Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta liceu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta liceu. Afișați toate postările

joi, 31 august 2017

Sevalet


   Am creat o iluzie cu pensula pe foaie. Imi infigeam unghiile in lemnul putred din sevaletul care inca avea demnitatea sa stea in picioare. Era asa de murdar si totodata, tinea sa imi fie martorul mut, alb, cleios, colorat la propria rafulare a sinelui meu. Era incarcat de ani si de amintiri mute, filmate in fibrele de lemn. Avea trei trepte, trei gauri unde imi infigeam cu sete butoanele care sa-mi tina planseta. Urma sa facem amor. Urma sa fiu inspirata sa fac ceva. Urma sa ii dau o forma pe care sa o tina in brate, o forma care, prin plasarea sa, sa fie in lumina soarelui. Muritorii se sfasiau in jurul meu. Ma sfasiam de ei prin ea.

   Mi-era sursa de scapare. Refulam cu toate ideile in ea. Intram cu pensula intr-o culoare, apoi in apa. Imi bagam nonsalant degetele in gauri, uitandu-ma in cealalta directie. Era, cumva, lipita de mine planseta. Ne bucuram, desi eu nu eram constienta de moment. Nu stiam ce fac. Nu stiam ca ii pictez si ca-mi pictez. Nu stiam ca urmaresc anumite forme. Nu stiam. Nu aveam idee de cum se zbate coarda din sinea mea si cum se zbarnaia, in acelasi unison, si mana mea. Mi se prelingea apa pe mana si o lingeam, pentru ca, cumva, stiam ca e parte din mine. Era negru. Era verde. Era un rosu de Rusia cu tenta erotica.

   Ma apucam zdravan de piciorul de lemn.

   Parca as fi apucat-o de mana si parca as fi plimbat-o prin parc. Parca i-as fi aratat iarba cum creste. Parca m-as fi vazut pe mine, crescand, fara notiuni perturbante, umane. Era o simplitate, iara nu liniara. Era un tumult, mut, delicat, dar si agresiv. Se zbatea foaia sub mana mea, pe margini, patata de tot felul de materiale. O murdaream cu jegul din sinea mea. O murdaream cu amprentele mele. O faceam sa nu mai fie ea. Desi ea... ea era a mea.

   Pauzele mele mi le inecam in tutun.

   Zapada de alta data m-a facut sa plang pentru ca stiam ca nu sunt suficienta. Apoi reveneam in fata ei, confuza initial. Reincepeam sa focusez pe forma exacta din fata. Era o natura moarta. Un chip de om. Era un ansamblu de obiecte, plasate de mainile profesoarei mele. Zgarciul sonor al colegilor mei se diminua, intocmai ca o transa treptata in care nonsalant intram si eu. Dar doar sevaletul meu era...

   Ea.

   Nu era vreunul care sa picteze sau sa se sprijine pana la piept, precum o faceam eu. Ei nu sugeau viata din apa captata de perii pensulei. Ei nu simteau. Ei parca nu plangeau culoare si nu voiau sa isi puna mainile infectate de gudronul pauzei pe calauza lor de lemn. Iar eu... un muritor morbid. Era o imagine atat de cinica, cum imi plasam eu degetele canceroase, lungi, ca pe niste clapete de pian. Dar era lemn si devenise sacru, la fiecare prelungire de minut, focusand. Transpiram de emotii, pentru ca stiam ca nu imi va iesi. Aveam emotii la fiecare pata noua de culoare pe care o inseram. Apa era liantul dintre viata statica a temperei sau acrilicului si viata mea, trairile mele in acel moment. Ea, femeia, e destinata sa arate faptul ca tu esti capabil de iubire. Omoruri in carti, dar si-n sinea mea. Sevaletul era femeia mea.

   Mai mult de-atat, liceul de arta a fost ca o femeie.

   M-a facut sa tremur. M-a facut sa plang. M-a facut sa scriu despre el, referindu-ma la el ca la "pestera rosiatica", din cauza caramizii portocalii din care e facut. M-a facut sa cred in faptul ca pot face amor cu propria mea creatie. Ca pot personifica un lucru, ca ii pot da viata. M-a facut sa ies de-atatea ori in tricou in toiul iernii, sa ma infectez cu fum de tigara si sa tremur, pentru ca, ca si om, sunt vulnerabil. Ca si persoana, eram atasata de dungile mele inegale de pe foaie. Eram atasata de tot ceea ce se intampla sub ochii mei, realizand ca realitatea o pot modela, intocmai precum voiesc eu. Iar pe fundal...

   Chopin.

   Am pierdut-o. Grafica. Chopin. N-am gasit ce voiam sa gasesc in sinea mea, caci vandusem totul unui suflu cu gura si buze, tample si iluzii. Grafica. Chopin. Eram pe alta planeta, aeriana, imaginandu-mi scenarii. Grafica. Chopin. Ma laudam cu ceea ce n-am facut, cu ceea ce am facut, aratam poze si faceam mutre. Grafica. Chopin. S-a transformat sub ochii mei si a disparut aidoma, la poalele liceului meu, cusca mea din caramida...

   Am fost rupta de inima mea, muschi cu muschi.
   Eram la grafica si nu pictam. Nu desenam.
   Capul pe banca. Liniste. Plangeam.

Nici arta, nici durere, arsita verii, toata mutata-n mine. Era toamna. Si ma rodeam. Ca un stomac insangerat si hamesit. Caci dragostea "era tot ceea ce poate materializa un artist". Iar sevaletul meu, lemn strambat de un picior, cu o bara alba de metal in spate, mi-a fost spiritul de care am avut nevoie sa pot infaptui arta. Si ea, planseta mea. Si ea, apa. 

   

joi, 12 mai 2016

Recent.


