Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta Bon Jovi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Bon Jovi. Afișați toate postările

luni, 29 februarie 2016

De s-ar strecura toti ca iarna


   De s-ar strecura toti ca aceasta iarna, ar fi o lume mai subtila si mai plina de mistere. Daca doar zapada ar fi cum suntem noi, s-ar face mocirla, poate. Sau poate ar ramane mereu. Am ramane si noi cu ea, stand pe ea, invelindu-ne in ea. Am fi noi, doar ca mai buni. Am fi aceiasi, doar ca mai puri.

   N-am intampinat-o asa cum ar fi meritat. Biata, s-a tarat pe burta pe sub usa de la bucatarie unde-mi fumam sentimente si amintiri cu a mea camarada de drum lung, scurt, de dozaj de trairi sau pure momente ca acela. N-am observat venirea lui douasprezece si trei minute chiar, viitoare zi de decembrie intai. N-am intampinat-o atunci, asa ca imi doresc s-o strang la piept acum, in ultimele zece minute. 

   Iarna, ai inghetat atatea strazi; ai purificat atatea minti. Iarna draga, m-ai impins in anul actual si mi-ai dat prilej sa fac Craciunul mai bun altora si sa simt ca ce-am facut era si este corect. Mi-ai dictat un mesaj pe care l-am trimis fara remuscari. A fost ultimul pentru sufletul sau. A fost. Caci draga iarna, s-a scurs si a disparut in pamant, printre gratiile scurgerilor, intocmai ca zapada topita, risipita, timida. Gonita. Desi in cazul asta, singura s-a dus, iar eu am asteptat final de 2015 pe covor, cu tigara-n mana. Aceiasi casa. Dupa am pornit spre ultima petrecere a anului sus mentionat.

   M-ai facut sa fug de cotidian si mi-ai dat tema de casa pentru anul asta. Sau macar pana ne revedem. Eu imi voi respecta promisiunea si voi descoperi. Voi calatori. Caci tot tu, iarna, m-ai impins la cinci dimineata in gara, iar eu eram suflet pustiu si era frig. Ma uitam imprejur si nu era vreun cunoscut. Mi-era teama ca voi pleca doar eu si cu bagajul meu spre Brasov. N-a fost asa. Am avut suficient curaj, incat sa nu-mi misc picioarele si sa ma-ntorc. N-as fi facut mult pana inapoi in patul meu, unde am motait toata noaptea, dar nu. Am ramas.

   Cinci si jumatate pe bilet. Ceasul era cinci si douazeci. Oamenii urcau scarile si se duceau pe peron. Asteptam cinci oameni, doar unul cunoscut. Si am pornit spre trenul nostru cu cinci minute inainte sa porneasca trenul. In tren, eu, straini, familie fericita in fata mea si somnambul in stanga mea. In dreapta mea era un peisaj intreg, fugitiv. Murakami nu ma ajuta. Nu aveam loc de erotic in minte de feericul inghetat de-afara. Si-ngheta din ce in ce mai mult, cu cat inaintam.

   Iarna, n-am cuvinte suficiente sa-ti marturisesc si sa-ti spun cat ai insemnat. Cat ragaz mi-ai dat sa ma refac si cum incet m-ai readus la mine si iti multumesc. Iti multumesc pentru catelele de ciobanesc, puii pierduti dupa urma noastra, pentru drumurile de cate treizeci de minute in bezna si pe ghetus, pentru amantlacuri nedorite si amuzante, pentru neoane si aer imbacsit, pentru cluburi cu muzica mai mult sau mai putin buna, pentru drame, fatisuri, pentru valori morale, pentru prietenii mei, pentru Tibi care a venit din Olanda la usa mea si pentru Dunhill-ul negru din aceiasi bucatarie, cu omul meu plecat departe. Iti multumesc ca mi-ai inverzit privirea si ca am putut vedea peisaje trasate-n linii fine, unite la un punct comun. I-am zambit. Era o opera de arta pe doua picioare; un mozaic complex caruia i-am zambit mai mult de doua ori, mai mult de numarul fugar al schimburilor de priviri. Ma-ncalzea. Eram fericita.

