Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta Vita de Vie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Vita de Vie. Afișați toate postările

miercuri, 19 martie 2014

Biografia unei prostii

Viţa de Vie - Praf de stele

   Dac-ar fi fost una strict către una şi una către strict, probabil n-aş fi fost într-atât de aşa cum o să fiu în această scrisoare netrimisă de luare-aminte. Nu mă gândesc la ce ar fi trebuit să fie. Dacă a trebuit, s-ar fi întâmplat.
   Principiile erau notate la graniţa între celulă şi lichid. Le aveam şi când nu eram conştienta de ceea ce simt. M-am limitat, m-am concentrat şi am exploatat cât am putut ceva ce m-a prins şi nu m-a mai lăsat. Am dat la schimb bucăţi din mine, din timpul meu; găleţi de neputinţă, înecate în lacrimi. Mi-am pus muzică de-atunci, în fiecare zi, cu gândul strict la omul-bestie. Ăla de tot scriam pe-aici. Mi-a adus fericiri. Mi-a adus prieteni. Dar nici nu poţi ştii cât m-am putut concentra, pentru tot ce am simţit şi pentru tot ce am scris. Câte plimbări de "spală-ţi mintea" şi "uite, amintiri mult mai vechi". Să scap. Dar eram conştientă că nu asta voiam.
   Îmi notam în memorie fiecare moment de respiro al bestiei ăleia, am constatat fiecare moment în care părea că nu-mi păsa. Fiecare moment în care îmi arunca priviri dizgraţioase, pentru care munceam dublu, să nu mai văd aceeaşi ură şi răutate pentru a doua oară. Am căutat să primesc apreciere. Sau o indiferenţă mai fină. Doar atât.
   În mai mult de un an, n-am uitat de mine, dar m-am găsit mai mult decât aş fi făcut-o până acum. Pentru înţelegerea unei alte persoane, ar fi trebuit să mă înţeleg pe mine întâi. Mi-am zis mereu "nu acţiona. poate faci vreo prostie". Aşa am stat pe tuşă şi am consumat mai mult combustibil, decât aş fi putut consuma dacă aş fi acţionat.
   Am început c-un blog banal. Ţin minte, eram boboc şi mi-era teamă de ce urma să dau la liceu. Era de  înţeles. Era o teamă justificată. Acolo mi-am găsit motivul pentru a scrie. Acelaşi motiv pentru care vreau să scap de acest om. Dar omul ştie şi întocmai ca o lipitoare, nu mă lasă să mă mişc în voie. Nu mă lasă să respir. Vine şi mă sufocă cu o dragoste nejustificată, pe care nici ea n-o înţelege. Acţionează în cel mai stângaci mod. Se justifică, din nou. Vine, îmbrăţişează, pleacă. Nu spune nimic. Nu arată decât un talent superficial. Nu mai e discretul ăla şi nici dragoatea aia inocentă. Nici dorinţa simplă de a mă plimba simplu cu acest personaj real, cândva fictiv, ţinându-ne de mână, petrecând ore în şir în parc, pe gazon, pe pietre, vorbind chestii aiuristice.

Dar oare mai ştii cum a fost primul pas greşit? Nu. Că nu ştie. Nici primul pas greşit, nici al doilea, nici al treilea.. Nimic din ceea ce a fost real. O ia îngrozitor acum. O ia, de-mi vine să rup tot ce am scris pentru aceasta. Să şterg tot blogul ăsta, să ard fiecare centimetru din mine, pentru că am iubit o fiinţă aşa de ordinară. Era, cum zicea Ghiorghidiu, unică. Dar nu e.