   O zi întreagă de somn. Te trezeşti din zece în zece ore să mai răspunzi la mesaje. Ai prieteni îngrijorați, se înțelege. Te mai trezeşte soarele pe la ora zece şi te-ntâmpină organismul mai epuizat decât înainte de hibernarea spontană, mult prea aşteptată de câteva zile fără de somn. Bonusul era gustul fără de aromă a uscățimii gurii.
   Ridicarea bruscă duce la amețeală. Aşa că te prăbuşeşti alte două ore, adormind instantaneu. Te trezeşti fix la prânz, începi să păşeşti. Dar înainte de paşi, îți vezi fața oglindită în ecranul telefonului. Exclus.
   Parcă faci progrese la fiecare pas. Nu te uiți la tine-n oglindă. E mult prea banal ce o să vezi acolo. Mai mult, te simți ca în cămin sau ca după o petrecere de pomină în care te-ai zbânțuit până ce ultimul cartilaj a cedat. Da, stai puțin… ăla e genunchiul atrofiat de căzătura de pe scări de-acum două zile şi pe care îți ziceai că o vei trata ieri, dar adormisei şi nu mai exista gând măcar de aşa ceva.
   Ți-ai văzut umărul cu părul clătit peste el, ca un semn că trebuie să mai faci ceva şi pentru tine, fizic. Se prelinge apa de pe față după spălătură, parcă amintindu-ți că te simți ca un templu dintr-acela bătut de soare zilnic, din pietre pline de nisip. Dar nu şi după ce bei apă dintr-o sticlă de Grolsch găsită pe suportul de de-asupra chiuvetei. Exact ca-n cămin te simți, dar nici că mai contează.
   Eviți priviri, mai bei apă, primeşti comentarii despre ochii de chinez şi cam cât de umflați or fi ei. Era vorba de un termen limită pe care trebuia să-l respecți.
   Mai vorbeai şi cu o amică: îi încredințai regretul că nu eşti deloc organizat şi că ai încercat întotdeauna, dar este imposibil. Factorul organizării nu stă în încăperea în care îți duci tu existența cotidiană. Probabil e afară.
   Arăți acum mai de lume. Ieşi şi cumperi tabac pentru familie, apoi te-ntorci, îl laşi, primeşti alte comentarii şi mai că nu-ți vine să pleci direct, oriunde, cât mai departe de casă. Şi ai plecat, dar nu departe. Nici pentru mult.
   Nu fumasei de-acum o zi şi totul ți se părea o nebuloasă prea frumoasă în clipa când ți-a dat amica creață un tabac rulat frumos din pachet cumpărat. Nici că mai conta. Sincer, nimic nu mai contează. Poate doar să ajungi în punctul în care să respiri şi nu doar prin oftări. Poate să mai vezi şi lumea altfel decât prin ochi de asiatici, deloc genetici, ci doar spontani veniți parcă din lichid intrauterin: somn de bebeluş, dar să te mai naşti nu-ți mai vine.
   Te-ntorci acasă. Îți mai primeşti porții de comentarii fără sens şi ordine în enunțuri care nu se termină, că-ncep alte idei. Să mai pui alineat la atâta nonsens nu-ți vine şi nici să vorbeşti, pentru că nu ai cu cine.
   Ți-ai asumat la fiecare întrevedere cu omul de-al casei că “eşti leneş”, dar noroc ar fi dacă ți-ai permite să fii. Să nu uităm diminețile cu “bună dimineața!” şi cu răspuns de “n-ai dormit” sau “arăți ca dracu”. Se acceptă. Arăți ca dracu, dar ai muncit şi n-ai nevoie de alte aprecieri.
   Chestiunea aceasta parcă nu se mai termină. Ți s-a refuzat lucrarea scrisă ieri pentru pozele insuficiente la lucrări. S-au luat ca şi cum n-ar exista, iar tu te-ai luat după exemple mai vechi de atestate deplorabile şi al tău ieşise lux față de acelea. Încă nu-i suficient. Mai ai de îndurat până luni.
   Fericirea pe care ți-ai găsit-o la imprimări a fost incomensurabilă. Se întâmpla ieri dimineață, la fel de chinez ca astăzi, dar parcă mai împăcat cu sinele tău. După să auzi că “frumusețea ta”, pur şi simplu, nu merită.
Nu că-ți vine să renunți de tot?
Dar unde să mai fie frumusețea de a reuşi, indiferent de orice şi oricum.

(Mi-am scris mie acest text. Chiar dacă pare totul îngrozitor, această perioadă mi-a dat să înțeleg şi să realizez cât de mult iubesc să desenez. Vă mulțumesc mult că m-ați citit până-n punctul acesta)

vineri, 18 martie 2016

Ciudățenii #1


   Scrumat pe coajă de banană din seria "ciudățenii cotidiene", împreună cu "melcii de pe mămăligă pe Bulevardul Alexandru Lăpuşneanu". În ploaie chiar.

   Cinci copii pe holul liceului, având o conversație despre băutul apei din wc. "Eu am încercat şi e ok". Stranii copii.

   Moşuleț simpatic, jogging pe plajă în decembrie. Vara îl vezi de dimineață până seara pe plajă la Modern. Poartă slip roşu şi se bronzează complet negru. E chel şi face yoga. Stă în cap cam cât aş fuma o țigară.

   Stăteam pe plajă în Vamă cu nişte amici. Împărțeam o sticlă de ceva. Apare random un tip şi se aşează în cercul nostru. Se trânteşte pe nisip. Rupt de tot. Ne zice că e de la poliția de frontieră, dar e liber şi eu îi zic că-s norvegiancă. M-a crezut. După a pornit să mai bea ceva, că a doua zi trebuia să fie la graniță cu Bulgaria. Ahahahaha

   Stăteam în stație de bus la şapte dimineața. Aşteptam pe cineva de la blocul din stație. Apare un bus, opreşte, iar un moşuleț sare cu boltă din bus, aleargă spre mine, urmărit de-o controloare. A sărit şi aia cu boltă după el. Vine moşulică, ia cărămida de lângă piciorul meu şi urlă "nu ne mai furați, hoților!" şi aruncă bucata aia de cărămidă spre controloare. Tipa se fereşte. Cărămida loveşte bus-ul. Şoferul de bus coboară şi-l fugăreşte pe moşulică cinci minute. Lumea din bus: pietrificată.

   Tabără la Apuseni. După jocurile murdare, eu, cu muştar, acrilic, ketchup şi pastă de dinți peste tot. Pauză de spălat. Primul lucru pe care îl fac: fumez o țigară. Vin două tipe cu o sticlă cu apă şi cu un şampon. Îmi toarnă şampon în cap şi apă. M-au spălat pe cap în timp ce fumam. Unic moment.

   Stăteam pe peron într-o gară. Vorbeam cu colegă-mea la telefon, deşi la maxim trei metrii de mine. Îi ziceam că văd un trifoi cu patru foi crescând printre şine. Nu-l vedea. Am coborât pe şină să-l iau şi ne-apăruse trenul în depărtare. Nu l-am mai luat.

   Eu şi cu încă cineva. Mâncam fiecare câte-un corn pe un picior de pasarelă în Valu. În fața noastră, şină de tren. Vedem din dreapta cum vine trenul. Încetineşte, iar în dreptul nostru opreşte (nu era gară). E marfar. Conductorul scoate capul pe geam şi întreabă de-un magazin. Îi zicem, coboară din tren, trece şina, stă maxim două minute şi se-ntoarce: magazinul era închis. Se urcă înapoi în tren şi-l porneşte.

   O bătrânică în Roma, cu chiuaua-ul ei. Îi calc câinele din greşeală, iar după câteva momente, o calc pe pantof. Nu vorbea engleză. Se pare că doar câinele a înțeles. (Notă: aveam doişpe ani)

   Eu şi cu colegă la bere. Mă sună altă colegă, alarmată: fusese la Mc şi a fost atacată de un pescăruş care-i furase sandwich-ul. Altă colegă râdea pe fundal.

   Kitsch party la Cluj Napoca. Mult sclipici ş.a.m.d. "Bere ieftină, iese cu chef", mi-am zis. Primesc veste bună de la tata, ucid toată energia prin dans: o bere toată seara. Mă pun pe canapea şi dorm trei ore cu încă câțiva. Party pooper.

   Ies în club. Dansez random, vine tip suspicios la mine. Îi dau o țigară şi-i fac "plăcerea" să "mă cinstească" cu ceva de băut. După a dispărut.

   Ies din club că-i cald. În față, întinsă pe jos o tipă. Mai mulți, prieteni cu ea, studenți vorbitori de engleză. Tipa leşinase. Altă tipă insistă să i se dea apă, că-i trece.

   Joc de Catan. Prieten în condiție veselă. Îi promitem că ieşim la țigară după ce terminăm jocul. Catan ține în jur de o oră în mod normal. Tipul a acaparat tot jocul într-un sfert de oră şi l-a câştigat.


   To be continued...

joi, 28 ianuarie 2016

Scrisoare #2


   Ai frică şi milă de gândul tău sincer. N-ai scop, nici mijloace şi ţi-o iau alţii în gură de rău, deşi al tău gând e bun. Eşti în contrast cu ce ai pe interior: dacă stropeşti desene la fiecare minut şi-ţi ies, exteriorul ţi-e rece. Eşti o treaptă climatică pe care Europa ar înţelege-o, uşor profundă şi minimalistă.

   Ţesătură din fier şi cât mai dur, cât să acoperi o armură de cavaler. Aşa te văd. Nu există influenţe din alt material mai fin după care să te mulezi. Nu eşti fin, ca să cazi pe corp cu mişcări conflictuale, acrobatice. Eu nu port armuri, că nu-s cavaler şi nici nu ştiu să croiez altceva. Ştiu doar să cos, iar tu nu te poţi coase.

