Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta fata cu cerneala. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta fata cu cerneala. Afișați toate postările

sâmbătă, 8 august 2015

2oi ţânţari.

   Florence + The Machine - Never let me go

      Ne-am întâlnit, leşinaţi de presiunea momentului, despărţiţi de un munte. Eram înconjuraţi de fauna urbană şi ne-ncolăceam de viaţă ca rugina de pe-un oarecare duş al unui apartament locuit. Eram noi. Şi ne bucuram de momentul reveriei, al întâlnirii, al micităţii noastre şi de imperioasa noastră nevoie de a sta unul lângă celălalt. Era o nevoie şi un simţământ drăcesc… un suc dintr-o scobitură a unui muşchi găunos de om. Atât de latent şi totuşi atât de viu.. lăsat într-o letargie, precum ne-am lăsat şi noi în zborul nostru spre nu ştiu exact ce, dar spre ceva ce stătea de veghe la fericirea noastră.

   Am trăit zbuciumul de a nu putea comunica, ci doar de a ne întâlni privirile într-o baie de cuvinte, ca un concert, ca o simfonie, ca un duş fără presiune, dar care dădea picături, izbindu-se-n piatră, servindu-se ca ritm momentului. Erau vibraţii inutile, căci nu se auzeau, dar se simţeau. Erau şoapte pe care ni le întrerupeam reciproc. Erau gesturi vulgare. Era ceva din zborul unui prădător. Iar noi, în micitatea noastră parametrică, am fost văzuţi. Dar nouă nu ne păsa. Noi continuam. Iar picăturile de apă, din minut în minut, adunate, au devenit cascadă.

   Ne-am chivernisit momentele împreună, până când timpul a ales să tragă de noi şi să ne rupă. Iar într-o ruptură să stea viaţa noastă, privită şi trăită-n continuare, dar cu respiraţii trepidate. Tremurate, dar nu de amorul ceresc pe care l-am fi putut înfăptui ca simple creaturi.

   Ca simple suflete ce nu trăiesc mai mult de-o zi.

   Am ajuns în punctul în care zborul nostru s-a transformat în înot. Doar că noi nu ştim înota.. şi nici nu suntem în ocean... Ci doar la o palmă şi-un pic distanţă pe harta mută a gândurilor noastre. Cu toate văile pe care n-am avut vreme să le numim. Pe care alţii le-au numit înaintea noastră.

   Te-am îndrăgit în fiecare bâzâit, mică făptură
   Făptură ca mine, despărţite de-o viaţă
   Una mizeră, dar totuşi dulce.

   Căutarea noastră şi încercarea de a ajunge una la alta, mică fiinţă, a fost pecetluită de o banală plasă de insecte şi de palma unui om nesăbuit ce a ajuns să ia viaţa unuia dintre noi.

Omul care a ajuns să scrie povestea noastră.

