Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta proza scurta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta proza scurta. Afișați toate postările

luni, 1 august 2022

Nu (te) înțeleg

    Nu înțeleg cum situația unui om îl poate pune în ipostaze grotești pentru suflet. Un solfegiu oftat în intimitatea a șase mâini, dispersate diferit, cu privirea la o floare de gladiolă albă. Cum poate uita detaliul acesta?

   Nu înțeleg, decât acum, că iubirea se face, frumusețea se cultivă și intimitatea se creează în ropria ta intimitate. Atinge, întinde mâna spre așternut și deși gol, îl vei simți plin, plin de inspirație, plin de muzică și mirosuri. Cineva stă în colțul camerei și te privește, tăcut. Te pictează. E Caravaggio.

   În clar obscurul vieții tale, poți găsi un râu de sens într-un bulb împachetat în sine însuși. Ăți amintește de femei și cum înfloresc bulbii când îi atinge primăvara, gestul viril de a da viață naturii din fața ta pe care o divinizezi. O privești întinsă, o privești cântând. Auzi vântl cum bate în peretele experior al apartamentulu tău în timp ce-i pictezi coastele cu degetele tale. Ea cântă. Tu n-o să cânți niciodată la ea. Mereu, ea se va deschide spre a-ți cânta, doar atunci când va simți că ești demn de a oferi în schimb o altă lucrare pe măsură. 

   Sculptează-i cu privirea picioarele, ori nici măcar. Stai în liniște cu ochii închiși și simte-o, simte-i forma, ca pe un contur, deseneaz-o haotic, deseneaz-o, multe spații goale, multe cercuri, rotogoale, desenează. Devin-o un obsedat, iubește-o, divinizează forma, divinizează-ți mâna: nu-i a ta. Legată de tine, dar niciodată a ta.

   Ce-i al tău? Nu gelozia, ori posesivitatea exacerbată. Nici banii nu sunt, ori statuetele de fildeș care-ți încununează grota. Nici talpa nu-i a ta, ci doar pasul poate fi al tău. Doar gândul poate fi al tău. Nici vocea nu e a ta, ci ce conține vocea aceea, ce ține în ața ce trepidează prin interiorul tău, cea pe care urcă și coboară cuvintele într-un strip tease nebun. 

   Ipostaza grotescă pentru suflet este pretutindeni. Este în tine, este în mine și în oricine trăiește ca om pe pământ. Sunt vicii, capcane ale egoului, gândurile altora supte din cărți citite, idei venite din show-uri binge watched. Nu ai timp să te uiți la ea, cu ochii tăi, prin tine. Nu ai timp să iubești. Nu ai timp să scrii și să simți. Nu ai timp să pictezi, decât ecranul telefonului tău cu grăsimea de pe degete când dai scroll. "Noul Caravaggio" sau "un Caravaggio contemporan", te atrage, îl urmărești. Roberto Ferri. El cum poate?

   Acum 10 ani, puteam fi noul Dostoievsky urban. M-am oprit, să realizez că puterea de a iubi e mai mare dect un job, puterea de a prelucra mintea e mai mult decât niște conexiuni cerebrale, ci sunt esență. Ele țin de fluxul vital din fiecare din noi, ceva ce a împins societatea să meargă mai departe. Ceva din mine nu mă lasă să tac, ceva te tot vrea, te tot deseneazăă, te tot iubește. Ceva din mine e obsedat, cleios, întunecat, înnegrit de fum. Altceva te vrea pe o culme, mângâiată de o mână, tu, șezând pe iarbă, eu, privindu-te, iubită, iubită de mine, iubită de mâna aceea, iubită pe pânză, iubită pe iarbă, iubită în scheletul meu, iubită în jacheta mea, mergând apăsat pe asfalt, iubindu-te în talpa pe care o grăbesc spre tine. Iubindu-te, dar nerealizând că iubirea e un gaz care se poate consuma.

Vreau să te iubesc de aici, de la distanță. Vreau să creez și să te creez. Vreau să te iubesc cât de pur pot, departe de tot ce e uman, aproape de tot ceea ce reprezint cu adevărat eu.


Cer prea mult,

Dar ofer mai mult decât poate duce acest sol.


sâmbătă, 12 august 2017

Bara de metal


   Lynyrd Skynyrd - Simple Man

   O bara de metal, aproape ruginita, vopsita intr-o culoare rosiatica de lemn. Se face ca e lemn, dar e defapt doar un material brutal care se degradeaza treptat cu timpul. 

   Nu ai mai scris, pentru ca ti-a fost teama de mintea ta intunecata. Ti-a fost teama sa te lasi in bataia vantului, ca ramurile din lemn si te-ai dat asa frivol, pe nesimtite, ca fiind doar o betonata simpla in orice balcon. Ai aruncat toate lucrurile de pe masa, ti-ai trantit telefonul in pat si visele in perna incomoda, in patul strain de tine. Ai vrut sa adormi de-atatea ori, dar ochii credeau intr-un abis imaginar. Te faceau sa vezi nebuloase, sa-ti simti creierul si intregul eu de sine intr-o balta mazgoasa intr-o masina de spalat.

   Indrumat spre moarte, cu gandul la viata, cu varsta la sfert in mod normal: deja iti sapi mormantul cu penita in foaie. Speri ca te vei rade de pe suprafata asta, cand demonii derapeaza noaptea si dis de dimineata. Si-n zi. Te vor trantit pe marmura, te vor tarat pe pietris. Singuratatea intelectuala te arunca intr-un lagar al abandonului de sine. Si e greu sa evadezi. Mai e greu sa scrii o scrisoare de dragoste. E greu sa-ti deschizi gura in regimul politic creat de tine, in tine. Ti-e frica, caci toti ai tai vor sari pe tine si te vor lasa in viata, in celula creata de tine. Moartea ti se pare o libertate, o usurare a spiritului si al mintii, al amintirilor si al prafului tarat sub pres cu calcaiul.

   Marea era o refulare a libertatii. Acum e doar un lant lichid care te tine strans de jugulara. Totodata, tot ceea ce esti este apa. Si deci... cum ai putea sa te declari liber? Ce este libertatea, in conditiile astea mizerabile? Cand tu, ca om, te simti mizerabil? Cand iubirea e unica scapare, dar e sapata adanc la poale de munte, undeva intre cer si pamant, undeva peste orizont, peste mare si pesti, peste moarte si viata, peste monotonie si arta?

   O bara de metal aduna pasari in centru, sprijina coate tinere si batrane asupra aceluiasi peisaj de acum treizeci de ani, cu multe modificari.

   Bolborosirile tale umane nu mai au nicio expresivitate. Carnea ta nu mai emana nimic, decat faptul ca mai vrea o bere si inca un monolog cu telefonul inchis in mana si cu ochii in zid. Totu-i beton, e gri, tenta sexuala pretutindeni, iubirea care creste ca unghiile si premize care te izbesc peste coaste, precum se izbesc genele intre ele. Oameni dragi care se deconecteaza de la viata ta, ca aparatura medicala de la oamenii inconstienti. Sau doar pare ca asta se petrece. DAR E HAOS. E HAOS IN MINTEA TA.

   Reminiscente si regrete si oameni si chipuri si amintiri combinate cu ambitii, realizari aruncate in ringul de lupta cu esecurile care par sa castige intotdeauna, iar tu la mijloc, pueril. Esti doar un sticker fain lipit pe un cos de gunoi. Incearca multi sa te jupoaie, dar te jupoaie de viu fiecare. Si fiecare esueaza. Fiecare ramane cu o bucata in mana pe care o s-o arunce la gunoi.

   Iar oricat te vei implica, vei fi aruncat in canal. Adio zapada cu tot "feerismul" tau, caci adultii arunca galeti cu apa fierbinte s-o topeasca. O data cu ea, si pe copiii din sinea lor.

   O bara de metal rosiatic
   A scos la iveala un adevar apatic.

   "Vreau sa mor azi. Iar azi sa fie cat mai curand"

joi, 25 mai 2017

Unul, doi, trei

   Bishop Briggs - Wild Horses & The Way I Do

   Unul, doi, trei din material uman, care se uită fățiș unul, doi trei la alții. Unul sau doi ies cu al treilea, sau unul cu al treilea, și-l fac să se simtă minunat. Se simt minunat. Se scurg pe retinele lor doar culori și cum oricum oamenii percep și văd culorile diferit, unul cu doi și trei formează un curcubeu. O cascadă vizuală, tactilă. Un avânt de curaj pentru atingeri mai intime și mai... una, două, trei înșelări în proces. 