   Jumătate de ceas dacă ţi s-ar da să te uiţi la Marea cea Neagră, te-ai uita. Ai alege să aprofundezi fiecare mal, fiecare cum se loveşte. Ţi l-ai ecraniza pe hârtie, iar asta întotdeauna. Ai crea o serie de animaţii cu ele, ai deveni artist unic pentru aşa ceva, dar repetându-se acelaşi val la infinit, ai reveni la aceiaşi expresie fără înţeles, de preferat apucându-ţi barba, luându-ţi-se înapoi şi celebritatea.

   Am şi eu momente când chiar jumătate de ceas m-aş uita la mare, dar zece minute sau sfert pot. În rest, scriu, gândesc, zâmbesc, scot încălţări şi o simt. Stă în legea firii s-o faci. E perplex, câteodată-i rece, dar se simte şi ştii că-i acolo, într-adevăr. Şi mai rămâne un minut, două, preţ de o ţigară, timp să contemplezi cam ce e dincolo de linia orizontului, cum arată marea de-acolo şi de ce se trage înapoi.

   Încep să cred că tu vrei să ajungi la celălalt mal, fără să treci marea.

Semnat,
în principiu, malul.
În esenţă, marea.

sâmbătă, 2 ianuarie 2016

Scrisoare pentru tine

   Rudimental feat. Ed Sheeran - Lay it all on me

   Te-ntâlnisem acum patru ani, în toamnă, iar întocmai ploii, inspiraţie simbolistă pentru Bacovia, tu ai dat un rost prozei mele. Te-ntâlnisem fugitiv cu privirea. Văzusem parte de maxilar, cu tot cu ureche, păr prins. Nu văzusem ochi, gât, buză sau orice altceva ce mi-ar fi tentat imaginaţia, pe-atunci cu bun simţ şi ştiutoare de nimic de genul ăsta.

   Era un sentiment nou-născut, prinsese formă în peştera cu cărămizi roşiatice şi la început îmi era om cititor de orice aberaţiune aş fi scris, întinsă-n bancă. Era sentimentul ăla, când vrei să fii cel mai bun dintre cei bun, să fii văzut de omul ce ţi-e drag şi mai mult decât drag. Iar dragul ăsta era defapt dragoste, mai rău că era prima. Şi probabil nu primul.

   Mereu speram, acum patru ani, să nu rămânem de izbelişte într-un loc, doar eu cu tine. N-aş fi ştiut ce să zic, n-aş fi avut curaj măcar să te privesc în ochi şi ştii asta bine. Eram om stângaci, dar tu stângace, ai reuşit. Şi-ncercam să te văd, ochi în ochi, fără să-mi dau de gol sufletul prin prisma pupilelor mele. Când îmi cuprindeai mâna-n a ta şi nu ştiam ce reacţie ar fi trebuit să am. Sau mai bine zis, cum să opresc torentul de sentimente din mine în clipele acelea.

   Ai putea citi asta şi ar putea să ţi se pară deplasat, dar... draga mea, nimeni nu o să te iubească cum te-am iubit eu. Pe cât aş fi vrut eu să fie ea de platonică, am spart lanţul acela la o bere în Taclale cu om mult prea nepotrivit. Aşa, sentimentul meu a devenit o bârfă, un mucegai, ceva călcat în picioare. Şi nu că ţi-ar fi fost colegă de bancă, ci era doar faptul că ea transforma neadevăruri evidente în adevăr tras de păr; aşa s-a pătat sentimentul meu şi tot ce era mai pur cu el. Spus prin gură de om nepotrivit. Spus - nu vibrat în citat, în vers, într-o lumină de lună mai. Doar spus.

   Nu te-am avut niciodată şi nici nu o să te am. Este imposibil. În schimb, toată viaţa îţi voi purta respect şi ori de câte ori vei avea nevoie de un om căruia vrei să te descarci, voi fi aici. N-am să te judec, n-am să mai fiu influenţată de alţii ca să te fac să te simţi ultimul om. Pentru că eşti mai mult decât primul, iar acel cuvânt scris de scriitorul anonim Ink, pentru prima dată-n viaţa sa, ceva mai deep, mai cu gust şi mult mai poetic, după ce te-a întâlnit fugitiv cu privirea. În clasa a noua.

   Când am început să fiu om dat la o parte din cauza unui sentiment spus aiurea, auzit prin clasa mea de om nepotrivit, am devenit o fantomă singuratică. Începusem să te urăsc, să mă urăsc că te iubisem şi să urăsc că am complicat totul şi că-s cu sentimente "nenaturale". Că mă făceai să mă simt astfel, cu tot cu cei ce pretindeau până atunci că-mi sunt prieteni. Dar nu erau. Sentimentul murise.

   Începusem să nu mai sper în ore ca tu să fii aleasă pentru citirea unui text, a unei poezii. Vorbe spuse de tine, cum că-i nenatural, că-i scârbos, dar eu tot nu-nţelegeam. Şi nici acum nu înţeleg. Căci tu nu ai idee cât mi-am spus asta şi cât am vrut să scap de gândurile care-mi alimentau sentimentul de iubire, iar fiecare zi, bucurie mare pentru mine, că doar te văd. Atât îmi ajungea. Dar tot anormal era, îmi pare rău.

   Tare mult îmi creştea inima când îmi spuneai că citeşti blogul meu şi am tresărit să aud că "se simte de parcă e scris pentru tine". Chiar este. Mai mult de jumătate, pentru tine este. Pentru mine, să-mi manifest dragostea pentru tine, cumva, fără să afecteze, ci mai mult să înfrumuseţeze. Speram aşa că dragostea mea nu va mai fi un păcat, deşi nu vedeam normalitate în asta. Doar simţeam că-i normal să fie aşa.

   Sunt în an terminal de liceu. Doar cinci luni mai am de petrecut în cărămida roşiatică. Doar atât, să mă mai bucur de clipele când eram nouă, când eram fericită şi doar atât, când te iubeam şi nu-mi păsa de altceva. Când am devenit voluntar, când mi-am făcut primul prieten, când mi-am fumat prima ţigară sau când te-am luat o dată-n braţe strâns şi râdeai. Se-ntâmplă şi acum, doar că nu îmbrăţişarea.

   Am scris asta astăzi, căci am vrut să ştii că, deşi în stare agnostică de uşoară ebrietate, eram conştientă ce se-ntâmplă, cât de agitat era şhaul şi cât vroia să vorbească cu tine. Mă vedeam pe mine, micuţă, în clipele acelea. Deşi, spre deosebire de mine, el îmi povestea cât eşti de minunată, gesticulând nişte forme feminine. Destul de trivial, clasic masculin.. Totuşi, sper ca măcar lui să-i dai o şansă, căci nu-i nenatural de data aceasta, dar nici intens, cum ar fi fost dac-ar fi fost nenatural. Sau doar suficient de 'cute'. Căci te iubeam mult.

   Acum doar îmi doresc o ceaşcă de ceai, după ce termini de citit aceste rânduri. O ceaşcă de cafea pentru mine, iar tu la aceiaşi masă. Am să-ţi dau ceva. Dă-mi de ştire, în trei bătăi pe umăr. Voi şti despre ce e vorba. Voi şti că ai citit.

   Fă asta dacă vrei un adevăr, doar pentru tine.

joi, 19 noiembrie 2015

Vis-coşmar


   Am nopţi în care adorm imediat cum pic pe aşternut. Am nopţi în care nu pot adormi din cauza amalgamului de gânduri, toate contrastante şi care nu se omogenizează, măcar, într-o potenţială continuare într-un vis. Mă lasă aşa.

   Mai am nopţi în care aud şoptit propriul gând, ferindu-mă sau lăsându-mă mângâiată de el. Lucrez cu el de cu seară, înainte de somn, pentru performanţa de a doua zi.