   Sunt fericita. Invat in fiecare zi cate ceva si incerc lucruri. Mi le incerc pe foaie si ma multumesc. Sporeste orgoliul de artist. Orgoliul de om e pedepsit la colt din seara in care am trimis un fragment de gand. Si nu ma asteptam. Era peste mine sentimentul acela, iar acum doar "sigur" si sa mai astept. Ma multumesc. Nu ma limitez, doar ca ma multumesc. Mi-e bine in mine asa si stiu ca-i bine. Mi-e sentiment si filozofie si ratiune si arta si-si-si-uri nesfarsite. Mi-e bine, crede-ma. Desi ceva timid din mine trage de mana mea stanga, e-n regula. Se va invata treptat sa nu mai fie asa. E gand bun si pace. Basta.

   Imi iau ramas bun de la tine, iarna aducatoare de oameni buni de departe, aducatoare de mine pe pamanturi neexplorate, de responsabilitatile pe care le am si pe care mi le asum. Iti multumesc pentru copilul din mine care s-a bucurat de zapada ca si ultimul bezmetic.

   Sunt in fata monitorului si-ti tastez de ramas bun. Nu mai sunt in bucatarie si nici conversatie n-am cu nimeni, iar atmosfera usor rece dintre mine si fereastra isi face simtita prezenta. O tigara slim, filtru indoit de placere. Ploverul larg al fratelui meu, intors acasa. Este usor racoare, iar pe mine ma lasi cu poezii: scrise de mine, recitate de mine altele de mana buna. Incercat de-atatea ori, sper sa-mi iasa.

Si o sa-mi iasa



Prima mea carticica de ilustratii

Prima mea carticica de proza scurta
Prima ilustratie de cuvinte de-ale mele, imbarligate.


Acum stiu cum sa te intampin.

Mai e pana atunci. Ramai cu bine.





(de ce imaginea asta? well, seamana izbitor cu ceva ce am vazut pe fereastra in tren, bilet dus. it's important for me, don't ask why)

miercuri, 12 februarie 2014

Leapşă cu capsă


1. Prezintă-te ! (nume, vârstă, blog)

   Mă ştiţi deja de aproape doi ani ca Ink, aşa că nu voi schimba asta brusc cu numele meu scurt. Am şaişpe şi şapte luni. Mă bucur de multe amintiri la această 'falnică' vârstă. Iar blogul.. oh, well. Cel de faţă. Unde scriu fel şi fel, filtrând diverse sentimente printre rânduri, cu diverse metafore create pe moment şi date spre violul dvs. vizual şi/sau mental. Mai rămâne şi ăla de pe Tumblr. :)

2. Ce zodie eşti? Spune-ne şi câteva trăsături ale zodiei tale cu care te identifici.

   Leu. N-am coamă, că-s femelă, dar ambiţia animalului ăsta superb mă face să mă identific cu el.

3. Ce îţi place să faci în timpul liber?

   Să sortez cărţile într-o ordine de mine aleasă, să ies în locurile mele de nebunii nocturne, să stau pe iarbă în Tăbăcărie când e cald şi senin, să pictez, să scriu, să studiez gesturile mărunte adunate de la alţii de pe-o zi pe alta, să mă oftic că e prea frig, ca dup-aia să mă oftic că-i prea cald, să stau pe balcon în serile de vară, să-mi amintesc lucruri cu oamenii frumoşi întâlniţi în ăştia şaişpe ani. Nu mai zic că-mi place să citesc şi alţi vecini de blog, că probabil ştiţi deja.