duminică, 19 octombrie 2014

Mulţumesc în toate zilele

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele ai fost acolo. Că te strigă cu abreviere de la numele tău, iar că abrevierea începe cu litera trei a alfabetului nostru. Că ştii că trei e-n numele meu mic şi că a cincea literă din alfabet se află la-nceputul numelor noastre mici. Că am o superstiţie ciudată cu numărul ăsta fatidic. Că eşti cinci, iar eu trei. Că le-ai ales cu intenţie din pachetul de cărţi.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti cu mine şi-mi asculţi aberaţiunile şi-mi apreciezi fiecare mic succes. Că-mi ştii post-it-urile de pe uşă. Că ştii mesajele lor.
   Îti mulţumesc că-n toate zilele de la Credinţa am făcut apropo-uri subtile despre pizza şi că rânjeam faţă-n faţă. Că te gândeai la ce mă gândeam şi eu. Că nu mai ştiam de mine, dar bine am făcut în micile mele perioade de black-out, ulterior venite-n amintire după o lună aproape. Că am împărţit un cer, o confesiune de-a ta la care am zâmbit, o dimineaţă răcoroasă de inceput de iunie. Că n-ai dormit când eu dormeam şi că ştiai la ce oră am adormit. Pentru că erai acolo, să-mi auzi respiraţia, devenind din ce în ce mai grea cu înaintarea mea în lumea visului.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele adorm şi te găsesc în vis, mai des decât ţi-am spus până acum. Că sunt vise cuminţi, dar pline de sentiment. Că nu sunt perfecţionistă, dar tu da. Că eu niciodată nu ajung la timp, iar tu mereu. Că vezi felinare şi vii cu idei de geniu. Că râzi şi te bucuri. Că eu mă bucur de bucuria ta.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti mult. Că îmi oferi onoarea de a-ţi auzi glasul şi zămislirile din minte. Că mă inspiri şi că vreau să te desenez, dar nu reuşesc. Că-s a unşpea la arte, iar tu eşti c-o treaptă mai înaltă. Că-i mate-info şi nu arte. Că ţi-e roşu pe alb, iar asta ţi-e uniformă. Că eu n-am şi că vreau.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi spui ce se întâmplă în jur. Că-ţi place ploaia. Că şi mie-mi place. Că se-ntunecă afară, dar tot luminează ceva. Că e felinar deasupra noastră, dar care nu dă atâta lumină ca şi tine. Că-mi frigi pielea, dar prin ardoare, mă simt bine. Că e tot ceea ce sper să fie într-o seară. Că în toate zilele sper asta.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele, când poţi, treci şi pe blogul meu. Că vezi că ţi-am scris asta şi că ştiu că ai citit-o. Că ştiu că cititorii mei ştiu despre tine. Că eşti tare. Că dintr-o experienţă, am ajuns să te cunosc. Că am ajuns să te sărut fără jenă, oriunde, ţinându-te de mână. Că eşti acolo, dar totuşi eşti aici. Că e octombrie şi că ajung acolo. Că mă ştii şi ştii cum sunt. Că poate-s proastă, dar tu totuşi mă priveşti cu cei mai blânzi ochi. Că scriu acum şi aici, despre tine şi despre tot, întortocheat prin proza mea specifică.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele de vară ieşeam şi că te vedeam. Că de la Credinţa, surâdeam la ideea aceasta. Că ideea devine realitate şi că nimeni nu mai are poveşti triste. Că totu-i fain şi chill acum. Că totuşi, trăim o aventură. Că totuşi, parfumul tău încă persistă. Că totuşi, am avut un curs genial, purtându-ţi parfumul pe gulerul tricoului meu. Că erai la curs şi că voiam să stau cu tine, dar mă presa timpul limitat şi programul de la grupă. Că am cântat în pauză cu şaica mea de la arte cu dread-uri, care dădea cu foc la chitară. Că erai acolo, iar eu mă drogam cu cofeină şi tutun. Că stăteam îngropată în agendă, pregătindu-mă pentru sesiunea de după pauză. Că te-ai simţit bine.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele de cu doi şi opt în zecimale băgate ale lunii a cincea din calendar, voi sărbători. Că ai venit aici să schimbi ceva. Că ai venit ca să creşti şi să devii un om mare. Că vei fi un exemplu pentru alţii, înafară de mine. Că ai să fii genială şi că-ţi vei spune cu tărie planurile de bătaie. Că eşti bines la organizare şi că ai atâta poftă de viaţă. Că te voi ajuta în orice vei avea nevoie, deşi ştiu bine că poţi duce totul şi fără ajutorul meu. Că voi insista până-mi vei da o palmă şi să-mi spui ceva de reţinut pe viaţă.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele săptămânii mă reîntorc în parcul de la gară. Că, deşi mulţi pleacă, tu rămâi. Că trenurile din visul tău se grăbesc, dar tu rămâi calmă. Că eu nu-s deloc calmă când trec pe lângă loc-şorul de duminică după-masă, la copac, pe iarbă. Că oameni erau, dar nu erau. Că m-ai făcut să nu mai fie nimeni. Că m-ai lăsat să fii numai tu. Că mi-ai văzut ochii în toate luminile după-amiezii. Că am văzut în ochii tăi căprui, continente albastre. Că am făcut înconjurul lumii într-o plimbare pe Faleză şi prin Centrul Vechi. Că ai dat sens zilei mele şi a multora de atunci.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele de şapte a lui "semptembrie" îmi voi aminti de Faleză Nord. Că a fost o aventură nocturnă care îmi face mulţi muşchi ai feţei să-mi formeze zâmbetul. Că te-am cărat şi că-ţi băgai bărbia în începutul coloanei mele. Că de-acolo începe viaţa, în termeni filozofici. Că nu ştiai, dar acuma ştii.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi dai imbolt pentru orice şi-ţi mulţumesc pentru faptul că-mi dai motive să-ţi mulţumesc pentru încă pe-atât.

luni, 12 mai 2014

Undeva în ploaie

The Antlers - Epilogue

   Nu v-au rămas decàt privirile şi amintirile neexistente. V-au rămas cuvinte întipărite pe retină. Căci ce îţi zicea ea, tu nu puteai decât să citeşti. Iar replică nu-i dădeai, aşa cum unei cărţi nu-i poţi reproşa nimic. Nu i-ai mărturisit nimic, deşi ea parcă te implora s-o faci. Ai rămas într-un mister total. Încă eşti aşa.

