Susceptibil commandor

   Fink - Perfect Darkness

   Am facut un compromis sa ma vad cu tine. Ca te-a vazut buna mea amica-n vis si ca nu erai tocmai in regula. V-ati vazut sa va vorbiti de "esti bine?". Ca nu pareai. A fi bine, nu alta. Dar cand esti tu bine?

   Intr-un fel, imi bantui in amintiri si bantui in mine. Mai simteam cateodata parfumul tau, propulsat ca un vapor indragit din alte piei, la treceri de pietoni sau in baile din cluburi, cand ma priveam in oglinda, iar langa mine se rezemau de perete doua tipe si se sarutau. Ce peisaj morbid. Cat pacat.

   Imi secatuiai toata zeama gandurilor si simtirilor mele. Ziceai ca o sa ramai in universul meu sau intr-unul dintre ele. Nici nu stiu pe care sa-l aleg special pentru tine, sa se muleze pe acele valori morale pe care ai dovedit lesne ca nu le detii. M-a lovit tarziu ca un tarnacop in coloana si ma paralizase multe zile. Ce nenorocire! 

   Vorbeam atat de lejer cu o persoana pe care o urai, iar eu nu ma mai puteam deschide. Ma adusese-i in pozitie de drept, doar de copil frivol de maxim zece ani. Nu ziceam multe. Mi-era frica. Te vizualizam langa mine-n asternut. Te vedeam cu barbia pe umarul meu. Incepusem sa urasc tot ce-aveam si-mi amintea de tine. Incepusem sa urasc tot ce ziceai ca-i perfect la mine. Uram fiecare centimetru din mine, doar fiindca tu le-ai dat sacralitate cu iubirea ta, tacere. 

   Te-am vazut dupa atatea luni. Ai aceiasi fata si se vede de departe ca nu mai existi. Nu mai esti decat un strop de praf dizolvat in apa. Ma doborase din nou mirosul tau cand te pusese-i pe banca langa mine. Vorbeai de efemeritati cu persoana ta iubita, diagonala mea. Oh, cat de copilaresc si prostesc! Iar eu am plecat, asa, fara indice de vreme, caci era martie si ningea. Oh, cat este sa-ti spun, dar nu stai la vorbe. Stai la cativa pasi inapoi, iar respiratia ta o pot recunoaste dintr-o mie. Si nu poti nega asta. A fost un timp indelungat. Ai fost.

   Te-am parasit cu sufletul de cand mi-am luat bilet dus cu trenul. Erai in gara, devastata. N-aveam sonorizare-n ureche si dincolo de ea pentru ambiguitatea aceea din glas pe care o aveai mereu si de care mi-am luat responsabilitate ca o voi astupa. Tarziu mi-am dat seama de ce ma impingeai si de ce imi puneai melodii pe care tot tu plangeai. Tarziu, dar nu imposibil.

   In schimb, iti multumesc pentru faptul ca m-ai dezamagit. Ca m-ai pus in fata oglinzii si ca mi-ai dat foc. Ca m-ai lasat sa ard si sa ma vad cum ma carbonizez pe zi ce trece. Ca mi s-au luat zeci de straturi de piele sa te dau jos si sa te alung. Am dat intr-o parte totul. Am facut sacrificii zilnic ca sa ma bucur de mine. Nu puteam sa cred. Ca suflul meu nu va mai fi privit de tine si ca secundele pana sa adorm nu vor mai fi numarate de tine. Dar stim bine, acel tu era acela fata de care eu n-aveam niciun sentiment. Se intampla demult.

   Nu-mi voi regreta niciodata sentimentele tarzii. Nu te frig cu tigara, c-am facut-o deja, amintindu-mi de omul bun venit din Olanda sa ma bage-n folie galbena si sa ma salveze de focul in care ma aruncasei tu. Chiar si-n lipsa ta, chipurile gaunoase ma priveau si ma ironizau, mai mult sau mai putin pe ocolite. Dar ce mai conta? Ti-ai facut intrarea spectaculoasa in regatul de scame. Si-atat cat credeam ca esti bine, pana la substraturile cu "gratar" si cu "ne prajim". N-are rost.