   Am nopţi cu sutele, unele nedormite de fugitivul carnal sau de priviri galeşe în beznă, dar nu şi acum. Gândul se zbate-n mine, parcă am fi inamici. Apoi ne facem fraţi. Eram nesigură aseară dacă este insomnie sau dacă este adevărat ceea ce vedeam şi dacă oamenii pe care puneam mâna erau carne şi sânge, întocmai ca mine.

Mi-era teamă de mine.

   Mi-era teamă că se întâmplă, deşi iniţial simţeam o eliberare. Se făcea că eram la mine-n pat, priveam camera mea în bezna nopţii şi priveam în gol spre uşa balconului. Încet, simţeam cum inima începe să bată din ce în ce mai puţin. Până s-a oprit. Atunci credeam că se sfârşise, conştiinţă încă aveam, dar era un sentiment de gol. Ca atunci când îţi ţii respiraţia mult prea mult. Începeam să simt că nu mai e. Că n-o să mai fiu. Nu-mi bătea inima şi priveam într-un punct fix. În punctul în care-mi fixasem privirea, am văzut o luminiţă albă şi simţeam că acolo-s eu. Simţeam că dacă aleg să mă duc de-a binelea acolo, nu voi apuca şi clipa în care scriu acum.

   Am ales să nu mă duc.

   Lumina disparuse, iar bătăile inimii reîncepuseră. Începusem să respir. M-am bucurat într-un fel ciudat şi eram speriată: ce se-ntâmplase? Era realitatea? Era să-mi termin viaţa într-un somn? Confuză sunt şi-acum.

   Mă ridicasem din pat, mă uitam de jur împrejur în beznă. Era ora trei a dimineţii. Am văzut trei chipuri, încremenite pe jos ca să nu mă trezească. Erau trei dintre colegii mei de la grafică. Trei oameni cu care relaţionez bine şi cu care mă împac. M-am ridicat din pat, am căzut sleită de puteri, fără energie şi m-am târât spre ei. Le-am văzut feţele. Mă simţeam salvată. Am căzut în poala singurei părţi feminine prezente. Am îmbrăţişat-o. M-a îmbrăţişat strâns.

   Am stat ceva întinsă pe jos, cu capul în poala colegă-mii, plângând. Nu murisem. Sau aşa credeam.

   După o vreme, colegul cu barbă adormise după perdea, iar colega şi colegul se aşezaseră lângă mine pe pat. Faţa fetei era luminată pe partea dinspre mine. Era îngândurată, stătea încruntată. Era o distanţă mică între noi, iar eu, stând şi uitându-mă la ei, încercând să-mi dau seama ce se petrecuse. Brusc, ea-şi îndreptă fugitiv privirea spre partea unde stăteam eu. Simţeam că e o invitaţie spre o îmbrăţişare. Am acceptat-o, deşi mintea, după cum am zis, mi-era altundeva.

   M-am trezit de dimineaţă şi nici c-am mai vrut să lenevesc.

   Mulţumesc că n-am făcut alegerea. Nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla.


duminică, 12 aprilie 2015

Gândurile nespuse, spuse #1

Green Day - Boulevard of broken dreams

   In obtuzul mintii mele nedeslusite, incerc sa-mi gasesc raspunsuri.
   In nemarginitul meu orizont, reprezint imagini ale faptelor mele si ale gandului.
   In cotorul cartii in care-mi pierd privirile, citesc un anumit om, un gand, o actiune, un sens.

   N-am combatut mult un sens geometric, dar am dedus unul abstract in multe moduri. Mi-am gasit refularea cu ani in urma si excelez. Vreau sa merg in continuare pe asta si am o ambitie nebuna sa termin tot cand trebuie. Sunt un om punctual, cum m-ar clasifica altii. Si silitor. Incerc si ma bucur ca-mi iese.

   Sunt scrisori de care nu-mi aduc aminte ca le-am scris sau ca exista. Or fi scrisori ale altora catre mine, care probabil au fost scrise sau nu. N-am fost nicidecum pregatita sa le desfac, iar privirea nu mi s-a aruncat vreodata pe vreun plic sau ceva. Dar poate am facut-o. Sunt destul de indecisa la capitolul asta.

   Vad oameni si imi aduc aminte de multe intamplari impreuna cu ei. N-am fost impatimita tigarilor, dar el a fost. L-am iubit mult, timp indelungat. Mi-am etalat momentele mele, cu el, iar totodata, feminitatea mea. Imi place sa ma simt speciala, iar din acest motiv, ma infatisez ca atare in orice zi. Arat diplomatic, chiar si atunci cand sunt imbracata de parca as fi un boschetar. Ma rog, asta am eu in minte. Ca arat cateodata neingrijit. Dar stiu si eu ca nu e asa.

   Iubesc rock-ul nebun, de cand eram un plod de treispe ani. Acum ascult muzica mai soft, dar stiu ca-n sinea mea, ma pornesc cand aud un ritm mai spontan. Stand mai tot-timpul prin locuri dintr-astea intunecoase, petrecandu-mi noptile ca orice alt om de-o seama ca mine, imi sunt cunoscute si chiar indragesc melodiile puse-n Goblin sau El Comandante. Atmosfera nebuna, dar totusi, melodiile relaxante din vreo cafenea din al meu orasel port ma fac sa-mi redescopar vibe-ul interior si ma induc singura in starea mea ordinara de artist.

   Prin desen, orice por al meu se deschide, iar mana-mi merge cu o usurinta uimitoare. Indrumatoarea mea ma indrageste, dar cateodata ma face sa renunt si sa plec acasa. Pentru ca e stilul meu care este apreciat si stiu ca si ei ii place, dar ma ambitioneaza sa desenez mai mult si sa devin din ce in ce mai buna.

   Imi iubesc viata, desi este usor confuza. Sunt sigura pe incertitudini, sau poate asta cred altii. Sunt cuvintele mele scrise undeva, poate, dar care n-au fost citite de cineva vreodata. Tot asa. Poate. Dar imi place sa citesc ce scriu altii, pentru ca au talent si traiesc pentru a simti prin cuvinte, precum fac eu cu compozitiile si schitele mele.

   Am o camera care imi incurajeaza latura creativa si cea sentimentala. Stau aici de mica si am o gramada de postere si carti. Pe un perete am desenate doua-trei personaje de desene animate care imi plac teribil. Sunt hilari prin inocenta lor. Ma fac sa ma simt la randul meu copil, iar daca stau sa ma gandesc, chiar sunt un copil. Nici nu mai conteaza ce clasa sunt sau cati ani am. Stiu ca sunt aici si ca fac ce-mi place.

   Stau cu oameni care barfesc si care probabil ranesc pe altii prin comportament sau prin ceea ce zic. Au fost oameni cu care ma intelegeam si care incepusera sa ma lase balta prin batjocura. Recunosc ca la un moment dat abordasem si eu comportamentul asta, dar intr-un mod finut, dragut. Nu am vrut sa ranesc, si totusi am facut-o. Am orgoliu, iar de-asta n-o sa le spun vreodata ca am gresit. Cateodata o fac, dar doar cateodata.

   Sunt o fata ca oricare alta care vrea sa fie iubita. N-am fost, probabil, indeajuns de receptiva la dragostea altora. Sa-mi fi fost frica? N-am idee. Pur si simplu, n-am avut starea sa ma bag in chestiuni dintr-astea. Era prea complicat, iar eu fiind atat de schimbatoare, stiam ca n-am cum sa tin de ceva ce parea a fi aiurea si neserios. Nici nu stiu despre ce vorbesc.