   A fost trecător totul. A venit rapid şi a plecat greu, dar a făcut-o. Sentiment simt că nu mai am, dar a rămas trupul ăla gol care se tot fâstâceşte la mine zilnic, pentru că ştie. Dar e prea târziu. A trebuit să i se zică, pentru că n-a avut idee măcar să lege totul cap la cap şi să vadă. Timp n-o să-mi mai consum, gândindu-mă la scenarii imaginare sau la felul în care ar fi putut acţiona. A greşit. Şi să rămână acolo. E legată de mâini şi picioare. E limitată. Aş putea spune că tot ceea ce am eu este independenţa, pe când tot ceea ce nu are ea este tot independenţa. Astea-s detalii pe care le-am văzut târziu.
   Să-ţi devină viaţa atât de transparentă şi să ajungi să vezi fiecare particulă de impuritate şi să te agiţi, că nu iese, oricât ai freca, cu oricâte substanţe ai da. Să vezi cum clădirile amintirilor tale cad la intervale de timp, scurte sau lungi, iar la sfârşit să aflii că este vina ta. Dar nu este. Tind să cred că aşa a trebuit să fie. Să vezi cum e, ca data viitoare să nu mai fie lafel.

Dacă ar fi să mai adaug ceva aici, ar fi toate zecile de pagini scrise, iar nu pe blog, şi să pun totul în plicuri, cu timbre, cu nume şi cu alte câteva rânduri personalizate pentru fiecare în parte. Tot ce e scris aici e de "ia aminte şi nu fă!". Dar degeaba, că de făcut, tot se face.

Doar nu fii fraier.
Arată-i că iubeşti. Nu i-o spune.

joi, 20 decembrie 2012

Anexele rusinii.

   Vita de Vie - Un om c-o chitara

   Stau acasa intr-o seara in care n-ar fi trebuit sa fiu acasa. Poate afara, da' e frig. Si e zapada. Si.. nimeni numai vrea sa mai iasa. Toti neighbourhood-istii stau si vorbesc pe Skype. Cam asta am facut si eu pana acum cateva minute. Radem ca cica vine sfarsitu' lumii in doua ore. Deja subiectu' a devenit plictisitor. Pentru mine si pentru dragutele prezentatoare tv.

   Am mai spus ca trebuia sa-i iau cadou unei persoane complicate? Well, am trecut si peste asta c-un mic cadou simbolic si o esenta de Ink pe un mic biletel. Lucruri ce au venit si au trecut, intocmai ca ceea ce va spun la masuta asta alba cu scaune negre si pahare verzi.


E: Noi n-avem pahare verzi..

 Aaah.. defapt transparente. Umm.. bine, bine! Bem suc de kiwi si d-aia-s verzi paharele. Multumita? >:T


Dah. =3

   Mmmkay. Siiii.. e vacanta. Mdeah. *Defapt crapa organele-n mine de fericire. :DD*. DAR. Hai sa nu deviez traseu'. Eram la faza cu cadoul persoanei "complicate". M-am invartit, sucit, calculat, masurat, analizat, luat pe ocolite, s.a.m.d. doar ca sa iasa perfect. Si pentru ca n-am vrut sa fie un cadou mort, aruncat intr-o punga de cadou, stand acolo asa.. fara suflare, a trebuit sa-mi consult mama. 

   Si a iesit bine. Doar ca am experimentat mai multe tipuri de sentimente. Timiditate si rusine, dar si emotia de "ce o sa zica? ii va placea cadoul? sunt o tampita?".

   Daw. I-au placut cercelusii pe care i-am sigilat mai ceva ca mp4-ul meu din clasa a cincea si ma simt bine. M-am simtiti si inca ma simt. :3

   Din semestrul doi asteptam o noua colega. Din semestrul doi sper ca si eu sa fac acea decizie pe care vreau s-o fac, dar parca ma simt legata de maini. Si rasa-n fata de o alta persoana foarte draga. Ca ea are mainile dezlegate, iar eu nu. Si stiu ca acel ras e doar in imaginatia mea.

   Anexele rusinii mele. Inca in faza incipienta. Ca o materie canceroasa in carne de om.

   P.S.: Cateodata ma scap sa scriu si-n felul asta. Cu titlu' "deep" si continut muritor. Ca-s o proasta care investeste sentimente pentru oricine.

pentru unu' care are ochi pentru alta.
pentru acea "alta" care-i her bestie..

Stay tunned.