4. Culoarea ta favorită?

   Cu toate că toate culorile-mi sunt dragi, una e mai presus de toate. Se făcea ca acum multă vreme, doi bătrâni să joace şah în parcul cu fântâna aia în trepte ovale. Stăteau liniştiţi, mai mult sau mai puţin, şi-şi mutau pionii furioşi în amiaza aceea de primăvară. Printre căsuţe alb-negre, cele două elemente care, cred eu, constituie viaţă într-o compoziţie, un desen naiv al vreunui Andrei de cinci-şase ani sau chiar literele sumbre, tipărite pe-un gălbui ce plănuise a fi alb. Eu îl consider alb. Ei bine, un puşti de şapte ani, timid în tot ce inspira şi expira, şi-a încurcat bunicul în strategia sa străveche: i-a amplasat, între căsuţele acelea alb-negre, firicele de iarbă. Şi a plecat.

   Nu a spus nimic şi nici n-a avut îndrăzneala să mute vreo piesă. A creat un tablou, între muze alb-negre şi verde-praz. Tabloul ăla mi-l amintesc şi acum. Pentru că "puştiul" eram eu, pentru că bunicul nu juca şah şi pentru că verde îmi plăcea să cuprind cu mâna încă de pe-atunci.

5. Melodie, trupă, cântăreţ şi cântăreaţă favorită ?

   Well, shit. Trepidez între "Wet Sand" (RHCP), "Can't Stop", "Australia Streets" (Sticky Fingers), "Snow (Hey Oh)", "Living on a Prayer" (Bon Jovi) ş.a. . Aşa că aleg Rev Theory - Hell Yeah, pentru că e destul de şmecheră şi poate şi Jet - Are you gonna be my girl.

   Trupa favorită e Red Hot Chili Peppers. Forever and after. (poate şi Deep Purple)

   Cântăreţul... Deşi îmi place mult Anthony Kiedis... totuşi, n-aş zice că Tudor Chirilă e nasol, sau că vocea lui Cobain nu e expresivă. Asta mă bate grav. Jon Bon Jovi e awesome. Chet Faker are o voce frumoasă şi un look deosebit.. Şi James Blunt are cele mai fine piese pe care le mai fredonez în minte în zile nasoale. Nu ştiu. Nu mă pot hotărî asupra unuia singur. Damn it.

   Cântăreţele nu-mi prea plac, dar cea de la Pretty Reckless arată al naibii de bine. Aşa că rămân la ea.

6. Ce asculţi când eşti trist/ă?

   Când plouă sunt melancolică, nu tristă. Şi-mi place al naibii de mult să dau din melancolie în tristeţe şi să ascult ritmul vocii constante a ploii, cu final găsit în adormire.

7. Care e replica pe care o foloseşti cel mai des?

   "Dude" sau "bag p*alalalalalong*a". Dar mai sus am repetat "al naibii de bine/mult" într-o veselie, deci o trec şi pe asta pe listă.

8. Poezie preferată?

   Era ceva de Nichita Stănescu. Avea un titlu hazliu. Nu mai ţin minte.

9. Materia preferată?

Engleza.

10. Ce hobby-uri ai?

   Am hobby-uri româneşti. Le iau la vrac. Deocamdată mai am vreo două sute de grame de hobby-uri pe care le aplic când n-am şcoală.

11. Citatul care te caracterizează

   "Acum, în mijlocul ruinelor, vedea că mult mai multe decât ar fi crezut sunt trecătoare şi că în ea este măcar ceva cu siguranţă definitiv..." . Una dintre singurele citate în care mă regăsesc din cartea mea preferată, "Fiul risipitor", a lui Radu Tudoran.

12. Ce sport extrem ai vrea să încerc?

   Să merg pe tocuri de peste doişpe centimetri pe o vreme ca asta, în timp ce plimb un caniş şi-n timp ce-mi dau check in în vreun pub de "fete serioase".

   Sau aş putea să merg La Lăutari şi să pun ceva folk sau punk-rock pe telefon la maxim şi s-o tai la fugă, lol.

13. Dacă ai fi sexul opus, cum ai fi?

   Cum sunt şi acum, dar pregătind prăjituri şi gogoşi. :3

14. Ce te inspiră?

   Natura ei, de obicei.

15. Cinci cuvinte din descrierea ta?

   Vama, summer time, rock it !

   Leapşă ciordită la plictis maxim, o dau la cine a apucat s-o citească.