   Imi placea sa citesc ce este pe High Ink, pentru ca ma facea sa simt de parca tot ce era scris acolo, era defapt scris pentru mine. Era doar o stare draguta de acum ceva timp. Daca citesc acum, poate ca e tranzitoriu si asa.. sa vad ce mai scrie tipa asta pe care o cunosc de vreo doi-trei ani si cu care am vorbit ceva vreme de multe tampenii, caterinci sau deep shit-uri care-mi starneau interesul. Imi place ca scrie si-n ore, cateodata mai sta si-n pauze si scrie. Cand imi mai ridic privirea din ecranul telefonului, mai trec pe langa banca ei sa vad ce scrie. O intreb, iar ea imi raspunde "niste chestii care-mi vin pe moment". Mai mult nu-mi spune. Dar nici nu insist.

   Imi termin desenul asta literar aici, pentru ca asta este sfarsitul a tuturor lucrurilor pe care le gandesc si pe care le cred, dar care au fost puse "pe hartie" prin intermediul altcuiva.

miercuri, 19 martie 2014

Biografia unei prostii

Viţa de Vie - Praf de stele

   Dac-ar fi fost una strict către una şi una către strict, probabil n-aş fi fost într-atât de aşa cum o să fiu în această scrisoare netrimisă de luare-aminte. Nu mă gândesc la ce ar fi trebuit să fie. Dacă a trebuit, s-ar fi întâmplat.
   Principiile erau notate la graniţa între celulă şi lichid. Le aveam şi când nu eram conştienta de ceea ce simt. M-am limitat, m-am concentrat şi am exploatat cât am putut ceva ce m-a prins şi nu m-a mai lăsat. Am dat la schimb bucăţi din mine, din timpul meu; găleţi de neputinţă, înecate în lacrimi. Mi-am pus muzică de-atunci, în fiecare zi, cu gândul strict la omul-bestie. Ăla de tot scriam pe-aici. Mi-a adus fericiri. Mi-a adus prieteni. Dar nici nu poţi ştii cât m-am putut concentra, pentru tot ce am simţit şi pentru tot ce am scris. Câte plimbări de "spală-ţi mintea" şi "uite, amintiri mult mai vechi". Să scap. Dar eram conştientă că nu asta voiam.
   Îmi notam în memorie fiecare moment de respiro al bestiei ăleia, am constatat fiecare moment în care părea că nu-mi păsa. Fiecare moment în care îmi arunca priviri dizgraţioase, pentru care munceam dublu, să nu mai văd aceeaşi ură şi răutate pentru a doua oară. Am căutat să primesc apreciere. Sau o indiferenţă mai fină. Doar atât.
   În mai mult de un an, n-am uitat de mine, dar m-am găsit mai mult decât aş fi făcut-o până acum. Pentru înţelegerea unei alte persoane, ar fi trebuit să mă înţeleg pe mine întâi. Mi-am zis mereu "nu acţiona. poate faci vreo prostie". Aşa am stat pe tuşă şi am consumat mai mult combustibil, decât aş fi putut consuma dacă aş fi acţionat.
   Am început c-un blog banal. Ţin minte, eram boboc şi mi-era teamă de ce urma să dau la liceu. Era de  înţeles. Era o teamă justificată. Acolo mi-am găsit motivul pentru a scrie. Acelaşi motiv pentru care vreau să scap de acest om. Dar omul ştie şi întocmai ca o lipitoare, nu mă lasă să mă mişc în voie. Nu mă lasă să respir. Vine şi mă sufocă cu o dragoste nejustificată, pe care nici ea n-o înţelege. Acţionează în cel mai stângaci mod. Se justifică, din nou. Vine, îmbrăţişează, pleacă. Nu spune nimic. Nu arată decât un talent superficial. Nu mai e discretul ăla şi nici dragoatea aia inocentă. Nici dorinţa simplă de a mă plimba simplu cu acest personaj real, cândva fictiv, ţinându-ne de mână, petrecând ore în şir în parc, pe gazon, pe pietre, vorbind chestii aiuristice.

Dar oare mai ştii cum a fost primul pas greşit? Nu. Că nu ştie. Nici primul pas greşit, nici al doilea, nici al treilea.. Nimic din ceea ce a fost real. O ia îngrozitor acum. O ia, de-mi vine să rup tot ce am scris pentru aceasta. Să şterg tot blogul ăsta, să ard fiecare centimetru din mine, pentru că am iubit o fiinţă aşa de ordinară. Era, cum zicea Ghiorghidiu, unică. Dar nu e.

   A fost trecător totul. A venit rapid şi a plecat greu, dar a făcut-o. Sentiment simt că nu mai am, dar a rămas trupul ăla gol care se tot fâstâceşte la mine zilnic, pentru că ştie. Dar e prea târziu. A trebuit să i se zică, pentru că n-a avut idee măcar să lege totul cap la cap şi să vadă. Timp n-o să-mi mai consum, gândindu-mă la scenarii imaginare sau la felul în care ar fi putut acţiona. A greşit. Şi să rămână acolo. E legată de mâini şi picioare. E limitată. Aş putea spune că tot ceea ce am eu este independenţa, pe când tot ceea ce nu are ea este tot independenţa. Astea-s detalii pe care le-am văzut târziu.
   Să-ţi devină viaţa atât de transparentă şi să ajungi să vezi fiecare particulă de impuritate şi să te agiţi, că nu iese, oricât ai freca, cu oricâte substanţe ai da. Să vezi cum clădirile amintirilor tale cad la intervale de timp, scurte sau lungi, iar la sfârşit să aflii că este vina ta. Dar nu este. Tind să cred că aşa a trebuit să fie. Să vezi cum e, ca data viitoare să nu mai fie lafel.

Dacă ar fi să mai adaug ceva aici, ar fi toate zecile de pagini scrise, iar nu pe blog, şi să pun totul în plicuri, cu timbre, cu nume şi cu alte câteva rânduri personalizate pentru fiecare în parte. Tot ce e scris aici e de "ia aminte şi nu fă!". Dar degeaba, că de făcut, tot se face.

Doar nu fii fraier.
Arată-i că iubeşti. Nu i-o spune.

joi, 13 martie 2014

Împărţind un adevăr sec

Asaf Avidan - Your Anchor

   Eşti prezent în fiecare moment la factori ai sfârşitului. Când noaptea piere în răsărit. Când ţipete se aud. Când alergi de-ţi simţi gâtul sfâşiat. Când te-neci în propriu-ţi plânset. Când ziua piere în apus.
   Dacă cu ani în urmă nu eram lăsată să mint, acum nu sunt lăsată să spun adevărul, fără să sufăr consecinţe. Acum, apreciat este misterul, minciuna, umbra pusă peste adevărate sentimente, peste adevărate lucruri pe care nu le putem spune. Suntem amândoi puşi la zid, puşi să minţim, puşi să nu ne vedem, să nu ne ţinem de mână fără să fim criticaţi din priviri, să nu ne vedem irişii. Să ne ascundem privirea, pentru că ştim amândoi că minţim, că nimic din ceea ce spunem nu e adevărat. Sau poate e prea mascat în mister şi tăcere.
   Doişpe martie a fost o zi răsărită, caldă. Parcă mă obliga să te caut. Să spun tot adevărul până la găsirea ta. Razele de soare de-afară mă determinau să-mi ridic capul de pe bancă şi să-mi urmez drumul, să las femeia fără rost să vorbească lucrurile ei neînţelese, inutile, şi să-mi căsesc utilul, trebuinţa în lumea asta. Să învăţ, nu să tocesc. Nu să-mi mint propria minte, cum mă obligă societatea şi sistemul de învăţământ mediocru care nu face nimic. Care îţi pierde timpul, în care poţi găsi adevărul în maldărul de jeg şi de minciuni.
   Mă pierdusem undeva pe la jumătatea ideii. "Unde eram?". Şi asta e faza. Că nu eram. Nu era nimic. Era nul. Nu mă mai urmărea nimic. Nu mai iubeam. Eram goală. Eram coajă de pepene, râcâită cu vârf de cuţit, până la găurire. Atât de gol. Mă bătea vântul pe dinăuntru. Pentru că.. asta e. Şcoala e goală. Nu mai e. Clasa e goală. Pentru că nu mai e! Am rămas cu adevărul pus de-o parte, pe care o să-l spun cândva. M-am săturat de minciuni, de adevărul prelucrat. M-am săturat, aşa cum m-am săturat de ea, de pânda nimicului.
   Aş fi rămas cel mai bun lucru pe care-l puteai avea în adevăr. Dacă m-ai fi lăsat. Dacă ai fi văzut totul. Dacă nu mă ascundeam în teamă şi dacă nu mă protejam cu minciună. Aş fi fost sinonimul "eu"-lui tău. Sau poate aşa... o scamă pe cravata ta. Pe orice porţi. Dar eram acolo. Iar dacă ai fi observat-o, m-aş fi fericit cu atâta lucru. Dacă m-ai fi îndepărtat, mi-aş fi plâns rostul de nimic de după înlăturare, dar m-aş fi bucurat că m-ai văzut. Măcar o clipă.