   Îţi dădeau ideile cu virgulă, deşi era una singură. Te-ai răzvrătit asupra realităţii, crezând că asta va aduce pacea mentală. Te-ai blocat în tăcere, iar replică tot nu ai dat. De ai fi voit a face amintiri cu ea, nu ai fi putut. Ceva nu te lăsa. Te implorai acum pe tine să rupi bilanţul ăsta, să crezi că se poate şi să-ţi educi subconştientul.

   Mergeai c-o veselie prostească pe stradă. Ştiai că o vei vedea. Sau păstrai un permanent "sper". Că e acolo. Că se uită. Că va veni. Şi venea cu bucuria ei, de-ţi inducea o boală ştirbă. Precum oamenii simpli care dau la măsea până le cad toate. Şi totuşi râd.

   Făceai şi tu asta. S-a întâmplat acum ceva timp. Vorbeaţi la o ultimă ţigară, una pe care o pasaţi peste umăr. Nu ţineai cont prea mare de faptul că ţi se aspreau şi înroşeau mâinile de la frigul serii şi nici că acolo era plină luna şi alte stele întinse parcă într-o compoziţie celestă cu suflătorul. Îi ţineai mâinile în buzunarele tale. Îi dădeai locul cel mai cald, şi nu-ţi păsa de altele. Erai în stare cognitivă de fericire, nu se punea problema. Iar legătura între tine şi ea a durat cât o pauză de fumat şi alte câteva ocazii în care îi puteai reteza cuvintele. Dar ce i-ai putut reteza au fost lacrimile pe care le strângea în batistă, sub ochii tăi. Ţi se rupea totul. Interiorul ţi-era răvăşit. Şi riscase-i mult pentru acel motoraş care, îmbibându-se, îi lăsa obrazul uscat, cu uşor iz sărat şi cu aromă de mare.
 
   Mers dezorientat încă mai e, dar doar între ideile tale. Ţi-o doreşti.. Se poate vedea. Dar nu îi baţi nici măcar pe umăr, să-i zici pe ton prietenesc "iubito", sunând mai solemn în mintea-ţi, decât în al său timpan. Nu crezi în ceva şi crezi că minunile nu există decât în predicile preoţilor bătrâni... şi alea fictive. După gusturi. Tu ai experienţă-n beletristică şi adori limbile străine. Şi ea? Ea este. Se mulează. Se vede pe faţa ta doar când îi auzi numele, când ai obsesia de a strânge un obiect în braţe şi a crede că este ea.

   În seara aia de marţi parcă, când eraţi cu toţii adunaţi în mijlocul nimicului, lângă o improvizaţie de orice, cu becurile a căror lumină nu se vedea din cauza focului de la lemne. Era înalt. Şi ardea. La început, credeai că o să vă ardă pe toţi. N-a fost aşa.

   Începuse ploaia. Fumai lângă foc, căci doar acolo se cădea a fuma. Îţi plimbai ochii printre mulţimile de prieteni şi oameni ce urmau să-ţi devină tovarăşi. Zâmbeai. Te mai plimbai în jurul mesei, mai luai o alună, o mai plimbai la gingie de două-trei ori şi o mâncai, în timp ce-ţi căutai pachetul între crengile unui copac uscăţiv. Mai aprindeai una. Dar mai târziu. După.
 
   Loc n-aveai să arunci un ac. Ce-i drept, un inel s-a pierdut în seara aceea. Probabil încă străluceşte în seri ca asta, ca aceea, şi parcă a rămas verigheta unei singure amintiri. Când v-aţi găsit şi uşor v-aţi atins podul palmei cu degetele. Când nu se definitivase o ţinere de mână, când aţi făcut un gest simplu, care v-a unit pentru un minut sau două. Şi focul, şi muzica, şi ploaia, şi părul tău ud şi al ei.. şi toţi cei ce chiuiau şi dansau.
 
   Stăteai cu 'A'-ul bătut între cer şi pământ. Erai între oameni şi încercai să faci hora, dar doar te clătinai pe picioare. Când, printre cele trei cupluri care dansau în interiorul horei, era şi ea. Te blocaseşi din nimicul pe care-l practicai. Te uitai la ea, dar după ţi-ai focalizat atenţia în altă parte. Şi deodată, te trage din starea latentă şi te obligă s-o urmezi. Dansai. Şi nu era bucuria aia a ta că dansezi, ci că dansai cu ea. În ploaie. Şi chiar nu ştiu care să zic că era c-o jumătate de cap mai la înălţime. În momentele alea, egalaţi înălţimile şi eliminaţi diferenţele. Nu se sesiza decât faptul că data aia a vrut să vă vadă împreună.

joi, 20 februarie 2014

De-ale lu' Madam Realité #8

Cage the Elephant - Come A Little Closer

   Rămâne ca o rădăcină a sa, adâncă. În viaţă, psihedelic. În vis, real. Pe când ar fi trebuit să fie invers. Pe când ar trebui să viseze în dormează şi nu în viaţa cotidiană. Se mulţumeşte şi c-o gură de aer, dar.. nu-i asta.