   Două vibrații la cote mai înalte. Unul e pe scenă și dansează pentru toate capetele amorțite, acoperite de eșarfe și păr, culori striate între ridurile lor care mimează zâmbete, cruci făcute în dosul urechii, demult jurându-și că nu-și vor mai pierde echilibrul. În trei minute, ies câte unul afară, împiedicându-se pe scări, arzându-se în feluri de comunicare critică asupra temelor infime ale existenței lor, care e cu mult peste condiția lor în acele momente. 


Kevin Frances Grey
"Face-Off" (2007)
Kevin Frances Grey
"Face-Off" (2007)
   Unul fuge din curtea clubului, tricoul său galben fiind lipit deja de spatele său. Fuge în ploaie pentru că vrea să scape, pentru că are o destinație cumva scrisă în esența sa. Și se scurg, una sau două picături, pe gâtul său, pe pieptul său și se absoarbe în pantalon, tocmai jos. Iar picătura e o înșelătură a acelei seri, cu care te trezești a doua zi. O infamie în care ai alergat când ai acceptat anumite lucruri. În orice caz, nu-i unul care să semene cu celălalt și care să înțeleagă, să vibreze pe aceiași podea cartonată, înlemnită, turnată cu pași care calcă pe orice material care, cândva, a jucat rolul de folie de medicament sau de eprubetă cu substanțe lichide ce se ingerează pentru plăceri de crocodili în deșert. Care există pe moment și după dispar. Și cu ele, dispari și tu.

   Urlii către doi de-ai tăi că nu te înțeleg și că nu au fost acolo pentru tine. Și-ți știi musculatura, știi că oasele care-ți leagă claviculele de brațe se ridică în semn de nepăsare. Asta au și făcut. S-au îndepărtat, câte unu, doi, trei, până ai rămas tu și cu tine, deloc tu, deloc cu tine.


   Cât să te mai sufoci în dansul
   Pe care doar cioburile de pe jos îl mai remarcă?


duminică, 19 martie 2017

Linie dreapta


   Goo Goo Dolls - Iris & U2 - Every Breaking Wave


   O linie materiala trasata peste o apa nesfarsita. Un monument de rabdare si exaltare care se intinde la nesfarsit. Pe masura ce apa se intinde, asa se intinde si firul. E flexibil si rigid: cateodata pocneste apa, fiind flexibil la extremitati si dur in mijlocul sau. Alteori este rigid si flexibil: adie si se-nvarte printre valuri, intr-un ritm calm si deopotriva alert. 

   S-a intamplat sa fie o clipa adevarata, moment in care apa a inecat pamantul si a devenit majoritara. Apa, fiind simbol al prezentului si una dintre cele trei stari de agregare si prin asociere temporale prin prisma judecatii unui muribund care a adus o asemenea teorie. Si cel care a scris toata rotunzimea pamantului intr-un bol mare cu apa, cu penita inmuiata-n tus. Toate povestile se scriu in efemeritatea clipei prezente, iar intocmai ca apa, prezentul poate lua diverse forme. O linie infinita deasupra unui ocean prezent si neprevazut este un calator cu o destinatie precisa, dar indecisa prin destin. Un previzibil poate fi oricand clandestin acum.
Sursa imagine: Anna Popova

   Linie trasata cu un ac deasupra apei. Poate fi un conglomerat de trairi sau o stagnare de moment a unui muribund. Poate fi doar un desen inutil care a prins viata. Sau poate fi doar o lectie de viata pentru o planeta inecata de clipa si urmarita de oxigenul din moleculele de apa, da care nu ofera si conditii de vietuire celor cu glas, celor cu apetit sexuale, celor cu sentimente, trairi, amintiri, pasiuni si regrete. 

   O linie materiala trasata peste o apa nesfarsita. Un moment de nimic pentru nimeni. Un obiect material care are urmari individuale, nestiut si nevazut de nimeni. O statistica cu un singur grafic, dunga exacta in parti si unduita in altele. O linie pe monitorul conectat la pulsul de biped, libertate, pace, linie dreapta... 

   Dar o linie in natura nu poate fi decat o infaptuire a unui Dumnezeu inchipit, a unui gand care a dorit intr-atat de mult sa se materializeze, ca a prins glas si forta de a se face vazut. Si intr-atat de vazut, ca a acaparat totul cu o singura ideologie dreapta sau stramba: tot una va ramane, de acum si pana se va evapora toata aceasta realitate palpabila de moment.

vineri, 10 februarie 2017

Terminal

   You Me At Six - Give

   In februarie, la mare, e pentru majoritatea un intreg necunoscut. Pentru mine, necunoscut e cum sa stai departe de ea, in tenesi pe ploaie in studentie, la munte. Este intr-atat de greu si spontan sentimentul, precum n-ai crede. De n-ai crescut langa mare, nu poti intelege atasamentul fata de relief, de intinderea de apa, de nisipul cleios si rece de acum. Iar eu nu il pot simti. Imi ustura degetele. Imi dor talpile. Imi dilat pupilele pe dealuri, cocotat sus pe Cetatuie ca un pierdut, uitandu-ma in gol, sperand ca voi simti un pic de nisip in timp ce urc si ca voi vedea macar o dunga albastruie de mare cand privirea mi-o cobor.

   Te simti ca un zeu la o inaltime mare, desi esti doar un suflet de salamandra cu dorinta de a se ineca. Te simti mare, desi mic, caci nu la mare. Si tot ce credeam este ca pot pleca fara sa ma mai uit inapoi, dar adevarul este ca ma voi uita intotdeauna inapoi: pentru mare, daca nu pentru altceva. Pentru ea, ca dainuie acolo in port si plange iernile, fara ca eu s-o pot mangaia la mal cu cateva degete intinse. Ea, care-mi stropeste fata cand mi-e greu si pe care o pedepseste orice muribund vara. Lor nu le apartine. Poate de aceea.

   Este un chin. Unul suportabil. Sa vezi in orice ochi caprui culoarea nisipului plouat, iar in fiecare ochi negru, intreaga mare vazuta vag in intuneric. Un albastru pentru zilele ei senine, cand oamenii vin sa se plimbe pe malul ei sau pe faleza, ori acel verde de mal, cand algele indeparteaza orice om, caci vrea o izolare permanenta. Si tot noi nu-i dam voie. Ea nu are voie sa planga. Ea trebuie sa fie disponibila oricand. Iar asta ma ucide, ca si om ultramarin.

(Sursa imagine: Gabor Arion Kudasz)


   Peste Cluj, din varful Cetatuii, iti poti imagina orice intamplandu-se. Inaltimea de la care privesti te copleseste cu tot felul de ganduri sau cu tot felul de imagini pe care le poti include in realitatea clara din fata ta. Eu tot ce am putut vedea a fost cum Marea ineaca tot orasul dintre munti si cum se ridica cateva varfuri de cladiri, cum inoata lumea fericita, cum rasare un pescarus din orizont si cum insfaca un om. Cum il duce dincolo de vai si-l elibereaza pe nisipul cald al timpului petrecut in zbor. Iar vara va veni si pentru noi, boemii, in serile de toamna la "poalele" marii, locul pe care il pot numi "acasa". Locul unde iti poti uda fundul pe nisip, uitat de toti cate o ora sau doua, scriind la becul de sub o umbrela de paie. O tigara fumegand si o mare in fata, zbatandu-se si aruncand stropi peste tot ce ai scris, ca un dascal care iti citeste opera de arta. Desi nici atat n-o pot numi.



   In mare, nu vad muntele, iar frumusetea muntilor e incomparabila cu cea a marii. Indiscutabil si invers. Nu mi-e dor de Constanta, cum mi-e dor de...

   ...Imi tai degetul cu o foarfeca si ma trezesc. Sunt pe Cetatuie si iarasi visez.

   

miercuri, 28 decembrie 2016

Un pat bicameral.


   Scrisa pe soundtrack-ul asta


   Un pat bicameral intre camerele aerului tau. Inspir si expir. Imi bate aeru-n pat. Inspir si expir. Sunt singur in pat. Se face curent intre plamani. Inspir si expir. Patul meu ma bate. Inspir si expir: mi-e frig. Singular in bicameral: doua perne-n doua camere, un pat impartit in doua. Asternuturi umezite. Inspir expir. Bate vantul la picioare si imi ridica patura. Imi e rece, de la glezna-n sus, piciorul mi-e scaldat in sange. Inspir, expir.