   "Mă numesc Lu-..., locuiesc de mulţi ani aici, la Constanţa. Cunosc plăjile şi cunosc pieţele în care se crapă amintirile. Am 16 ani. N-am mult, dar ştiu. Îmi zic <<ce ştii tu la şaişpe ani?>>. Nu ştiu multe, dar învăţ. Şi s-au întâmplat multe. De nouă ani se tot întâmplă. Ba chiar de mai mult de nouă. Am cunoscut Vama Veche. Am cunoscut teama. Am cunoscut şi voi cunoaşte. Eşecul. De el mi-e cel mai frică"

   O descriere. Dar oare e îndeajuns? Prea puţin adevăr sec, interpretabil. Prea puţine, spuse de un om fără identitate. Spuse în momente în care te ascunzi, ca nu cumva să pun lumina adevărului amândurora pe tine.

Te-ai topi.
Aşa cum aş face-o şi eu.

joi, 20 februarie 2014

De-ale lu' Madam Realité #8

Cage the Elephant - Come A Little Closer

   Rămâne ca o rădăcină a sa, adâncă. În viaţă, psihedelic. În vis, real. Pe când ar fi trebuit să fie invers. Pe când ar trebui să viseze în dormează şi nu în viaţa cotidiană. Se mulţumeşte şi c-o gură de aer, dar.. nu-i asta.

   Simte că cerinţele cresc din zi în zi din ce în ce mai mult. Că viaţa nu e cum o privea în vis şi că visul e defapt realitate. Dar nu este. I s-a zis. A urmărit de multe ori lucrurile înafara buzunarului de material afrodisiac, în găurile pe care i le-a săpat timpul şi privirile pe care viaţa, înaltă, frumoasă, dar rea, i le dă. Atât de reci, şi totuşi atât de ademenitoare. Copilul acesta de şaisprezece ani, pierdut printre alţii, şi alor ăilalţii. Cu privire, de moment, în scrum volatil de ţigară.

   La sfat de taină cu propria-şi persoană, îşi pune întrebări. Chiar vreau asta? Chiar mi se potriveşte? Sigur n-o să-mi pricinuiască vreun rău juvenil, care, din zi în zi, va creşte? Iar la un moment dat s-a şi gândit la o clipă când răul va fi atât de greu, încât s-o doboare. Totuşi, iarăşi...

   Viaţa, în splendoarea fizionomiei ei şi a gesturilor sale perverse, şi-a ţintit privirea asupra copilei. Era acelaşi sentiment: de neputinţă. Şi se ascundea înapoi în acel loc ţesut în fel numai de ea ştiut. A stat acolo, s-a gândit neîncetat. A visat. Şi s-a regăsit pe sine. Eram ca într-o oglindă, îmi zicea ea. Iar acel "eu" al său a luat-o puternic de umeri şi i-a spus, în acelaşi ton ca acelui om de i-a format părticica importantă din personalitate, dacă tu cazi, eu cui rămân? Ştia că fata asta, culegătoare de gânduri în călimare murdare, va lupta. Dacă nu pentru ea, atunci pentru omul ăla care a făcut-o om de omenie. Din primă clipă. Iar de atunci, îi datorează toate zâmbetele şi tot ce a putut lega şi învăţa. Şi mi-a mai dat, astfel, un motiv pentru care să rămân pe poziţie.

   A învins multe şi va învinge multe. N-a simţit nici pe departe cât o să simtă de-acum încolo. Deşi au fost gloanţe fierte în pielea ei albă, de şocuri ce au pricinuit altele, de oameni duşi în moduri teribile şi de experienţe văzute dindărăt ca fiind "foarte grele pentru vârsta ei", ea le-a trecut. Are defecte, e conştientă de asta. Dar a învăţat să se bucure pentru orice plimbare lungă, pentru orice material textil nou ce-l pune pe ea, pentru oamenii ce sunt acolo şi par să o iubească. Pentru lucrurile care poate să le facă. Pentru că trăieşte, poate, observă şi are un grad de raţionament: mi-e necunoscut acela. Şi ei, de asemenea.

   Totul cere schimbare. Vârsta, clasa, profesorii, prietenii, părinţii. Tot. Dacă vârsta te vrea cu voce groasă, accepţi cu capul plecat. Nu ai ce-i face, decât să te bucuri că aia e şi e a ta. Unică. Clasa va cere să se dificulteze din an în an mai mult. Profesorii sunt oamenii ăia care te stimulează o dată, tu percepi stimulul şi dai randament. Iar atunci când greşeşti, fie chiar şi o singură dată, devii o secătură pentru ei. Prietenii te vor vrea mereu vesel. Vor trage de tine să fii nebun. Ea a suferit, poate încă o face. Căci prietene bune are, iar acelea nu se dovedesc a fi aşa cum mi-a zis să le clasific: ca "bune" prietene.

  Părinţii le au pe-ale lor.

   Atât avea să spună, direct. Restul vrea parafrazarea uneia ca mine. Nu mai sunt ca ea. N-am fost, pară-mi-se, niciodată. Dar acum trăiesc tinereţea cu ea. Fata care mereu scrie şi care stă într-un buzunar cusut de ea şi care a învăţat şi învaţă să iasă din acesta. Fata care se blochează în propriul său orgoliu, să-şi arate afecţiunea. Cât mai direct posibil. Şi nu pot. Iar cu puţină voinţă, va putea. Dar nu sunt aşa... Creşte. Îşi va da seama. Lasă-mă să fiu aşa. Dar oamenii nu te vor vrea cum eşti tu defapt. Ba da, mai sunt oameni cu sentimente. Dar sunt rari. Nu te face vulnerabilă pentru găsirea acestora.

   Poţi fii tu. Şi numai tu poţi fii ceea ce vrei.
   Cu calităţi, defecte şi cu sentiment rătăcit.

marți, 18 februarie 2014

Era sau eram?

   Era ceva ce nu pot explica. Era sau eram? Încă nu mi-o explic
   Era ceva ce nu pot comenta. Era sau eram?  Mă-ntreb mereu şi mă oftic.
   Era ceva ce nu pot exprima. Era sau eram?  Nu ratez ocazie să-ncerc să mă complic.

   Era ceva, ceva-ul 'cela
   Nu-mi pot explica nevoia finelui 'cela
   Fără "A" de A. de bestie aşa
   Clătinată pe harpa inimii-ncordată.

   Încerc să stau să schimb ceva, să fac ceva, să iau cârma.
   Mi-e teamă şi mi-e nimic în încercarea de a obţine
   Om de "A" biped, bestie, animal blând.
   Oare chiar vreau? Oare chiar merit? Oare chiar joc jocul himeric?
   Într-un fel de scris în care nu mă regăsesc şi nu văd nimic.

   Stau pe jos, rezemată cu spatele de canapea
   Mi-e frig, dar sunt încinsă şi ştiu că mă târăsc pe ea
   Pe ideea muzei, pe ideea dorului, pe ideea înflăcărării sburătorului
   Trag fâşii de hârtie, îmbibate în cerneală, rânduri ude, fără ţel.