   Simte că cerinţele cresc din zi în zi din ce în ce mai mult. Că viaţa nu e cum o privea în vis şi că visul e defapt realitate. Dar nu este. I s-a zis. A urmărit de multe ori lucrurile înafara buzunarului de material afrodisiac, în găurile pe care i le-a săpat timpul şi privirile pe care viaţa, înaltă, frumoasă, dar rea, i le dă. Atât de reci, şi totuşi atât de ademenitoare. Copilul acesta de şaisprezece ani, pierdut printre alţii, şi alor ăilalţii. Cu privire, de moment, în scrum volatil de ţigară.

   La sfat de taină cu propria-şi persoană, îşi pune întrebări. Chiar vreau asta? Chiar mi se potriveşte? Sigur n-o să-mi pricinuiască vreun rău juvenil, care, din zi în zi, va creşte? Iar la un moment dat s-a şi gândit la o clipă când răul va fi atât de greu, încât s-o doboare. Totuşi, iarăşi...

   Viaţa, în splendoarea fizionomiei ei şi a gesturilor sale perverse, şi-a ţintit privirea asupra copilei. Era acelaşi sentiment: de neputinţă. Şi se ascundea înapoi în acel loc ţesut în fel numai de ea ştiut. A stat acolo, s-a gândit neîncetat. A visat. Şi s-a regăsit pe sine. Eram ca într-o oglindă, îmi zicea ea. Iar acel "eu" al său a luat-o puternic de umeri şi i-a spus, în acelaşi ton ca acelui om de i-a format părticica importantă din personalitate, dacă tu cazi, eu cui rămân? Ştia că fata asta, culegătoare de gânduri în călimare murdare, va lupta. Dacă nu pentru ea, atunci pentru omul ăla care a făcut-o om de omenie. Din primă clipă. Iar de atunci, îi datorează toate zâmbetele şi tot ce a putut lega şi învăţa. Şi mi-a mai dat, astfel, un motiv pentru care să rămân pe poziţie.

   A învins multe şi va învinge multe. N-a simţit nici pe departe cât o să simtă de-acum încolo. Deşi au fost gloanţe fierte în pielea ei albă, de şocuri ce au pricinuit altele, de oameni duşi în moduri teribile şi de experienţe văzute dindărăt ca fiind "foarte grele pentru vârsta ei", ea le-a trecut. Are defecte, e conştientă de asta. Dar a învăţat să se bucure pentru orice plimbare lungă, pentru orice material textil nou ce-l pune pe ea, pentru oamenii ce sunt acolo şi par să o iubească. Pentru lucrurile care poate să le facă. Pentru că trăieşte, poate, observă şi are un grad de raţionament: mi-e necunoscut acela. Şi ei, de asemenea.

   Totul cere schimbare. Vârsta, clasa, profesorii, prietenii, părinţii. Tot. Dacă vârsta te vrea cu voce groasă, accepţi cu capul plecat. Nu ai ce-i face, decât să te bucuri că aia e şi e a ta. Unică. Clasa va cere să se dificulteze din an în an mai mult. Profesorii sunt oamenii ăia care te stimulează o dată, tu percepi stimulul şi dai randament. Iar atunci când greşeşti, fie chiar şi o singură dată, devii o secătură pentru ei. Prietenii te vor vrea mereu vesel. Vor trage de tine să fii nebun. Ea a suferit, poate încă o face. Căci prietene bune are, iar acelea nu se dovedesc a fi aşa cum mi-a zis să le clasific: ca "bune" prietene.

  Părinţii le au pe-ale lor.

   Atât avea să spună, direct. Restul vrea parafrazarea uneia ca mine. Nu mai sunt ca ea. N-am fost, pară-mi-se, niciodată. Dar acum trăiesc tinereţea cu ea. Fata care mereu scrie şi care stă într-un buzunar cusut de ea şi care a învăţat şi învaţă să iasă din acesta. Fata care se blochează în propriul său orgoliu, să-şi arate afecţiunea. Cât mai direct posibil. Şi nu pot. Iar cu puţină voinţă, va putea. Dar nu sunt aşa... Creşte. Îşi va da seama. Lasă-mă să fiu aşa. Dar oamenii nu te vor vrea cum eşti tu defapt. Ba da, mai sunt oameni cu sentimente. Dar sunt rari. Nu te face vulnerabilă pentru găsirea acestora.