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Pour thoughts on the railway.

   Bon Jovi - Always


   Am fost acolo. În geacă maro şi-n nerăbdarea venirii surprizelor viitoare. În faţa şinelor groase şi ruginite, bătute de-atâtea ploi şi trenuri. Stăteam şi mă uitam în zare. Singură. Căci aşa am şi venit. Singură. C-un geamantan micuţ şi cu emoţii de capitală. Să ţi le aduc şi ţie, Constanţa. Să împărţim mai târziu fericirile şi gândurile. Apoi să râd, orice ar fi.

    Să mă trântesc în pat şi să mă uit la tavan. Să mă uit la lustră cu lumina aprinsă până ce văd acea pată albastră pretutindeni. Să mă întorc la inspiraţia care mă aştepta încă din gară. În faţa acelui ceas care mereu a mers, dar s-a oprit. În faţa a tot ce-mi este drag despre Constanţa. Surghiunit oraş în vremuri moderne.

   Şi merg. Mă plimb dintr-o parte într-alta a peronului. Mă uit pe bilet şi aştept ora care era tipărită pe acesta. Mi-l frâng în buzunar, oftând. E frig şi începe să ningă. Cu fulgi mărunţi, asemuiţi paşilor pe peronul aproape gol. Eu, gândurile mele şi aroma sa în geamantanul meu.


"Dar mă întorc. Îţi promit."

   Asta mi-am zis după treizeci de minute de aşteptare. Întârzia. Mă făcea să-mi clătesc minţile în nea pură de atmosferă agitată. Şi mai agitată peste acea gară. Peste acele blocuri. Căci e Bucureşti şi el va fi mereu agitat.

   Îmi dau părul din calea ochiului. Mereu pică când bate puţin vântul. Şi-mi spulberă fularul care flutură uşor în partea opusă trenului. Ca şi cum mi-ar spune "Trebuie s-o iei pe aici".

   Şi de-aş fi avut curajul s-o fac, m-aş fi aruncat pe şine şi aş fi fugit. Mi-aş fi făcut drum printre peisaje şi aş face pauze pentru a face cu mâna călătorilor ce vin cu trenul ce trebuie să-l iau. Ce ar fi trebuit să-l iau. E trist cum unele lucruri nu pot fi reale. Nu le poţi face reale, căci sunt prea prosteşti şi incredibile.

   În plus, biletul îmi aluneca printre degete în buzunar. Ce puteam face? Trebuia să iau trenul. Trenul care-l văd venind cu repeziciune şi cu zgomot. Locomotiva încearcă să se proptească undeva ca vagoanele să-şi ia poziţie de gazde. Mă-ndrept către gazda mea albă şi urc. Îmi urc şi bagajul cu aroma sa înconjurându-l. Înconjurându-mi Universul.

   Universul ce el îmi era îmi este acum coridorul cel lung. Galaxia mea este compartimentul monoton în care mi-am pus lucrurile cu aromă împrumutată şi nimic mai mult. Am rămas în Univers cu ochii aruncaţi peste geamul acela murdar. Pe câmpuri şi terenuri ce erau odată curate. Peste lucruri ce trec cu uşurinţă sub tălpile călătorilor acestui tren.

   Plecasem cu un motiv, iar această călătorie m-a făcut să înţeleg că numai sunt un copil. N-am fost însoţită de nimeni în această cursă, iar când am ajuns în Bucureşti cu telefonul în mâna dreaptă şi cu mânerul troller-ului în cea stângă, căutând în agendă numărul de telefon al mătuşii, mi-am dat seama ce se petrece.


Am vrut sau nu, mi-am început prima călătorie în viaţă.
Pentru a-mi cunoaşte limitele şi pentru a trăi experienţe.
Pentru a înţelege şi pentru a susţine această înţelegere în viaţă.
Şi pentru a deveni persoana importantă ce vreau să fiu.
Să dovedesc că pot fi capabilă.
Să-ţi pot arăta că pot călători
Cu aroma ta
pretutindeni.