   Fac pe drac în drag de patru, anotimpuri când îi văd
  Sunt acolo, sunt sticloşi, înşelători, oare? Sau sfioşi?
   Oare am ocazia de a face ceva. O evadare în neandertalul urban?
   Oare mi-e aici ca tremur pe sub deget, ca să-mi transmită ceva?
   Am dat o dată, am mai dat şi azi. Semne evidente de raze pe flori de mai.

   Florile de mai sunt ca pielea-i fină: gingaşă, dură, scumpă. Drog ca de morfină.
   Ţi-am zis că ziua asta răsare ca tine, la fiecare atingere care mi se cuvine?
   Oare ţi-am spus că tu, mergând pe paşii plăjii, calci pe urmele iubirii?
   Oare n-am murit acum multe zile şi am luptat ca să te revăd pe tine?
   Oare locul ăsta, numit High Ink, e un cuib de viespii, ticsit de tine?

   Mi-am spus eu of-ul cu tine-n preajmă, cu tine, om, cu catafalc de piatră?
   Tu, om ca mine, din specie cu mine. Tu, om cu piele, învăluit în nemurire?
   Au trecut zile. Au trecut nopţi. Au trecut weekend-uri în care jucam bolţi.
   Erau creative, dar foarte reci. Mintea-ţi fericită nu exista deloc.
   Cunosc un om, cică e bestie. La cum mă uit la ea, să mă trimită la loc de corecţie.

   Se dă randament la rută supremă, în zi ca azi. Era superbă.
   Ziua începea cu geamul lipit pe spate. Cu coate lăsate în bluze mulate
   Cu curajul împins de la spate, parcă spionat de o teamă aparte.
   Am gândit mult înainte să citesc o carte. Mult mi-a luat s-o critic şi s-o pun de-o parte.
   Nu mi-a luat nici măcar o clipă. Să gândesc măcar! E târziu şi mi-e prea frică.

   Era ceva ce voiam a exprima. Era sau eram? Răspunsul îl ai deja.
   Era ceva ce voiam a comenta. Era sau eram? Răspunsul îl ai deja.
   Era ceva ce voiam a explica. Era sau eram? Răspunsul îl ai deja

   Şi totuşi... Era sau eram?
   Răspuns clar nu pot avea.

luni, 10 februarie 2014

Lucruri

Duran Duran - Ordinary world

   Vorbesc de străzi, vorbesc de oameni, vorbesc de sentimente şi de cuvinte scrise într-o doară pe foi scrise în formă de scrisori, netrimise, ţinute, pliate, într-un caiet. Ascunse. Cu gând să le dau, să le trimit, să fie citite, sentimentele mele să se afle şi să aştept un răspuns. Sau un gest. O expresie facială care să-mi dea verdictul brutal sau inofensiv. Dar nu am curaj.

   Văd cum se scurg alţii, cum cad, cum îşi riscă vieţile pentru alţii, cum mor. Cât de scurt este timpul nostru, cât de muritori suntem, cât de neştiutori, cât de orbi. Cât de reci. Cât de fricoşi să facem lucruri care le-am regreta sau dimpotrivă. Cum mă învârt în jurul a câtorva subiecte în scrierile mele şi în care nu fac altceva decât să povestesc. În cuvinte întortocheate, dar o fac. Şi cum mă tem la fiecare îmbrăţişare. La fiecare impuls în stomac, să nu se simtă şi-n afara trupului meu.

   Mi-am găsit impuls la patru dimineaţa. Scrisesem un sms cu mesaj interesant, cu multe fraze. Am vrut să-l trimit. Eram speriată şi nu puteam dormi. Mă gândeam în oboseala mea că m-aş elibera de o povară, de o obligaţie morală ce o am doar eu. Şi nimeni altcineva. Dar nu l-am trimis. L-am salvat şi m-am gândit multă vreme după scrierea lui să-l trimit. Noaptea era lungă. Chiar şi-n cele trei ore rămase până la părăsirea dormitorului meu, părăsirea casei pentru drumul tubului meu cu desene. Aveam timp să-l trimit. Am ales să dorm, să ignor sinceritatea mea. Iar a doua zi m-am gândit tot timpul la acel mesaj. Am regretat. Iar acum am o urmă de regret. Consider că am făcut un lucru bun. Că n-am distrus acţiunea de astăzi, de mâine şi de multe zile de-acum încolo. Că-i sentiment, iar sentimentele se duc. Dar greu se dezlipeşte mâzga asta de pe pielea mea, greu mă vindec de gastrita apăruta brusc când mă atinge, când îmi vorbeşte, când mă priveşte. Când mă sună.

   Am învăţat de la om drag că scepticismul trebuie să-l aplic în orice bine. Că nu trebuie luat de bun binele şi dulcegăria, că sigur se ascunde ceva în spatele acelei feţe zâmbitoare şi a acelui glas mieros. Există scop personal. Iar asta este lucrul ce-l dezgust cel mai mult în lumea asta.

   Am vrut să ştie, vreau să ştie, dar totuşi ezit. Se poate afla într-o clipă. Dar nu ar mai fi lafel. Sunt om muritor şi mi-e frică de gândul celuilalt. Am creat bănuieli şi probabil ştie din gura unui păcătos. Un om mizer, murdar, poate bolnav. O scursură morală. Iar sentimentele nu merită să fie transmise din gură falsă, mincinoasă, fie chiar şi unica informaţie dată acelei persoane să fie adevărată. Nu suport ideea că ştie şi totuşi face pe om neştiutor. Şi totuşi, se leagă. Totul. Mă zboară în faţă, în dialog normal, cu subiect deschis despre omul ce-i este foc pe sub piele. Mă simt stânjenită. Închid subiectul discret. Nu se merită.

   Rămân în casă, cu hanorac negru. Îmi pare rău de oamenii morţi, cu zbor după mesajul meu, după momentul meu de linişte în plină noapte. Rămân astăzi, scris în caiet de biologie în colţ ca dată, 21 ianuarie 2014. Rămân cu cărţile mele, pregătite pe raft, nerăbdătoare să le atac şi să le violez în plină vacanţă intersemestrială. Rămân eu, om muritor, cu unghii scurte, cu reţineri, cu teama de lucruri morbide. Rămân cu nopţi albe, de frica imaginii ce ar putea apărea la aţipire. Rămân cu trauma din 29 decembrie, ora două după-amiaza. Când avântul meu s-a scurtat şi când am devenit vulnerabilă la şocuri, când nu mi-a mai priit deloc alcoolul şi tutunul. Rămân cu iubirile mele ideale din cărţi, unde mă refer la iubire fără diferenţiere de sex şi fără urmă de violenţă. Unde dragoste e pentru o persoană. Cum Felix tânjeşte la Otilia şi cum Eva tânjeşte la fiul risipitor. Şi cum tânjesc şi eu la persoana mea cotidiană, pe care o văd mereu, pe care o simt, pe care o vreau în cel mai firesc şi asexual mod. O persoană pe care aş duce-o la Turda, cum s-au dus ăia doi din cartea mea de suflet. Cum au rămas o vară la Constanţa cu dragostea lor şi cu haine ponosite, fără bani, cu cazare la oamenii Domnului şi cu hrană înotătoare.

   Regret că suntem atât de muritori, de slabi în atitudine, de graşi în mârşăvie. Regret c-au murit doi oameni. Nu regret că le regret decesul. Regret că n-au fost ajutaţi la timp. Regret că au văzut moartea încă din timpul vieţii. Regret că-s slabă, că pot să recunosc şi nu o fac. Regret că n-avem timp pentru totul. Că poate aş putea recunoaşte şi totul s-ar duce, iar timp să repar n-aş mai avea.