   Poţi fii tu. Şi numai tu poţi fii ceea ce vrei.
   Cu calităţi, defecte şi cu sentiment rătăcit.

duminică, 5 ianuarie 2014

Oameni şi neoameni #3

Phoenix - Lost & Found

   N-am îndrăznit să scriu vreodată de ea. Nu am vrut să aduc răul ei nevinovat la mine pe blog. Făptură a cărei prezenţe acum mă înspăimântă. Idee a ei care mi se năruie în minte şi în subconştient ca o vorbă memorabilă ce nu mi-o mai pot scoate din minte.

   Era chipul său drăguţ care stătea cu mine după şcoală. Care mă însoţea dimineaţă de dimineaţă. Care m-a însoţit pe străzile 'celea care n-aveau vreo amintire bătătorită prin imperfecţiunea asfaltului. O dată cu ea, cu paltonul său crem, cu basca de aşa-zis conductor de tren, aproape aceeaşi nuanţă cu paltonul şi ochelarii mari, de o culoare portocaliu-vişiniu, închis, parcă spre un maro oarecum. Şi c-un nas lung. Mă amuza înfăţişarea sa. Când eram mică, era cu două capete mai înalt om ca mine, dar mie mi se părea că e un munte de om, uscăţiv, răutăcios, dar era acolo. Dimineaţă de dimineaţă.
   Când venea în vizite, nu stătea mult. Nu dormea la noi. Îi plăcea "în bârlogul său", cum obişnuia să spună. Câteodată avea prezenţa învăluită în mister. Alteori, lăsa să se vadă tot. Elegant fel de a se comporta. Câteodată.
   Biblioteca mea de-acasă, generoasă în operă, citită toată de astă făptură. Pe vremea contabilităţii la Eforie Sud sau Nord. Toate cărţile, comori vii şi palpabile, toate semnate de a sa mână. Cu semnătură sa. Şi o frază care spunea rapid ce i-a plăcut la respectiva carte. Lucrul ăsta nu l-am putut crede. Cum să fi citit atât de mult?!
   Era de înţeles. Într-o vreme când era om ocupat şi n-avea timp pentru alte delectări, citea. Orice. Şi-i crescuse fiul fiicei sale. Care, dupa zece ani, s-a pricopsit şi cu mine. Dar doar fiul fiicei acestei făpturi miraculoase, acum. După alţi şapte ani, când bruta plecase, începusem şcoala. De unde începuse şi povestea mea.

Mult nu vreau să zic, dar nici multe nu vreau să-i spun ei. Care se surpase din munte în depresiune. Mai scundă decât mine. Şi mult mai bolnavă decât era. Uşor, din depresiune a ajuns vale. A suferit. Şi o simt. Suferinţa ei. Mă lasă în fundul camerei mele, cu picături sărate căzându-mi pe clavicule, violent. Nu înţeleg de ce avea acea ură nefondată? De ce a rămas ca un viezure în bârlog? De ce de Crăciun? De ce atât de misterios totul? De ce ai sfârşit atât de urât şi şocant? De ce, Maie?

Dar te voi iubi mereu. Căci doar pe tine şi pe mama v-am avut ca sprijin. Mereu.

   Sper să fii fericită. Îţi voi scrie mereu. Îţi plăcea cum scriam. Iar acum o fac numai pentru tine şi pentru cel de lângă tine, pe care vreau să-l iubeşti ca aici, la Constanţa. Ca la Eforie. Ca la Sinaia. Ca pe pământ.

   A început deja 2014, dar nu te voi pierde în amintire. Nici nu pot lăsa suferinţa să rămână. Aşa că te voi lăsa. În rândurile astea şi-n alte câteva. Te las în lacrimile de pe obrajii mei. Te las în lacrimile supte de bluză. Te las în volatil, dar ideea de tine nu va muri niciodată. Aşa cum nici ambiţia ta n-a murit vreodată, în optzeci şi trei de ani.

joi, 5 decembrie 2013

De-ale lu' Madam Realité #7

The Wombats - 1996

   Sunt fascinată de fiinţele acestea fără noimă. Cu viziuni limitate, în mental îndepărtate, dar umbrite de o foame necunoscută. Un impuls contaminat, toxic, impur. Împins corp animat de dragoste şi de simţământ la moment. Înalt, puternic sau rigid, mic, neajutorat. Câteodată şi de multe ori, între.

   Îmi studiez ghizii în acest joc cu cap şi pajură şi nu înţeleg regulile. Oare chiar sunt lucruri ce un om le-ar face cu ambele mâini, pe forţele proprii? Da. Oare un om poate fi umbrit de un altul, fără vină? De cele mai multe ori, da. Oare un om îşi poate uita apropriaţii pentru un scop personal? Se pare că da.

În trecut nu se concepea aşa ceva.