   Ma intorc pe-o parte, doar de-oi dormi mai bine. Inspir, expir: sange pe fata. Incerc sa ma ridic, dar sange e si pe spatele meu: un amor singular, un sange temporar. Un singur obraz insangerat. O singura mana cu care-l inlatur. Inspir, expir. Ma uit in fata. Stau pe-o parte. Un zid de-mparte patul. Inspir, expir. Si iar mi-e rece. Mi-e companie doar un fluid. Lumina stinsa se prelinge. Nu-i lumina.

   Lacrimile nu sunt spoturi de lumina. E bezna-n corpul meu. Inspir, expir. Si tot ii frig. Oare nu ii este frig? Inspir, expir. Si... ma opresc. Patul meu bate mai tare. Nu pot sa dorm. Se incalzeste. Sangele tine de cald. Dar ma sufoc. Nu vad nimic. E doar jumatatea de pat, rupta de-un zid vascos pe care-l ating cu jena. Cred ca doarme. Dar nu pot sa tin inchis.

   Inspir, expir.

   Este curent. Furtuna-n corpul meu, iar patul bate haotic. Imi pun un brat sub cap. Mana cu un deget pe buze: secret. Inspir, expir. Ma pastrez secret, in propriul pat. Si tot respir aerul tau, incercand sa nu iti deranjez somnul. Inspir, expir. Liniste. Inspir, expir. E doar aer rece. Se plimba degetele pe peretele din fata mea, ale mele toate cinci. Poate e menit sa fie secretul nostru, orice ai fi. Inspir, expir. Poate ma ajuti sa bat, dar sa nu te stiu exact. Stiu doar ca imi dai aer si ca ocupi jumatate din patul meu.

   Somnul meu e dereglat. Inspir, expir. Locuiesc intr-o inima, intr-un pat bicameral. Iubesc sa nu dorm si sa ma-ntreb: cati litrii mi se perinda printre degetele de la picioare? Sau cate globule, intre cutele de la haine? Ori cate perne ai tu, iar daca ti-e somnul bun? Daca nu, o fi vina curentului? Inspir, expir. Traiesc cu gandul de dincolo: ne-om gandi la aceleasi lucruri, sau chiar dormim?

   Inspir, expir.

   Eu sigur nu. E lipicios si-atat de fin, rosiatic in vazul meu nocturn si-n tactilul meu cel orb, printre asternuturi de tesut. Un frig placut pe pielea goala. Un amor cu nestiutul si cu bezna din sine. O dragoste, oarba si ea, ne simtim doar prezenta. Inspir, expir. Nu ne ajungem. Inspir, expir. La doua maini. Inspir, expir. Mi-e mult mai frig. Inspir, expir. Alte doua maini. Inspir, expir. Simt un obraz lipit de-al meu. Inspir, expir. Fantasma moarta, sangvina

   Peretele a cazut. Imi revin, stand pe sezut. Sangele mi-a ramas pe corp, asternutul lipindu-se nonsalant pe mine. Inspir, expir. L-am tras putin cand m-am ridicat, grabit. Inspir, expir. Simt o alta perna la mana, pe peretele cazut. 


   Se trage un suflu mai aproape in patul meu bicameral.






sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Omagiu pentru trei


   Grimus - In A Glimpse

   Te-am narat prin vise si am auzit povesti despre tine din amintiri. Te-am vazut, fara sa fi fost in fata umililor mei ochi. Erai in spatele urechii mele in ziua lui trei, luna asta, desi n-ar mai fi trebuit. 

   Bateam ritmul cu piciorul la concertul Grimus de la expozitia din fosta sinagoga, animata de rosu si pasiune, stil si anvergura. Era o avangarda in tot ceea ce cuprindea acea clipa, total paralela cu existenta ta in acest timp, comun cu al meu. Erai un vifor de praf care mi-a intrat in ochi mai pe dimineata, zi in care aveam cursuri si tot zi in care am facut curat. Parca era mitul acela cu spalatul obsesiv pe maini, semnificand faptul ca vrei sa-ti uiti trecutul si sa treci cu mainile curate dupa ceva acte marsave din trecutul tau.

   Toata atmosfera avea aroma de tutun fin, cocktail-uri si bere rafinata, oferite la evenimentul bucurestean din Cluj. Un ambient extraordinar. O brasoveanca si o alta constanteanca, amandoua dand, macar cu un fir de piele, pe muzica, frenetic. O aventura nocturna spre mai mult dinamism, atasament prietenesc vizibil, incurcaturi de picioare si priviri pierdute, intre muzici si luminite. O stare latenta de "vreau acasa", dar si asta nesigura.

   Ce-am urat mai mult si mai mult a fost faptul ca mi-am reamintit, la ora la care, acum un an in ziua lui trei, imi voiam ducerea pe campii si venele de la-ncheietura sa le var pe dupa gat, fiind intr-un refugiu artistic care ma proteja de toate relele trecutului si prezentului, anul acesta.

   Sunt momente in care vreau sa iti vorbesc, dar mai bine fumez un pachet de tigari in doua ore, in frig, sa raman fara voce, cu privirea moarta intr-un punct si sa mori o data cu glasul meu si tu. 

   Nu ca n-ai fi ucis, mai mult sau mai putin, ceea ce iubeam cel mai mult la mine: placerea de a iubi neconditionat si de a fi eu, in acea betie. Iar pentru asta, iti multumesc: te pot inmormanta, dincolo de trecutul meu, cat sa nu-mi mai aduc aminte de tine.




(Sursa imagine: Faber Franco - check him out)

duminică, 4 septembrie 2016

Nenea Sandu


   The Kooks - Junk of the Heart (Happy)


   Pot sa-ti garantez ca nu il cunosc, nu l-am cunoscut si nici nu am vazut vreo poza cu nenea Sandu pana in momentul de fata. M-am apropiat de tot ce ar fi fost acest Sandu-om prin Sandu-entitate, in fiecare joi dupa-masa. El nu reprezenta decat ideea nearatata si totodata nealterata de timp a ceea ce se voia a fi el, ca om, ca personalitate.

   Din cate am simtit, stand cate trei sau patru ore in acel apartament in fiecare saptamana, nea Sandu era o persoana calda, o persoana integra, culturala. Nu neg si un simt al umorului vechi si-o calda dragoste de familie, dar si de patrie. Desi ne intalneam cu scop de literatura, aflam cate ceva si despre nea Sandu, despre istoria comunismului, pataniile copilului la bunica de la tara, doar ca la munte. Iar naratorul acestor patanii ni se infatisa sub forma unei femei adulte, dar in acele momente, ii sclipeau ochii, ca si cum ar fi vazut in coltul bibliotecii din spatele nostru o capita de fan pe care abia astepta sa sara. Asta mi-a amintit de ce am indragit literatura din clasele aproape mici: din cauza acesteia, din cauza ochilor sai, din cauza agitatiei pe care si-a adus-o in spate, cu tot cu istoria muntelui Postavaru si cu tot cu locul de joaca, unde obisnuia sa uite de ea la joaca si s-o cheme mama ei acasa. Dar ce-a pus punctul cel mai mult pe-aceasta poveste a fost faptul ca a dus-o pe micuta sa, in acelasi loc de joaca dintre blocuri, tot in Brasov, iar cu aceiasi nostalgie, s-a uitat la fereastra la care, candva, mama ei se uita la ea si o chema inapoi.

   Era o nostalgie ciudata, dar inedita. Parca calcam in praf de magie imediat ce intram in bloc, sau cand stateam afara la tigara, pana sa vina cineva. Sau cand asteptam, nestiind ca toata lumea e deja inauntru. Si sa stiti ca nu ma duceam doar pentru ca trebuia sa invat... Ma duceam sa aud povestea din spatele povestii. Ma duceam, efectiv, sa invat fara sa citesc mai mult de doua ori acasa ceea ce scriam acolo si sa inteleg. Ma duceam, cumva intimidata, dar totodata, ma duceam ca acasa la nea Sandu. Iar "nenea Sandu" era doar prezenta din aer: el nu mai e printre vii de vreo trei ani. Locul nostru de intalnire i-a fost adapost si intocmai ca un adapost, l-a lasat pentru noi, ca sa invatam. Casa batraneasca, inviorata chiar de o modernitate care nu deranja. Un radiou mare, dreptunghiular si crem, prins pe laturi cu piele, statea pe o etajera veche de televizor. Iar deasupra, un televizor bun, probabil functional. La cativa centimetrii buni, alaturi, era o biblioteca imensa, crem. Nu pot sa imi aduc aminte daca lemnul bibliotecii era crem sau cotoarele cartilor, impreuna stand in inghesuiala aceea, formand acest crem despre care scriu acum.

