate ca o familie se poate forma din unul, cu toate entitatile din sinea sa. Poate ca oamenii sunt doar meniti sa fie niste secaturi infecte, mocirloase, lase. Niste palpairi de gunoi, de noroi peste ceva ce poate straluci, de mana lor butucanoasa, acoperita de o zeama cu pudra de aur, dar cu textura de piele degradata. De mate putrezite. 

   Te fucking urasc ca existi.
   Mai bine nu faceam cunostinta vreodata.