Viermele de militar, cel mai slab grad milităresc, îl ajuta pe celălalt. Dar în război, fiecare era pentru el. Fiecare, cu inima-i învelită în drapel şi cu onoarea în sângele ce înapoi în lut avea să-l întoarcă. Existau camarazi inseparabili. Siamezi în tot ce-i ţinea împreună. Exista o onoare. Exista un răspuns la salut de "bună ziua". Exista o legătură. O legătură pe care un lucru l-a rupt din vremuri trecute, din vremuri prezente şi care se agravează, înaintând în timpul lor finit, prezent acum în secol douăzeci cu unu. Vor să ajungă sus şi-i bat pe alţii, îşi calcă camarazii pe umeri ca pe scări deloc complicate, cu muşchi, sânge, compătimire poate şi simpatie. Pentru că au pe ce înainta în piramida umană ca să ajungă în vârf.

   Omul domnişoarei cu cerneală a călcat c-o talpă grea pe umăr şi a alunecat de amarul său. A alunecat şi i-a călcat pe inimă, pe suflet. Încă o doare şi priveşte în jur: doar oameni buni, zâmbitori, sinceri. Dar ştie că o vor părăsi, că o vor călca pe umeri, că o vor strivi, iar în vârf nu concepe decât tristeţe, singurătate, peisaj maiestuos, dar niciun prilej de bucurie. Niciun om cu care să te bucuri, cu care să glumeşti şi cu care să fumezi alene, întins, printre pleoape văzând stele. Nimic.

  Ink stă la bază, învelită-n hainele-i de obişnuinţă şi cu cerneală la purtător. Mereu neagră, mereu sumbră, dar întotdeauna veselă în rânduri pe hârtie. O observ de mai bine de un an şi viaţa-i este ca o aventură cu pilde trebuincioase, cu trăiri reale, totul levitând în sinceritate, linişte, dar şi aventură, dragoste şi platonic.

   Fata mi-e imposibilă. Mi-e imposibil să o descriu. E complicată în puzzle-ul vieţii ei pe care şi-l pictează bucată cu bucată. Cu picioarele sale amorţite, cu ambiţia de şi-mai mult, c-un camarad mic cu doi "m" şi c-un cămin stabil, c-un val instabil şi c-o dragoste încremenită, imobilizată la patul aortei sale stângi. Cu nimic, înafară de o viziune neclară, cu lipsuri, dar c-o fericire oarbă. Surprinsă zilnic de persoanele din piramida-i cu bază cam instabilă. Aproape fără de bază.

   Realité mi-e numele şi sunt mama lor. A perturbaţilor mei muritori ce din maimuţă cred că s-au îndreptat şi că în necunoscutul cer ei au un tată. Şi că bărbatul are drept de femeie, număr infinit. Tatăl lor închipuit, care nu vede aceste nedreptăţi. Care ascultă slavele bisericilor corupte de monedă şi de moravuri. Un tată care nu vede tot ce văd eu, împreună cu Ink, ce simte sentimente afurisite în vârful umerilor ei. Tălpi ştiute, ignorante, ce o calcă pe rând şi o părăsesc.

   Oamenii sunt surprinzători în profunzimea profanului lor. Al vostru. Al ei, limitat. Şi al tuturor.

Cu drag,
Madam Realité

vineri, 7 iunie 2013

Câteodată, vara.

   Simple Plan - Save You

   Câteodată aş vrea să te ascult ore-n şir. Alteori doar să te văd tăcând sub clar de lună sau de soare. Să-ţi văd vorbele ieşind în aburul ce-ţi iese din gură la fiecare bătaie de limbă peste celestul gurii tale.

   Câteodată speram că îmi va trece. Că nu mă voi mai gândi la tine în orice împrejurare bună a vieţii mele. În orice melodie pe care o ascult, în orice bătaie a corzilor chitării tipului din pasajul de la Tomis, trist şi frumos sau în orice carte pe care o citesc, o răsfoiesc sau o aşez în bibliotecă cu grijă. Câteodată îmi doresc să nu mai zic "câteodată".

   Câteodată e vară, ca acum. Ca acum şapte zile fără nici măcar o oră. Când a venit vara şi eu încă visam la jachete, ploaie, vânt, cărţi, teze, lume, controale pe bus şi pedepse. Câteodată e vară, şi-s topită. Nu că-i cald şi-mi frige soarele pielea ce-şi schimbă culoarea în închis bogat în zinc şi alb în interior de calciu, ci îmi frige interiorul, topind poate îngheţata din stomac. Atât de cald.