   Ce-i tragic este ca, ultima data cand m-am dus acolo, profa ne-a zis ca putem sa ne alegem o carte, cu-mprumutu', desigur. Eu mi-am ales "Amintiri din casa mortilor" a lui Dostoievski. Am luat-o in aprilie. Inca o citesc. Dar in clipa aceea, cand a vazut profa ce carte mi-am ales, a zis: "Hm, cam grea. Nu stiu cat o sa intelegi din ea". Spre mirarea mea, cred ca am inteles ce voia Dostoievski-ocnas si boier sa faca. Si, mai ales, printre paginile ingalbenite ale acestei carti cu copertile crem, am gasit o gaura ce nu deranjeaza. Pare-se, a fost arsa cu un chibrit sau cu o fasie usoara de tigara. Ceea ce mi-a amintit ca toate acele carti erau ale lui nenea Sandu, pentru noi.

   Acum intreb: cum poate un om pe care nu l-am cunoscut in viata mea, un om despre care am auzit doar povesti, sa mi se para atat de apropiat? Toate acele zile in care ne-am vazut sa vorbim de Vitoria Lipan sau de Ilie Moromete, ca mai apoi sa ascultam povesti anexate din trairile profei, care, prin faptul ca a trait toate acele fragmente pe care noi nu le intelegeam din operele cu iz traditional, le reda cu atata exactitate, cu atata zvac si cu si-mai multa pasiune, aruncata in amintiri, fata ei si felul cum vorbea, cum se uita la noi, ne facea sa le traim noi, pe propria noastra piele. O data am zis, pe cand profa povestea "Morometii", ca pot sa-i aud glasul lui Ilie si pot sa vad oamenii cum se strang sa-l asculte. Ma strangea pieptul la "Iona", caci eram in vremea comunismului, tot eu, vrand sa scriu, dar nu puteam. Sau nu musai sa scriu, dar Sorescu mi-era si-mi este inca aproape.



   Inca ma simt intr-o cusca toracica de peste, de-a lungul careia ma plimb cu degetul, neavand cutit sa tai pieile, pentru ca, probabil, mi-am dorit atat de tare sa fac asta pe propria mea piele, ca am ajuns sa fiu in sinea mea, prinsa in toate aceste amintiri, in nea Sandu si-n cartile pe care le-am citit. 

   Nu mai stiu ce-i viata
   Dar am amintiri pe cinste
   A ceea ce a fost.
   Saru-mana, nea Sandu.
   
(Sursa imagine: https://paintdeath.tumblr.com/ )

sâmbătă, 25 iunie 2016

Pastel.


   Byron - Masa pentru doi


   N-as nega ca lucru-i mat, desi lumii ii place pastelat... Am negat de fiecare data cand lucrul era pastelat si-mi ziceam ca este mat, iar asta ma deruta. Avea strict o nuanta si nu ma puteam opri din mintit ca are mai multe: desi vedeam una, se simteau mai multe. Nu ca acum ar fi prea diferit. Nu este deloc diferit. A ramas aceiasi confuzie oculara, dar survenind iluzionismul in majoritatea momentelor cotidiene si in cazuri speciale, ocazionale, am ajuns sa cred ca totul este cu adevarat pastelat, iar mat exista doar pe asfalt.

   Am zis ca-mi place verdele si vanilia, pentru ca gusturi si nimic altceva, dar survoleaza si decapiteaza aceste gusturi factori externi, combinatiuni interne de substante in continua schimbare, corp uman, clar e pastel. De ma mint altii ca-i mat ala si ceilalti ca el sau ca ea este pastelata pentru mine, eu nu ma pot minti si de mintit, pot minti doar timpul ca sunt de partea lui. Am mintit timpul doar pentru faptul ca pastelul indepartat in care o vad ar fi o deziluzie, dar pastelul launtric ce se intensifica cu timpul care nu minte cand zice ca-i impotriva mea este generat de un viitor clasic in lirism.

   Fie ca minimalismul il ador in design si-n arhitectura, nu neg alt curent. Pastelul vibreaza si trepideaza pe dinauntrul talpii, nu ca s-ar declansa un cutremur, ci ca te face sa simti ceva. Fie ca se vrea alergat, pe mat pot alerga cu pastelul din sinea mea, contra timp si probabil aliat cu el pot fi, iar acum nu doar ca diplomatia este un cuvant, ci un fapt. Examenele vin, eu alerg spre el, ma izbesc ca de-un zid, lesin si ma trezesc cu ele luate.




   Ca apoi sa ma plimb si sa-mi regasesc pastelul cu acele culori pe care eu nu le regasesc in tonurile mele de culoare.

   
Ea este o paleta de culori complexe.


luni, 16 mai 2016

Pulverizator de energie cu motor umanizat

   Years & Years - Breathe

   Iata un pulverizator de energie cu motor comprimat, static, adecvat.

   Dar daca scoti o piulita din el devine pulverizator de energie cu motor care refuza sa mai fie comprimat si poate functiona in termen peste normal, dand randament maxim prin vointa sa de a functiona. In fond, de ce l-ai valorifica in privat, cand el este atat de liber? Il priveai ca pe un mecanism in garaj si-l abuzai cu felurite unelte ca sa functioneze in ultra parametrii, iar cu stiinta exacta iti dai seama ca functioneaza si cum, dar poate el insusi nu constientizeaza toate detaliile acestea tehnice. Formula de pus in locul sau nu s-a confirmat pana in prezent, asa ca se neaga orice schimbare de proiect. Pulverizatorul de energie cu motor ramane neschimbat in materie.

   Cand spui ca esti bun, lasa-l liber sa functioneze si sa se bucure de ceea ce are oferit unei lumi intregi. Doar nu-l vei tine sub o copertina mancata pe-alocuri si desirata de materialul acela sintetic sub care a funcionat, comprimat de moment, de ezitari, de futile incercari de a scapa prin necunostiinta libertatii. Poate ca-i pierdut la inceputul vietii libertine, dar pulverizatorul va deduce totul prin invatatura trasa din tot ce-l cuprinde prin imprejurimi.

   Va creste prin performanta si va fi de nerecunoscut, desi il poti recunoaste dintr-o mie. O fi facut de mana ta sau l-oi fi cumparat, dar ceea ce este nu poti cunoaste niciodata. Este intr-o continua oscilatie, este perpetuu, special, crucifix in credinta sa de a se ridica mai sus decat ii este data inaltimea din fabrica. Se poate strica, se poate deteliora, dar va simti si-si va pune piesele lipsa la loc. Nu are nevoie de niciun service in care sa se recupereze, ci are doar nevoie de energie pe care mai apoi s-o pulverizeze in vapori pe care restul ii capteaza. Schimb echivalent care doar prin natura se poate completa.

Cat mai ruginesti, minunatie, sub acea carpeta uzata?


Apollonia, 2000



marți, 22 martie 2016

Susceptibil commandor


   Am facut un compromis sa ma vad cu tine. Ca te-a vazut buna mea amica-n vis si ca nu erai tocmai in regula. V-ati vazut sa va vorbiti de "esti bine?". Ca nu pareai. A fi bine, nu alta. Dar cand esti tu bine?

   Intr-un fel, imi bantui in amintiri si bantui in mine. Mai simteam cateodata parfumul tau, propulsat ca un vapor indragit din alte piei, la treceri de pietoni sau in baile din cluburi, cand ma priveam in oglinda, iar langa mine se rezemau de perete doua tipe si se sarutau. Ce peisaj morbid. Cat pacat.

   Imi secatuiai toata zeama gandurilor si simtirilor mele. Ziceai ca o sa ramai in universul meu sau intr-unul dintre ele. Nici nu stiu pe care sa-l aleg special pentru tine, sa se muleze pe acele valori morale pe care ai dovedit lesne ca nu le detii. M-a lovit tarziu ca un tarnacop in coloana si ma paralizase multe zile. Ce nenorocire! 