(31 ianuarie 2014)

joi, 16 ianuarie 2014

Inkliteratură #2

   Sticky Fingers - Headlock & Caress your soul

   Exista o poveste pe care o repetam continuu. O poveste pe care o tinem, o stim si o acceptam. Este povestea fiecaruia. Iar a mea este povestea zilelor pe care le merg pana la varsta de saptesprezece ani, povestea unui liceu de arte, povestea unui om drag si al unui indiferent. Povestea unui om ce m-a format si a unuia ce este mereu cu mine. Povestea omului ce da orice pentru mine.
   Realizez ca aceeasi poveste incepe cu acelasi protagonist, cu aceeasi fata obosita in oglinda de la baie si cu aceeasi cana de cappuccino bauta pe fuga matinala. Aceeasi poveste cu acelasi lacas, aceeasi actiune cu acelasi scop. Stratul e lafel zi de zi, dar substratul pare ca se modifica progresiv. Sentimentele se schimba. Ambitia creste sau descreste. Oamenii pier din inima. Aluneca pe aorta si-n sange, pana-n colturi nebanuite unde sunt sinele in care merge acest tren cu persoane: venele. Dar persoanele nu dispar. Raman acolo, ca un blestem pe care trebuie sa-l duc, cu corp si suflu pe unde apuc.
   Povestea mea, mergand pe treptele spre saptesprezece ani, ma sperie de la zi la zi. Am fost delasatoare, pana am realizat ca tot ce fac cuprinde sfera povestii mele identice. Iar atunci am inteles ca-s dependenta de protagonist. Ca protagonistul nu mai simte ce a simtit ieri si probabil astazi simte ce va simti peste trei zile. Nu se intampla nimic magic, nu exista numere cu investitura magica. Poate doar in zile in care se intampla cate ceva tragic, lucruri carora nu le dam importanta. Cum ar fi 25. Sau 24. Sau poate 16. Chiar astazi, numarul asa-zisului personaj inert, fara prea multa implicare in povestea mea. Iar 13, zi nebuna, local pierdut, plin de amintiri.
   Povestea mea se clasa pe luni. Se clasa pe pasiuni lungi, dragoste puternica, platonica, pe numarul de tigari care-mi strabateau plamanii si pe lucrurile ce le planificam, dar nu reuseam sa le indeplinesc. Acum, se claseaza pe zile. Pe retardisme zilnice, pe imbratisari vechi, amintirile saruturilor ideale si amintirea idealului uman, fals, de langa mine. Acum, zilele-mi sunt cladite pe scepticism, idei, muzica buna, banci proaspat vopsite in galben, fara sentimentele de alta data. Au ramas aceleasi locuri in care ma opresc in drumul meu, ma uit si simt ce am simtit atunci. Sau doar imi amintesc de tot. Sau doar mimez, caci nu mai bat sentimente in panza sternului meu. Iar asta ar fi o minciuna.

   Este deja ianuarie, am saisprezece povesti si progresez. Am simtit foc, mai putin tutun si mai multa recunostinta. Am saisprezece ani si alte sase luni pana la treapta urmatoare. Am dorinte si oameni. Tanjesc la saisprezece ce mi-este sange pompat in vene, sau poate doar amintire vaga. Am zece degete si planuri mai mult de zece. Am sezoane preferate, in Skins doar sase. Am blog, povesti din zile in care aveam saisprezece, candva minus unu. Am blogger preferat, de pe vremea cand avea saisprezece. Am un sevalet, scris totul cu idei. Un birou. Un perete. O foaie.

   Saisprezece, numarul cu investitura magica. Numarul din povestile mele de cu lunile. Numarul cel mai afectat de o bestie bipeda. Numarul meu. Dar aceasta nu-i esenta povestii ce se termina diseara, dupa linistea miezului noptii. Este doar o zi in care mi-am ascuns teama cea adevarata de el. Poveste ce o termin cu cateva randuri ordinare pentru un om inexistent.

Poveste cu final fericit
Ca m-ai citit.

sâmbătă, 27 aprilie 2013

"Eu sunt.." o leapşă.

   Direcţia 5 - Îţi mulţumesc

   1. Ai o poreclă?

   Am mai multe porecle.

   2. Unde locuieşti?

   Într-un bloc ce penetrează Constanţa cea îmbâcsită de maşini şi de lume ca-n toată România. Gazdă a mării şi a diversităţii ce-mi place.

   3. Ce înălţime ai?

   La ultima verificare, puţin peste 1.65. 

   4. Ai o zi onomastică?

   Da. E pe 15 august. Zi în care sunt o ordinară cu nume ca al multor femei şi bărbaţi. Zi nu prea specială pentru mine.

   5. Cu ce te ocupi?

   Mă ocup cu şcoala şi cu acte de voluntariat în ONG-uri + scris un aşa-zis roman.

   6. Ai fraţi sau surori?

   Dap. Am un frate mai mare c-un haz mai mare ca al meu.


   7. Limba maternă?

   Româna.

   8. Limbi vorbite?

   Fluent doar engleză. Franceză bâjbâită şi bătută-n colţuri de bloc şi puţină germană. :)

   9. Colecţii?

   De amintiri prinse-n bolduri, căni, jucării din ourile Kinder (date, pierdute-n lume şi lipsite de către mine), cărţi vechi, monezi, vederi, stickere şi brichete.

   10. Număr la pantof?

   35-36.

   11. Şcoli absolvite?

   Ciclul primar şi gimnazial la 30. Cam atât pentru moment. :D

   12. Materia preferată?

   Istoria.

   13. Ce hobby-uri ai?

   Pictez, scriu, inventez lucruri, câteodată pun în practică acele lucruri, ies, sparg seminţe în sezonul cald afară cu prietenii, obişnuiam să mă dau cu placa, mă uit la seriale, desenez, citesc, ş.a. .

   14. Bani de buzunar?

   Cât de-o ieşire şi încă ceva pentru o pungă de napolitane glazurate şi-un Dr. Pepper.

   15. Dorinţe?

   Cea de a ocupa un loc de conducere în proiecte sau în alte activităţi, înfiinţarea unui club de teatru şi shortfilm în cadrul liceului, să termin cărţile începute, să-mi iau un longboard până-n august şi lista ar putea continua cu alte banalităţi pe care le cred indispensabile.

   16. Vise?

   Când sunt trează. Când e linişte pe strada familiară care dă-nspre blocul meu. Când sunt pe cale de a adormi, ştiind că noţiunea de "somn" este doar un black out către a doua zi. Când scriu şi mă văd în personajul şi-n întâmplarea sa. Când sunt cu lumea mea bună. Când sunt la ore şi mă uit peste băncile acelea şi prin aerul acela inspirat şi expirat de-atâtea chipuri ştiute la peisajul fals de vis de după acele frame-uri albe din termopan.

   17. Număr norocos?

   23.

   18. Ai vrea să revezi..

   O persoană pe care n-am întâlnit-o decât în poze şi-n visele mele.

   19. Ai animale de casă?

   Am avut. Până când blănitura mea a decis că trebuie să alerge într-un loc mai mare decât podeaua sufrageriei mele în clipe fericite. Loc cu multă verdeaţă şi cu multe divinităţi.

   20. Sentimentul cel mai preţuit?

   De bunătate.

   21. Care a fost cea mai frumoasă zi din viaţă?

   Atunci când m-am văzut pe meleag străin, pustiit de limba maternă şi de monoton. Când am văzut întinderi de verdeaţă şi de apă şi când m-am simţit bine în prostia mea inocentă de copil. Şi a mai fost odată, într-o iarnă, acasă, la ciocolată caldă şi vin fiert, mama şi cu tata râzând ca-n vremurile bune, împreună. Atunci eram foarte fericită.


   Leapşă luată de la Iulian. O dau la cine vrea.

Stay tunned.