   Câteodată vreau să-i aud povestirile, pe canapea, în iarbă, pe jos. Poveştile fără niciun om auxiliar care să-i urmeze bucuria. Câteodată sunt posesivă şi-mi pare rău. Nu pentru bucuria sa, ci pentru bucuria mea pe care n-o pot împărţi cu omul de-mi este ca focul sub piele. Iar dacă sub pielea mea s-ar afla culoare injectată, aceasta ar fi culoarea: omul. Omul de l-aş asculta ore în şir. Omul meu. Omul.. şi atât.

   Câteodată vreau mult prea multă libertate.
   Câteodată mi se dă peste nas
   Că-s mică şi visătoare
   Şi că-i vară. O dată la doişpe luni.
   Dar o dată la trei ani e vară în interior.

Stay tunned.



luni, 14 ianuarie 2013

Mi-am pus faţa de gânditor.

   Plain White T's - Our Time Now

   N-am băut cafea sau alcool. N-am fost plecată de-acasă până dimineaţa şi nici nu m-am jucat Skyrim în timp ce mama dormea. Şi cu toate astea, n-am dormit nici măcar o oră. N-am fost acel "tipic" care-mi ajută ca o carte de vizită. Tipicu' ăla cu care v-am obişnuit şi cu care m-am obişnuit.

   N-am făcut decât să mă pun în pat la zece jumate, după ce mi-am uscat părul şi după ce mi-am luat oiţa de pluş a.k.a. Jniţi. Mai apoi, m-am uitat la "În gura presei" unde am râs. După, am stat cu capul în pantă, între perne. Mă gândeam să vorbesc prin mesaje, da' cu cine? Toţi s-au culcat. Şi era normal, din moşi-ştrămoşi, să mă ia şi pe mine somnu'. Da' nu trecea nici cu  body hack-ul "închide ochii, gândeşte-te la ceva ce-ţi place" şi BANG! Ai adormit.

   Sigur emoţie inconştientă.

   TOTUŞI, vin.. 
teme. teste. lecţii de învăţat. ore lungi şi plictisitoare. trezit dis-de-dimineaţă în fiecare marţi. meditaţii la mate. somn la atelier. desene. multe desene. mic dejun luat pe fugă. îmbrăcare la foc automat în douăzeci de minute. precizie maximă la machiaj când sunt în intârziere. apă rece la canal. sentimentul ăla nasol după ce te speli pe dinţi şi imediat după fumezi. Besu, profa de grafică. Grety, profa de chimie. x( ora de culcare. pagini întregi scrise-ntr-o oră de istoria artelor. 8-| calculator mai cu porţia. idioţii de la liceu care dau cu mingile-n fete. tâmpitul de Emil care-mi bagă lut în bluză la modelaj. D:< ieşiri doar în weekend. :(

   ŞI ar mai fi..
perle multe şi mărunte. Lipan, profu' de istoria artelor, zis b0$$. B) persoana iubită în faţa ochilor opt ore pe zi. :x pauze de ţigară. plăcintăria. gardul ăla înalt, bun de sărit. ciudaţii de la spălătorie de care-mi place să râd. Abby. Isis. Bigu. Victor. Emma. Ana. Maria. Florinel. Edi. Sabina. Duţu. somn de voie în bancă la istoria artelor. satisfacţia aia când te întreabă toţi care-i treaba cu tema la engleză/ română. nebuniile Emmei şi ale Mariei. *hair flip*-urile lu' Abby. desenele prea mortale ale Anei. pantalonii ăia roşii ai lu' Victor la sport. xD diriga. sentimentul ăla epic de "WEEKEND. WOOHOO!". momentul ăla când citesc ceva în franceză cu voce tare la oră şi mă bufneşte râsu' de încercarea mea eşuată de a citi cu accent. escapade multe-n scris la orele de română şi pe blog'şor. caterincă în timpul tezelor cu Duţu. ceaiul sau cafeaua de dimineaţă făcute de mami. <3

   Cred că o să fie un semestru interesant. 
(mamă, ce-mi place liceul ăsta.)

   P.S.: Dacă am noroc să trec clasa la chimie, vă fac cinste c-o îngheţată la vară. Şi dau mâna cu Obama în Miami. Şi mă mut cu tot cu unicornul meu în jungla lu' Tarzan. Şi vă fac să vedeţi tridimensional la filme 3D şi fără ochelari speciali. Şi-mi las părul de pe corp să-mi crească şi-l vopsesc albastru, apoi vin la voi în case şi vă mănânc prăjiturelele. Că doar d-aia-s un Cookie Monsta. ;D

   Vă pup şi succes la liceu/ şcoală/ grădi/ şcoala vieţii/ whatsoever! 
Stay tunned. \m/



joi, 10 ianuarie 2013

Lipsă de orice.