   Vorbeam atat de lejer cu o persoana pe care o urai, iar eu nu ma mai puteam deschide. Ma adusese-i in pozitie de drept, doar de copil frivol de maxim zece ani. Nu ziceam multe. Mi-era frica. Te vizualizam langa mine-n asternut. Te vedeam cu barbia pe umarul meu. Incepusem sa urasc tot ce-aveam si-mi amintea de tine. Incepusem sa urasc tot ce ziceai ca-i perfect la mine. Uram fiecare centimetru din mine, doar fiindca tu le-ai dat sacralitate cu iubirea ta, tacere. 

   Te-am vazut dupa atatea luni. Ai aceiasi fata si se vede de departe ca nu mai existi. Nu mai esti decat un strop de praf dizolvat in apa. Ma doborase din nou mirosul tau cand te pusese-i pe banca langa mine. Vorbeai de efemeritati cu persoana ta iubita, diagonala mea. Oh, cat de copilaresc si prostesc! Iar eu am plecat, asa, fara indice de vreme, caci era martie si ningea. Oh, cat este sa-ti spun, dar nu stai la vorbe. Stai la cativa pasi inapoi, iar respiratia ta o pot recunoaste dintr-o mie. Si nu poti nega asta. A fost un timp indelungat. Ai fost.

   Te-am parasit cu sufletul de cand mi-am luat bilet dus cu trenul. Erai in gara, devastata. N-aveam sonorizare-n ureche si dincolo de ea pentru ambiguitatea aceea din glas pe care o aveai mereu si de care mi-am luat responsabilitate ca o voi astupa. Tarziu mi-am dat seama de ce ma impingeai si de ce imi puneai melodii pe care tot tu plangeai. Tarziu, dar nu imposibil.

   In schimb, iti multumesc pentru faptul ca m-ai dezamagit. Ca m-ai pus in fata oglinzii si ca mi-ai dat foc. Ca m-ai lasat sa ard si sa ma vad cum ma carbonizez pe zi ce trece. Ca mi s-au luat zeci de straturi de piele sa te dau jos si sa te alung. Am dat intr-o parte totul. Am facut sacrificii zilnic ca sa ma bucur de mine. Nu puteam sa cred. Ca suflul meu nu va mai fi privit de tine si ca secundele pana sa adorm nu vor mai fi numarate de tine. Dar stim bine, acel tu era acela fata de care eu n-aveam niciun sentiment. Se intampla demult.

   Nu-mi voi regreta niciodata sentimentele tarzii. Nu te frig cu tigara, c-am facut-o deja, amintindu-mi de omul bun venit din Olanda sa ma bage-n folie galbena si sa ma salveze de focul in care ma aruncasei tu. Chiar si-n lipsa ta, chipurile gaunoase ma priveau si ma ironizau, mai mult sau mai putin pe ocolite. Dar ce mai conta? Ti-ai facut intrarea spectaculoasa in regatul de scame. Si-atat cat credeam ca esti bine, pana la substraturile cu "gratar" si cu "ne prajim". N-are rost.

   Cata incredere sa mai am in dragoste si-n iubire, daca dintr-o confesiune am ajuns la unspe noaptea-n mare, imbracata pe jumate, spalandu-mi gandurile? Iar persoana la care m-am confesat si la care tineam, mangaia un altcineva pe crestet? Cat am asteptat cu degetele infipte-n nisip un val care nu mai statea sa vina? Si de ce tocmai tu ai mimat fluxul? De ce nu m-ai lasat sa ma bucur de un adevarat flux si de ce ma bantuiai la fiecare sarut? De ce m-ai oprit de fiecare data? Ce nebuloasa e in mintea mea?

   Dar tu de existat, nu mai existi.
   Niciun univers de-al meu nu mai e drept de tine.

joi, 17 martie 2016

De veghe #1


   Nu mi-era dor de sunetul mării. Aveam degetele-n păr, uitându-mă în tavan. Se auzea ceva din pelicula Mad Max şi mi-era foarte cald. Voiam să dau jos totul. Durea gândul, deşi nu era. Țineam capul, cu părul dat pe spate. Desenam linii cu degetul în aer. Ce se întâmpla?

   Translucid gând, a dispărut ca mirosul de parfum ieftin. Îmi este foarte cald; gândurile se evaporă ca alcoolul de pe pielea mea. E o libertate să-mi trec degetele cum vreau prin păr. Să îmi vărs degetele pe față. Am scris o scrisoare de trei pagini. Mă gândeam dacă am nevoie de plic. E complicat.

   Stau pe-o parte, răsucit trunchi în sus, pe spate. Fruntea mi-e umbrită de podul palmei. E o linişte, precedată de coloana sonoră tragică a lui Mad Max. Ce am făcut? A fost bine. Mă simt. Da, mă simt cu un pas mai departe. Da, port o bluză fină şi e pe jumătate rulată pe mine, expunând abdomen. Mi-e cald. Obrajii sunt normal temperați. Cum trimit scrisoarea?

   Stau cu capul lângă ea. Mă-nțeapă în ureche. Plânset de bebeluş. E obosit în partea imediat stângă, cum te-ai uita, doar că n-ai vedea. Azi mi-a zis cineva că-s avangardistă. Alții au privit pieziş la succesul meu. Gândul meu nu duce spre nimic. Stare latentă.

   Ți-am scris o scrisoare, ştiai? Voiam să-ți zic. Defapt... nu. Nu voiam. Nici nu ştiu adresa. Doare pleoapa pe interior, deşi nu deranjant. Era o buclă drăgălaşă în numele tău. Nu ştiu dacă ai vrea s-o vezi. Nu ştiu de te văd. E latent, cert spre mine, incert încotro. E un drum interesant. Stau pe pat şi fierb, că-i cald. Sânii trădează prin material fin. Mă trădează până şi ei. Nu stau să-i înțeleg. Cică avangardistă.

   Am mişcat picioarele. Am închis ochii. Fericită. Chiar avangardistă. Suprarealism. Vrei scrisoarea mea? Sunt împăcată. Nu ți-o mai dau. Mai fumezi? Era ceva aducător de pace în felul cum fumai. Am scris în scrisoare. Fumez violent. Acum e aer bun şi pace-n gând. Iese fum pe gură, gândindu-mă cum am ars stresul.

   E somnolență. Biscuiți cu ciocolată, nu bluză. Sunet de motocicletă, derapare, urmărire. Anii '70. Vibe bun de atât cât e. Ceai verde, răcit. Cerneală neagră. Țin mână flexată. Umăr în maxilar, bărbie. Mi-am întors fața. Simt osul inghinal. E foarte cald în cameră. M-am lipit de pat şi de mine, ca peştii pe grătar.

   Plită de gânduri patul ăsta. Aburi de răbdare se depun pe tavan. Zâmbesc cu ochii; îmi place. Azi am decorat cafeaua cu lipici. Şi plutea. Baițul nediluat mai deloc aduce a textură de piele pe foaie.

Poezie.

   Acum vărs. Ochii mei vomită sentiment. Ți-am scris scrisoare şi...
   Nu ştiu dacă vreau. Nu sunt sigură. Am plăgi de la oameni în care văd tot ce-i bun, ceva mai mult. Tâmplele se relaxează. E rock vechi pe fundal. '87. Alt film. Văd şi fără ochelari. Ți-aş da să-ți faci fermoar din ale mele cuvinte. Le ai pe-ale tale. Mi-e frig. Sunet de clopoțel şi copii.

Poezie.

   Veste tristă azi.
   Scap de ea. Somn. 
   Cică avangardistă...


vineri, 4 martie 2016

Vitraliu


   Vitraliu se sparge în lumină de neon, apoi cioburile devin ridicoli ventrilogi. Screm ceva într-un fragment de clipă, apoi vorbesc când sunt atinse. Când era întreg, tremura cu vântul mâniat. Vorbea constrâns, dar acum că e fărâme, e liber.

   Cu cine să vorbească-n toată libertatea sa, miez de noapte putred ce ascunde orice chip? Cât de rupt e să nu mişte, să rămână ca prins cu heroină la podea, speriat? S-a blocat în libertate. N-a fost în condiția aceasta niciodată. A fost admirat, răgaz de vorbă nicicând. Nicicând mai liber ca acum; nicicând mai pustiu.

   Blocat pe asfalt, se risipeşte. Risipă. Risipă. Se duce. Pleacă. "Dispari!" urlă mut în treacăt un pieton al negurei nocturne. "Dispari!" e ce striga în lumină de neon. Juca în picioare cuvinte. Juca. Juca. Juca-te-ai să te joci cu cuvintele, nesăbuit alcoolic. Controlat de mânie, cioburi perfecte-n distrusa lor condiție îți pun cuvinte-n gură. Juca.

