FaMONolog

   Red Hot Chili Peppers - Hard to Concentrate
 
   O perna aruncata peste balustrada. Cuvant pus halandala peste un alt cuvant. Un pat aranjat cu prea multe cuvinte nepotrivite, conglomerate. Un pahar sentimental pe care il arunci peste fata ta, cu tot mucusul care se prelinge peste toate acele cuvinte care joaca in zare.

   O promisiune lunii. Emotii. Tradare. Familie. "Ce se petrece cu tine? Si de ce nu esti cum am vrut mereu sa fii?" Prea inapt social, nu se intelege cu mediile, decat poate cu mediul de munca pe care il ignora, cu toate insecuritatile aruncate subcutanat. Isi trage hainele zilnic peste, isi face dusuri prea rare, pentru ca patul e suficient de piscina in care sa i se increteasca talpile cu chef de fuga nocturna si toate cutele de pe frunte, facute la nedreptati vazute si simtite. Prea multe nedreptati. Un legiuitor cu astigmatism, un legiuitor prea altruist. Admira mult, arata putin. Tace si observa. Se manifesta ca un cameleon, doar pe culorile oamenilor potriviti. Se potriveste cu...

   Noaptea. Spontantaneitatea misterioasa a noptii. Fluxul iregulat de fum care se disperseaza din filtru in gura, printre bronhii si afara, tot afara, tot inauntru. Asa se perinda toate gandurile. Poate spontan, dar in contidian, neincetat. Prea multa curiozitate. Prea multa durere. Nu intelege nimic si incearca sa inteleaga. Intelege notiunile, le aplica, dar nu le aplica pe sine. Le aplica in fata lunii peste coltul de bloc. Scoate lacrimogene lacrimale si plange, pentru ca altceva nu a ales ce sa faca, si sincer, nu era nimic altceva de facut. Nu e vorba de deep aici, nu poate fi vorba de vreun misticism reinterpretat in vreo analogie mentala, sau un alt concept pe care-l bate ca pe oua, intr-o reteta proprie a propriilor trairi.

   O fericire tampita zi de zi, noapte de noapte. Oamenii sunt un paradox intors pe dos si tot nu merg unii cu altii. Si totusi... functioneaza. Merg. Se completeaza. O harta de puzzle, o alambicare aceasta postare, o alambicare este zilnic in tine si in mine. Si oamenii? O surpriza continua.

   Tradarea vine ca urmas al propriei mame, intra-extra uterin, de unde ai venit, vine si ea. Sora ta, poate. In cazul meu, da. E sora mea. Si ma doare existenta platonica a sa, sau poate doar secreta, caci mama mea nu mi-a anuntat aceasta nastere spontana pe care a infaptuit-o fara de stirea mea. Si doare tot. Ma doare existenta. Ma doare capul. Obrazul. Degetele cand scrumez si buzele cand trag cu atata nesat ba din ceai, ba din tigara. Nu ma lasa sa ma bucur de fericirea mea tampita de zi cu zi, ma leaga, imi leaga degetele. Nu pot scrie coerent, nu pot actiona decat contondent, nu pot verbaliza, materializa arta pe care nu o mai pot tine sub control in propriul Eu.

   Nu vreau sa am vreun sens, vreau doar sa inteleg paradoxul de ambele parti, sau de toate cele trei parti sau poate intreaga infinitate de concepte matematice si morale care formeaza aceast nefast segment de intamplari, intrebari asupra propriului constient si nerealizarea faptului ca, o data nascut un copil, nu mai are ce cauta inapoi in uter.

   Ma dor toate ungherele,
   In camera mea doar Red Hot Chilli Peppers, fum si tacere.

Vidul si Universul. Ea

   The Kooks - Broken Vow


   Catun de tutun, inhaland prea mult fum. Cine esti acum?


   Monologand cu tutunul, fumul si scrumul, facem Consiliu. Ne vorbim in versete, suficient de cu sete, de ganduri, bucurii si regrete. Rulez cu toate degetele. Te modelez intre mine si piele si piei de neplacere. Te scurgi pe masa si te iau: ma arde sa te am. Ma uit in aer si mi se formeaza o imagine clara: tu. Mi se impleticesc degetele in blucle de scris, in timp ce viata mi-a deschis inca o doza de bere. Dar e clasic. Se tot face. Arta. Iar muza mea se preface in oxigenul meu, iubirea mea se face in mana mea.

   E o betie frumoasa care nu vreau sa se termine. Se modeleaza iar si iar, dar nu iar din tutun. Ea e aerul in care imi plimb picioarele goale in mare, si tot nisipul pisat, colorat, graunte infinite de ceea ce este, ceea ce vede si ceea ce gandeste. Le culeg in palme: pleaca si revin. O nerabdare continua sa vezi ce va mai avea, ce iti va mai arata. Cum te va mangaia si cum te ma dezmierda cu realitatea adevarata, pe care trebuie sa o vezi. Ceea ce spune e ca vantul, briza care te alina la obraz. Se unduieste usor pe spinare. O inspiri si o expiri, lent si alarmant, acelasi ciclu vital cu care ai tras prima data aer in piept, la prima bataie a medicului care te-a adus in lume. Ea e gura aceea. Ea e cunoasterea angelica si luciferica. Ea e stiinta artistica pe care tot ea a infaptuit-o, nascandu-se cu acest dar, sezand rabdator sub pielea ei, pana vine un detaliu relevant care sa-l infierbante si sa iasa. 