   Guess Who - Plictiseală

   Dragul meu High Ink,

   Am venit şi vin zilnic pe la tine, sperând că voi scrie ceva awesome. Ceva ca-n zilele apuse de sfârşit de vară sau cele de toamnă. Chiar şi zilele ce depăşesc numeric gradele Celsius în minus, iarna. Dar.. fatalitate!
   S-a terminat vacanţa de iarnă, iar eu tot încerc să scriu ceva. Şi am scris cam trei postări. Le-am dat save, dar parcă niciuna nu e bună pentru a fi publicată. Or.. not yet. Nu ştiu cum o s-o înghiţi. Şi cum te iubesc atât de mult, m-am gândit să te anunţ din timp că o să-mi mai ia câteva zile să găsesc inspiraţia aia tâmpită şi cheful ăla nebun.
   Am un moral.. plictisit. Da' plictisit rău. Dacă acesta ar fi umanizat, sigur ar fi un tânăr nebărbierit, shirtless şi cu pantalonii-n vine. Mai mult aş scrie despre cât de mult îmi iubesc patul şi despre cum am îmbătrânit în casă la cunoscuţii din Bucare'. Chiar şi trei zile. Mor.
   Voi ajunge curând la Constanţa şi-ţi voi comunica ce am făcut. Dacă am găsit cheful sau o să trebuiască să trag mobila ca s-o scot afară din ascunzătoare. De această dată căutând moralul şi inspiraţia, nu ţestoasa care a evadat din acvariu cu zece ani în urmă. (:


Cu toată dragostea,
A ta verigă,
Ink

   P.S.: Te rog să le spui cerneliştilor că-i iubesc şi să aibă puţină răbdare. Dacă nu voi găsi inspiraţia pierdută prin bagaje feminine, atunci o voi obţine din surse masculine. And I swear to God you don't wanna see that dark side of me. 

   P.S.2: Cred că o să obţin inspiraţia din.. sursă masculină. Cred că o să-i distrăm pe cernelişti. 

   P.S.3: Îmi place laptele cu ciocolată. Să mă aştepţi în gară la Constanţa cu unul şi poate-ţi scriu un epilog. ;3

   P.S.4: *wave*.

joi, 3 ianuarie 2013

De-ale lu' Madam Réalité #4

   Sarah Jaffe - Clementine

   Astăzi s-a trezit şi ameţita asta de Ink. Şi nu numai din pat, ci şi din coma aia de după Revelion. Că la ea există trei faze de hangovăreală: prima, care se manifestă cu dureri de cap; a doua, care se manifestă cu mult somn; a treia, care le implică p-astea două, plus o ameţeală inexplicabilă şi ciudată.

   Şi, adică, cât poate sta în starea asta? Oare o fi uitat că mai are şi alte treburi zilele astea?

   I-am dat astăzi un impuls. Sau, poate, un şut de a căzut din pat. S-a trezit, în cele din urmă, la nouă cu a.m. după. Arăta oribil. Bine.. toţi arătăm oribil în zori de zi. S-a ridicat din pat, sperând că tipa aia a uitat de "promisiune". Că-i pictează ceva drăguţ pe unul dintre pereţii camerei ei. Dar.. nu. N-a uitat. Ba chiar i-a trimis şi mesaj.

"Te-ai trezit?"

   Da, era trează. Era şi timpul, pot spune. Şi a sunat să-i confirme acest lucru.

   Şi-a aprins o ţigară de culoare închisă. Că nimeni nu-i acasă să-i numere chiştoacele din scrumieră şi nici rămăşiţele a ceea ce era odată tutun. Cu tălpi golaşe s-a dat jos şi de pe taburelul din bucătărie, parcurgând moliciunea covorului şi răcoarea parchetului din hol. Era foarte multă lumină prin casă. Cam prea multă, aş zice. Căci aşa a zis şi ea, dar vremea n-a vrut să fie urâtă, ci dimpotrivă.

   Şi cât de greu e câteodată să ieşi din casă atunci când într-adevăr n-ai niciun chef. Dar niciunul. Şi nici măcar un gând plăcut de soarele de afară care-i bătea în faţă şi Dumnezeu ştie cum şi-n ochiul de sub breton. Căci n-a avut ochelarii în dotare de această dată.

   "Bun", şi-a zis în timp ce venea bus-ul. L-a luat. Şi din nou multe feţe triste şi gri în plin soare de prânz. Mereu îşi strică voia bună văzând tristeţea vremurilor prezente. Chiar şi după atmosfera de sărbători cu miros de plăcintă presărată cu scorţişoară.

   Apoi coboară unde trebuia a coborî. 
   Şi pictează un imens Pikachu pe-un perete.
   Dă un telefon şi râde. Ştie ea şi cea de la capăt de fir de ce.
   E zi frumoasă cu miros de acrilic
   Şi cu miros de fruct portocaliu.


Cu drag,
Madam Réalité.