   Vitraliu volatil, rupt în două de lumină vagă. Ai vorbit cu oameni care te-au atins greşit. Greşit. Greşit. Pe rând, fugărindu-se pe stradă. Le vorbeai când jucai sub talpa lor. În talpă nu-i urechea; inima e-n genunchi şi se zgârie, iar fizica nu ține cu tine. Mai alunecă şi cad şi se julesc; tu vorbeşti şi (te) risipeşti şi te pătezi. Sângerez. Sângerez. Obrazul lor, tu nu.

 
   E gaură mare unde-ai fost întreg
   Bat la pas bulevard; potol să te petrec.
  

vineri, 26 februarie 2016

Particule de "tu"

   Asaf Avidan - Maybe You Are

   Pe părți simțeam că e de bine, dar bezna nopții nu te găsea, iar mâinile mele pot căuta în fum, dar nu găsesc decât fragmente de “tu”. Eu le frământ între palmele mele, le dau formă şi le țin strâns. Uşor, seară de seară, se formează ceva. Sunt particule ca granulele de praf, iar o dată adunate formează ceva. Ceva din care-mi fac chip de “tu”. Nu pot nega, căci sunt fărâmițe de “tu”, aşadar, chiar tu.

   E copilăresc cum frământ ceva gingaş între degetele mele, deşi se simte o responsabilitate imensă. Mi-o asum; pentru fiecare particulă unică de “tu”, că mă animă şi mă face fericită. Nu pot zice “nu ştiu de ce”, deşi e frază de umplutură întotdeauna. Aş minți, căci ştiu. Se onorează o filozofie sinceră pentru “ştiu de ce”. Momentan, nu. Prind din zbor grame de “tu”. Mi-eşti mai aproape aşa. Mă face să mă metamorfozez toată-n zâmbet şi prind chip de sentiment de împăcare.

   Evit să te caut în oameni, în gesturi, în muzică şi altele de genul ăsta. Te găsesc în bucățele de “tu” pe care binevoieşti să le pui undeva şi să bată vântul în ele. Cumva dirijat de tine, lovindu-se uşor de mine. Le prind întotdeauna şi nu mă-ncurc în ele. N-am una favorită şi niciuna nu seamănă cu cealaltă. Stau neclintite, uitându-se în jur, eu, arătându-le. Văd ce vor. Când se plictisesc, au oră de culcare. N-apucă să doarmă un ceas, că vine altul. Şi altă particulă de “tu”.

   Le frământ şi le pun la loc sigur. Zic că se odihnesc şi sunt nerăbdătoare. Toate.

Acum un ceas aveau ochii tăi.
Cât să mai fie până la zâmbetul tău?



miercuri, 24 februarie 2016

Ivan, copil nebun

   Bad Company - Simple Man
 
   Ai miscat praful de sub bocancii tai in fuga ta nebuna, copil tradator. Ai furat toate discurile si toti banii si te-ai ascuns de urmarile actiunilor tale. Ai fugit de responsabilitati, hoinarule, toata viata ta. Ai fugit de scoala ca de dracu' si ai fost mai drac ca tot ce ai fi gasit in banca, stand doar. 

   Ai pielea tabacita de semne si cicatrici, copil nebun, ca te-ai avantat prin tuneluri si prin santurile strazii pe care circulau masini disperate sa te gaseasca. Ai pierit in societate, copil aventurier, c-ai vrut libertate. Ti-ai facut singur libertatea. Ti-ai gasit-o la o masa dintr-o benzinarie in care se punea The Beatles si te multumeai c-o doza de bere. O furasei si pe aceea dintr-o alta benzinarie.

   Nu ti-ai cunoscut niciodata tatal, fiule. L-ai vazut in fotografii, desi glasul nu i l-ai auzit, soptit in ureche cand ti-era greu si aveai nevoie de imbarbatare. Si... ca sa vezi! Semeni intru totul cu el. Mama-ta iti zicea asta mereu si toti cunoscutii lu' taica-tau. Nu te-ai multumit nici cu numele lui insemnat pe discurile pe care ti le-ai luat la drum si pe care le asculti doar citind lista de piese de pe dos. El le adusese din fuga lui nebuna dupa bani si tot fuga lui l-a dus departe.

   Uita-te la tine, copil taifun. Ai parul facut vartej si barba a-nceput sa-ti creasca. Te comporti al naibii de dur si esti masculin pana-n maduva in care tot pe-al tau patern il gasesti. Acum o ai doar pe mama ta, doar cautandu-te. Tu n-ai mai vrut s-o gasesti. N-ai mai vrut de cand ti-ai pus jacheta asta larga in care orbecai o viata, dusa inainte de nu se stie ce, dar o continui de parca asta e scopul tau major.

   Ai ramas un pletos, un rocker cu gandire lucida. Un blond nesabuit, purtator de ochi caprui, fumator, vicios, alcoolic, insomniac. Paranoic din cand in cand si un om notoriu, caci dormi si-n canale de n-ai incotro. Crezi in anarhie ca aducator de pace si vezi lumea fara granite. Mergi si n-ai idee incotro, desi asta nu-ti slabeste ritmul mersului tau apasat, hotarat.

   Ai suferit dupa femei de dinainte sa le cunosti aroma, chiar inainte sa le simti dintii-n buza ta de jos. Ai iubit formele lor rotunde, parca ramanandu-ti in gena nevoia de a le smulge din piept cand le vezi descoperite si timide, copil nimfoman. Ai dat femininului din fata ta orice dram de sentiment, scurs ca sangele tau pe degete in jos. Te-ai aruncat in pat cu aventura, crezand ca te vrea si a doua zi. Acum ca esti in aventura vietii tale, realizezi ca nu poate sta decat pret de-o noapte. Duhneste a tutun. Intocmai bluza ta, copil cinic. Pacat ca-i aruncata pe jos in camera asta de hotel infecta in care ti-ai facut metehnele bolnavicioase.

   Ai varsat alcool pe pantaloni a nu stiu cata oara. Te mai tine inca o gura? Nu de aer, ca-l poluezi la minut. Te mai tine

Pentru taica-tu. Pentru ca poate e undeva acolo pentru tine. 

Pentru maica-ta pe care nu o mai vrei alaturi. 

Pentru toate femeile ochioase si false pe care le-ai avut la pantec si pe piept. 

Pentru tigarile fumate si stinse pe coapse mai mult sau mai putin expuse. 

Pentru toate injuraturile luate pe nedrept. Pentru c-ai gresit si ai fost abuzat emotional.

Pentru bataile pe care ti le-ai luat. Pentru vanataile de pe spate. Pentru zgarieturile de pe fata.

Pentru buza ta zgariata pe interior de furie. Pentru pleoapa ta cazuta, vanata.

Pentru ca lacrimile ustura pe rana deschisa.

Pentru pumnii tai malformati de furia pentru mai mult de-un perete. 

Pentru numarul anilor tai, numarati la fiecare lovitura. Cand se implineau, nu-i mai simteai. 

Pentru ca nu ti-ai rupt mainile si pentru ca ti-ai purificat sufletul, intr-un fel. 

Pentru firea barbateasca din tine. Pentru ca ai sufletul mai firav ca firul de iarba.

Pentru societatea ce incontinuu te-a secat cu ideile sale preconcepute.

Pentru datile cand ai refuzat sa mai fii tare si ai varsat lacrimi in perna de acasa.

Pentru cartile unde-ti ascundeai juramintele de credinta cu tine prin citate subliniate de mainile tale insangerate.

Pentru ca ai o pasiune pentru maini. Pentru ca intotdeauna ai crezut ca legatura intre tine si ei este prin ele.

Pentru ca alegeai cand erai acasa sa iesi si sa nu vezi nimic. Pentru ca puteai alege sa vezi clar sau nu.


   Ai ales sa fugi cu banii si discurile. Ai ales sa scrii din sentiment si ai tacut cand era vorba sa recunosti ceva ce tinea strict de tine. Te-ai imbolnavit si ai comis crima, seara de seara. Furai servete din restaurante saracacioase din pustietati si scriai. Scriai mult, copil risipitor. Ardeai tot ce scriai in focurile pe care le faceai cand era mult prea frig in cotloanele in care-ti aruncai dosul in tara necunoscuta in care ai ajuns. Ramasesei fara prieteni. Refuzai sa bei singur. Depresia era prea dura. 