   Cata incredere sa mai am in dragoste si-n iubire, daca dintr-o confesiune am ajuns la unspe noaptea-n mare, imbracata pe jumate, spalandu-mi gandurile? Iar persoana la care m-am confesat si la care tineam, mangaia un altcineva pe crestet? Cat am asteptat cu degetele infipte-n nisip un val care nu mai statea sa vina? Si de ce tocmai tu ai mimat fluxul? De ce nu m-ai lasat sa ma bucur de un adevarat flux si de ce ma bantuiai la fiecare sarut? De ce m-ai oprit de fiecare data? Ce nebuloasa e in mintea mea?

   Dar tu de existat, nu mai existi.

   Niciun univers de-al meu nu mai e drept de tine.

Hazard.

Damien Rice - The Blower's Daughter

   Cântau lăutele şi zbierau viorile. Zbârnâiau clarinetele şi se bătea ritmul la tobe, răsunând notele chitarelor în utechile mele. Tot ce auzu-mi culegea erau sunete pe care nici nu le auzeam. Nu mi le imaginam, dar apăreau acolo. Exact ca şi cum ar fi fost în realitate.
 
  Absorbit suflet de căldura altuia, nu puteam să mă concentrez la un alt lucru. Oricât de banal şi totuşi... nimic. Niciun lucru care se putea să-mi distragă atenţia. Doar la lucrul banal speram şi nu apărea. Retina mi-era pe bej, pe cald; nici măcar în faţă, la tehnologie înecată-n încercări de a prinde momente inedite-n obiectiv, în mâini tremurânde, ştiute, ale unei persoane mult prea bine cunoscute, nu-mi era. Nici minte, nici nimic. Poate doar privirea de câteva secunde.

   Două glasuri se auzeau: al meu şi al persoanei de care încerc cu atâra ardoare să mă las. De-aş fi fost ţigară şi buzele mi-ar fi fost omul meu ilegitim, m-aş fi drogat cu ele la o atingere; m-aş fi ars între ele şi aş fi fost foarte mulţumită dacă m-ar fi scrumat în vânt. M-aş risipi fericită, că fumu-mi şi esenţa au fost în plămânii săi. Şi că m-ar fi încredinţat vântului: mi-ar fi dat înapoi ceea ce întreagă aş fi fost, nu ca acum. Acum, sunt ca o ţigară pe jumătate fumată. Nu sunt completă. Mă macină. Mă arde făr' de ştire. Fumează, dar nu are idee ce. Doresc ca suflul să mă găsească, în momentul când mă va termina de tot şi când îmi va arunca filtrul pe jos, în gând nepăsător. Şi să las scântei de fum, urme slabe, ca vântul să se-ndure şi să-mi aducă cenuşa împărţită-n lume, împreună cu propria-mi aromă.

   Nu eram decât o victimă fericită. Eram totul, dacă vedeam bej. Dacă era înţelegător caracteru-i că trebuie să dea opus al gerului de-afară. Că dăunează şi că-i drog, nu cunoaşte. Ca să fiepur, trebuie neştiut totul a fi. Nu concep niciun sentiment urâcios când mi-e aproape. Nu concep nici mediul exterior. Nu văd nici greşitul căpruilor mei, dar simt zâmbetul ce-mi joacă-n gură, dar pe care încerc să-l reţin. Dar nu cu mult. Iar când îl eliberez, mă simt mult mai liberă. Mă simt aerisită.

   Vedeam siluete suple, mişcătoare. La mulţi paşi distanţă. Erau forme violente pe podeaua cerului meu de-atunci. Era un dos de munte peste acele corpuri geometrice din sus-ul camerei, care dădea lumină, iar ici-colo, corpuri luminoase, "bile" aproape insesizabile de către mine, între piramide cu vârfurile aţintite ameninţător către oamenii de jos. Ca nişte zei, pregătiţi să cadă şi să ne strivească pentru miciţia de care dăm atât de lesne dovadă.

  Este exact ca-n noiembrie, anul trecut. Acelaşi lucru blestemat pentru aceeaşi bestie cu două picioare. Tot eu, pe aceleaşi străzi pavate cu amintiri. Tot eu, în geacă maro, cu muzică bună în minte şi-n timpane. Cu sânge ca marea, care pulsează mereu neregulat în venele-mi subţiri, c-o inimă cât un peşte de mică, care înoată disperată în propriu-i mediu.

   Tot aceeaşi peşteră din cărămidă roşie.
   Tot Ink, mică şi nestingherită.
   Urmărind hrana peştelui său
   Hrană ce i-a dat condei de şi-mai bine.

Stay tunned.