   N-ai primit mila niciodata, oricat de ranit ai fi fost. Alegeai sa ramai un leu nenorocit, desi inca hotarat, inca infocat de ambitii, inca increzator. Tineai muschii incordati la orice inghititura seaca de apa, caci durea. Te asteptai oricand la o lovitura venita pe nepregatite. Te asteptai la ceva fizic, rapid, care sa doara. Priveai ochii omului caruia ii deschisesei usa pe jumate. L-ai privit cu o tristete si cu o ura inimaginabila. Erai al naibii de ranit. Erai mizerabil, copil ghidus.

   Ai ales sa furi banii pentru a-ti implini destinul. Pentru a-ti vindeca toate ranile.
   Ai ales sa furi discurile pentru amintirea tatalui tau. Pentru ca-l iubesti.
   Pentru ca l-ai vazut de-atatea ori, dar nu il cunosti.

   In fuga ta ramai o viata intreaga, copil tradator. Te voi iubi mereu.



duminică, 7 februarie 2016

Sistem de 3 simplu. Februarie


   Intram în februarie, fără gând şi caz prea mare. Intram în februarie cum intră muştele pe geam, vara. A intrat întocmai ca ele, încet, mai mult sau mai puțin, apoi îți cotropesc pielea. Aidoma februarie.

   Intram cu toții într-un februarie, a doua lună din an. Nu ştiam că-i zi sau seară. Şi au trecut până să fie în moment de față patru. Şi au trecut, dar n-am resimțit nimic deosebit. Nici unul dintre noi.

Unul voia să scrie, altul să citească şi un altul să deseneze. Ne-am îndeplinit toți trei dorința, toți, adică trei. Totuna. Eu.

   Am intrat în clasă pe nesimțite, precum februarie. Abia după trei zile am sesizat cu toții: am reînviat morții. Cel cu scrisul a vrut să bage vara şi iarna în proza sa ca două extreme, doar că era toamna în peisaj, undeva departe, ca gropar. Zi de trei, moaşă primăvară. Şi baba mea. A renunțat, deşi asta ce este?

   Am mers cu paşi bipezi, grăbiți, precişi. Astăzi s-a desenat la cerere, cu scop precis, cu sentiment şi respirat în ceafă. Evadare era în creion şi-n muzică. Nimic nu mai exista. Niciun om care să perturbe. Eram şi atât. Bucuroşi de unul, că face şi-i place, lăsat în pace.

   Am intrat în străzi greceşti. Karatzali. Cea strâmtă, Dardanele-n jos către mare. Era soare şi străluceau scrisuri pe tăblițe de clădiri vechi. Nimic nu murise. Ad literam totul. Ovidiu cu dragostea lui, iar noi, bucuroşi parcă. Ne-am găsit toți în numărul nostru, urmat în dată de februarie doi zero şaişpe. Cazinoul cotropit de noi, vedere spre mare din trei părți. Nu cunoaştem dragostea, dar marea da. Nu o vrem de ea nu ne vrea. Nu vrem soartă de poet antic să se uite sute de ani la ea, fără să se-ntâlnească niciodată. Sau poate să fie doar un exilat al ei, precum spune istoria.

Amu’ un an, pe vremea asta, făceam trei de când eram patru. Noi trei şi îndrăgita. Amu’ pe vremea asta, facem trei de când suntem doar noi trei. Măcar suntem. Că-ndrăgita ucidea pe unul din noi şi făcea maxim doi.

Am vrut să ne cinstim cu filmul de miercuri, a treia zi din săptămână, dar am ales să ne bucurăm de reîntâlnire, de soare, de oraş cald şi mare blândă. Seară încheiată-n desen şi scris.

Unul din ăia trei, cel ce desenează, aproape a dezvăluit pe ăl’ de scrie aici. Cel ce citeşte e mut în tot şi-n toate. Desenatorul e scandalagiu şi cu doză de nebunie, iar cel ce scrie, scrie ca să citească cel ce citeşte. Ambii-s retraşi, deşi cel ce scrie are darul parafrazării şi a metehnelor de a îmbăta pe ăi’ de nu trebuie.

E un sistem de trei simplu în mine. Zi de treizeci, a mea. Doi de m-au făurit a câte trei şi cu mine: lună de vară. Vara e a Constanței, deci exilați pe drept.

Lui 2016, zi de 3 februarie.
Zi de primăvară, c-a fost.

(Scrisă pe 4 februarie, puţin trecut de miez de noapte)

sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Ajuns la neajuns.


   Țineam în mână un balon cu heliu  pe care-l țineam de-o sfoară. Îl pendulam, uşor. L-am scăpat la moment dat şi a căzut, ca de plumb, pe podea.

   Voiam să mă-mbrac, căci slaba-mi goliciune mi se arăta din jos în sus, deşi doar sus vedeam în oglinda mea ovală. Încercam să mă ridic, să mă cațăr pe dulap, până la mâner. Mereu alunecam. Dulapul plutea, deşi stabil pe podea. Mă culcam deasupra lui, deşi eram sub el.

   La moment de cumpănă, mă uitam în sus şi-mi vedeam patul. Aş fi vrut să cadă pe mine: eram extenuată. Nu existau şanse să cadă în sus, dacă acolo mă uitam eu şi era. Poate eu cădeam şi am dorit, mai ales după câte au urmat după.

   Am vrut să evadez şi am apucat straşnic de perdea. Credeam că pot urca pe ea, dar doar o strângeam şi o adunam în brațe. Inelele sale se prindeau de țeava sa, delicată ca şi aceasta. Inelele şi toată armătura, la gleznele mele.

   Mergeam în cerc şi evitam sticla perplexă din mijlocul camerei. Nu puteam deschide uşa. Mă uitam în sus, podeaua. Stăteam cu coatele, pierdută, pe tocul uşii. Pragul era sus şi era închis. Aş fi riscat să mă ridic pe tocul său, să trag fierătanie spre mine şi să-mi fac cale, cumva, spre restul.

   Eram în finele moi ale orgoliului meu, în tăcerea de după somn, cu acelaşi sentiment. Atingeam cu genunchiul, în treacăt, vârf lemnos de şevalet, pierzându-mă-n mirajul în care eram. Eternul cunoscut, veşnic necunoscut, de nepătruns şi de neatins.

   Am ales la aproape răsărit de soare să mă-ncolăcesc de condiția mea de-atunci şi mi-am îmbrățişat trupul. Mi-era frig şi ce mi-era mie podea, zgâria. Speram la sus, deşi acolo eram tot timpul.

   A doua zi, toți paşii de pe tavan aveau amprentele mele. Mă uitam în sus şi vedeam. Deschideam dulapuri, mă priveam în oglindă, îmi aşezam lucrare pe şevalet. Puneam muzică, vedeam. Citeam în pat cu renul în brațe şi beam ceai. Trăgeam perdeaua şi draperiile, să mă bucur de transparența paşilor mei. Să mă bucur de-un moment, întinsă-n pat, cu mâinile împreunate, ca la doliu.

Am păşit, mai apoi, pe covorul meu, apăsând pe clanță, trăgând şi ieşind.

 Lumina rămăsese aprinsă, martoră.
Draperiile trase peste perdea.
Cartea rămasă deschisă
Pe loc de rugăciune.


luni, 25 ianuarie 2016

Scrisoare de intenţie

   The Kooks - Bad Habit

   Scrisoare de intenţie de a plimba dos de palmă pe encefal diferit, de a-l simţi, de a-i smulge rădăcinile. De-i plimbi buricele extremităţilor până-n vârf de mădular, pulsaţii pe portativul unde-n catifea îţi pierzi şi cel mai mic vierme al gemetelor.

   Scrisoare de intenţie de a târî fiecare gram de demnitate până-n praful de sub pat, de văz blurat în boală oculară la doi. Ca cioburi sparte să simţi fiecare atingere, când se vrea dură, când se vrea dominată, când se vrea pusă-n aburi de şoapte întrerupte. Ţesături de piele când e pus pe şi sub, iar atunci, întâlnire de priviri.

   Se vede ploaia, se simte focul, se-mpleteşte într-o comună aruncătură cu ochii. Copilărie gingaşă, două zâmbete. Se pun două. Sunt suflete într-o lume în care nu-i lună, dar e noapte, iar soarele se justifică doar cu buletinul, dar nu are.

   Căutare ancestrală de jur-împrejur. Dos de palmă ajunsă-n oscilaţie pe gât într-un mers şchiopătat, parcă analizând fiecare por. N-a călătorit nimeni pe această Lună. Nu e Lună, dar e noapte. Şi ard, firicele de gene îndreptate spre ceva mai jos. Şi ard, ţigări până să continue.

   Continuă. E eclipsă, iar toţi se uită, deşi e noapte. E acum, când ghilimelele-s braţe, iar mai mult decât teluric e citat în versuri. Când e nu, dar se vrea da şi dă totul din secretele lumii, de la facere şi până la cuceriri, dincolo de ele, aruncate-n oceane, ridicate-n mase de aer în aurore boreale, căpătând nuanţe ciudate, colorând altitudini, coborând în văi, ridicându-se până la bărbie, finalizând în zumzet printre buze.

   S-a simţit, de văz nu-i vorbă, ci substantiv peste substantiv, făurind un verb. Un dicţionar format ca şi prunc în genere, în toate limbile. Nu se vorbesc, se fac. Nu se explică, se scriu. Romantic să nu despartă cuvintele prin cratimă, de frica despărţirii. Da-i corect şi se fac, căci corect e ceea ce este, făcut. În minte, realitate care parcă nu, dar da şi se priveşte.

   Acupunctura cu stelele de pe cer, boltă unde se ascund secrete şi se vor ale nopţii. Prea a visătorilor, dar privirile se întâlnesc în fapt de seară. Muzica sinceră, menuet al unor corzi acoperite de vene şi artere, se perindă pe sub degetele mele.

   Sunt în control, deşi îmi ies. Când. N-am fond în gândul meu nimfoman, cu versete înşirate în faţa mea, să descopăr în ce limbă-i scris fiecare şi să-nvăţ să le descopăr, iar la rându-mi, să sparg cioburi şi să-nfig. Să fie smoală roşie, coagulantă, curgând, simţindu-mi pe degete visul nimfoman. Sânge nu, roşu ba; noaptea transfigurează totul în umbră. Deşi arde şi mă frige. Sau frig eu, căci afară e.

   Scrisoare de intenţie de a verb şi de a substantiv în minte. Jumătate acum, iar a doua... a doua, când e zi şi nu se omogenizează. Mor orele, ucizi rânduri, creezi altele. Beneficiu de a mă frige cu gând în ceea ce e dezghiocat de veşminte, de pânză subţire în loc de voal, ducând la păcat de tot.

   Scrisoare de intenţie, înaintată în Purgatoriu. Tu la coadă, în spatele meu. Aşteptăm să ne ducem din sacru în profan, deşi sacru e în orice cuvânt, dar mai-nainte a fost simţământ de pereţi scorojiţi cu ţipling, născută proză în neaşteptat. Testament lăsat, număr unu sau doi, dar de văzut era doar una. În mine sunt trei, pentru tot ce-i rău şi e lăsat în urmă, pentru purgatoriul din cotidian şi sacrul ce plouă la Polul Nord cu bulgări peste urşi şi Arctic.

   Scrisoare de intenţie, se semnează-n două exemplare
   Un păcat în doi e demn de un păcat mai mare.



miercuri, 20 ianuarie 2016

Constanţa. Ianuarie, 18

   A Great Big World - Already Home

   18 ianuarie. Luni.

   Descoperi lucruri în tine pe care credeai că le-ai pierdut demult. Le culegi printre fulgi de nea, printre rândurile scrise de pietoni în mersul lor târşâit, încet, deşi cuvintele-ţi curg şiroaie-n minte.

Oare mă mai ţii minte?

   Că azi evadezi cu ghiozdan în spate, cu dor de ducă, faci cale-ntoarsă şi mergi pe altă stradă, ocoleşti, calci pe zăpadă şi te fericeşti. Ai mai văzut aşa ceva? Ai mai simţit ce simţi acum? Te-ai mai uitat în zare că poate ţi se iveşte chip în cer, de unde pică amintirile şi se depun pe părul tău lung? Că le eviţi cu bocancii tăi şi calci pe gheaţă? Că-s mai importante decât o căzătură?

Oare mă mai ţii minte?

   Urla marea îngheţată, confundată cu cerul în zi de optsprezece. I-ai spus de multe ori în trecut că te vei întoarce la ea, acasă-n inima ta prinsă-n scoici ninse, crăpate şi strânse sub tine când dormeai verile pe plajă şi îngheţai oricum. E liberă. Respiră. E uşurată de orice povară umană. E virgină din nou, deşi tu însuţi ai fost unul de intra în ea, fără drept de apel.

   Prin pulbere de iarnă, am simţit fiecare metru bătut la bocanc. M-am îndrăgostit la fiecare privire peste clădirile de pe bulevard şi de pe faleză. Priveam cum se depune zăpada, pentru prima dată-n mulţi ani, la Constanţa. Am simţit fiorul copilăriei la o ţigară pe faleza de la Modern. Vedeam atunci cuvinte pe ziduri care cândva le ignoram, dusă de moment, de muzică, de oameni, mai încolo, la scările care duceau jos spre plajă. Bătea vântul mai dârz ca orice, parcă îndepărtând respirândele cu suflu cald şi paşi bipezi. Dar eu am rămas.

   Oare mă mai ţii minte?

   Mă-ntreba nostalgic teatrul de operă şi balet "Oleg Danovski", cu tot cu statuetele din faţă care parcă răspundeau prin mişcări mute. Mute şi băncile, privelişte de sticlă. Era pustiu şi ştiam că-n parcuri mereu e loc de dinamism, de copii şi căţei, bătrâni şi dragobeţi, porumbei şi pescăruşi. Eram doar eu, realizând cât de orfană e Constanţa iarna. Realizând că, deşi aşa, totuşi e frumoasă. O iubesc şi simt că e a mea.

   Toţi oamenii care făceau parte din tabloul lui optsprezece ianuarie, zi de luni, deşi puţini şi-nghesuiţi în fâş, erau actori esenţiali. Simţeam că empatizez cu fiecare. Simţeam fiecare pas al femeii de pe trotuarul de pe dreapta, în drept cu mine. În stâng doar cu soarta, căreia îi mulţumesc pentru zi, după-amiază şi noapte de optsprezece. Şi multe zile, după-amiezi şi nopţi de după, an cunoscut.

   Te ţin minte.

   Am răspuns fiecărui lucru, fiecărei confesiuni din acea zi. Mi-am spus că în jurul unui inel îmi voi aşterne toată zăpada, toate amintirile, toate sentimentele bune şi tot ce-i pozitiv între zidurile cetăţii Tomis, alt parc în care am fumat idei sub clar de felinar, cu pietre inscripţionate în loc de bănci, şi alea îngheţând acum, ude de fosta zăpadă a acelei zile. Căci s-a topit, iar inelul îl port de-atunci.

   A fost totul de moment. Un episod din viaţa sa, a oraşului meu cald care atunci când nu-i cald, e boem. Iar când nu-i boem, nu există. Iată că există, aşadar, rămâne ultima opţiune, pentru mine fiind acasă în bună şi blândă iarnă, deşi dură şi dureroasă pe-alocuri, când calci pe unde nu ţi-e ţie bine, dar totuşi alegi s-o faci. Că ţi se urăşte cu binele, că te complici într-atât de mult, încât să dai dovadă că eşti om şi că te mai doare câteodată. Te face să simţi, you know, dude? Because I do.

   Paradox pe care nu mi-l explicam: oamenii nu se mai plimbă-n parcuri acum, căci îşi spun că alunecă. Şi pot aluneca, dar cad cu adevărat? Se pierd dacă, câteodată, mai cad? Iar dacă "am alunecat" e verb la persoana mea, cum se face că-i doar un accident şi că nu-i tocmai o acţiune pe care s-o pot numi verb? Gheaţa vine cu paradoxurile ei şi constănţenii mei boemi care merg cu cinci metrii pe oră, târşâit, căci ei îs obişnuiţi ori cu uscat, arid sau cu intemperii oricând.

   Te voi ţine minte toată viaţa.

   Şi nu pe tine de mă făceai să mă simt om abandonat de propriul suflu sau pe tine, om de-al meu care m-a vrut la rău când n-auzea ce-i convenea sau pe tine, răutate sub orice nume de-l cunosc personal sau nu. Doar pe tine, om special, onest, sincer cu sine, am să te ţin minte.

   Ai evadat în scrierea mea, parcă văzând prin prisma mea căprui-verzuie
   Oameni pe trotuare, dorindu-şi să plutească
   Marea Neagră, văzută-n filtru alb-negru
   Parcuri îngheţate şi mai mult decât vezi vara,
   La mine în oraş.

Constanţa