   Aburii din fiecare strop de cuvant pe care ii spune sunt apa din mine, care circula neincetat. In ea a fiert lichidul datator de viata pe care il ofera oricui este dispus sa o asculte glasuind. Ea ofera viata. Ea da din ea, sa vezi si tu lumea. Sa poti sa fii un wonderer pret de cateva momente. Pret de o viata, dupa o discutie. Dupa mai multe. Dupa o seara in lateral sau o seara in parc. Sau o zi intreaga.

   Ea este totul. Ea este vidul si Universul.

   Ea sunt cuvintele care nu iti vin si te-apasa pe emisfere. Ea e acea culoare pe care incerci sa o cauti cu atata ardoare, dar nu iti iese. Dar iti iese, cu voia sa. Ea e misterul lumii care se descopera cu rabdare, incet... Nu e o forta bruta, e o forta launtrica. Ea e vocea naturii si legaturile de sub pamant prin care discuta copacii. Ea e aerul produs de ele toate. Ea e produsul finit al definitiei "naturii". 

   Ea e toata fibra mea si tot scrisul meu, cel buclat si impecabil. Dar ea e si taieturile drepte, drepte ca liniile mele de constructie. E flexibila si imi creeaza forme. Imi creeaza forma fetei ei, de zece luni, spre bulevardul meu spre viata pe care singura il voi crea. Ea e familia mea si tot ce este mai bun din mine. Ea e rezerva mea infinita de iubire, pe care, cu rusine si teama, am ascuns-o de ranirea proprie.

   Ea e definitia fericita a Vamii si a Clujului, a Constantei si a lumii. Ea e idealul meu pe care imi doresc sa nu il mai ratez niciodata. Ea e toata viata mea, scrisa de cand o stiu si pana acum. Ea e nasterea bebelusului de dragoste pe care il botez "Viata Mea", iar alaturi este mama, eu, si mama, ea. Ea e frumusetea, si imi doresc sa nu o pierd niciodata. Ea e gura pe care insipr si expir, aceiasi gura pe care mi-a umplut-o cu petale dulci, cu sarutari lungi, cu zile scurte, desi grele si lungi pentru altii, de dragoste, de drag, de cuvinte si soapte. 


   Mi-a facut studentia un lucru nebun, dar eu eram singurul nebun dupa ea. Mainile mele cautau s-o gaseasca in cearsafuri dimineata: in unele zile o gaseau, in altele o gaseam in picioare, tragandu-ma din pat, iar altele au fost serile lungi in care scurgeam piele lacrimala. Ma dezlegam de tot ce eram, pentru ca mi-era dor de ea. Dar aveam plusata vamaiota pe care am presat tot sufletul meu si pe care inca ma presez.

   Tutunul il framant intre degete si zambesc
   Sunt o viata, dar viata cu ea e tot ce vreau sa traiesc.

   O iubesc.

Amalgam

   Sec de idei, implinit in ploaie, in mana o tigara, parul mlastini si siroaie, nu pare sa se vada vreun soare. 

   Doarme incruntat, ore prea multe petrecute-n pat, cu perne intre picioare, cu patura pe cap.

   Merge pe varfuri prin casa, vrea sa nu faca vreun deranj, priveste cerul in pace totala, dar vrea sa izbeasca un zid pana plange.

   Futil, caci blocurile se scurg deja in ploaie. Deja le-a batut, mut. Si singurul sange e apa de ploaie, de pe  gat in jos, de pe clavicula pana pe dos.

   Respira transpiratie cand tremura in sinea ei, cand se urla la ea, cand vrea sa fuga, dar primeste o palma. 

   Se trezeste in fiecare zi sa faca, dar nu face decat aburi cu plamanii si gura, concomitent.

   Oamenii sufera in spate, dar suferinta ei nu se poate masura in a lor. Dar e si datorita lor, intr-un mod ori altul.

   E un esec de jene si de gene,transferabile. Nu vrea sa le transfere in niciun caz. Iar transferabilele sale, rudele, le tot dau viata. Nu le priveste decat ca pe niste viitoare dezamagiri. Sau sperante.

   Ochii se tot ascund, iar buzele se tot saruta pe sub covoare. Toti calca covorul ala in picioare.

   Asternutul miroase a putred, pentru ca e doar ea cu ea, cu toata transpiratia ochilor, cu tot aburul gurilor care nu inceteaza sa taca, cu toate mainile care in loc s-o ridice, doar o izbesc cu capul de parchet. Umezit, el se umfla, precum o face si ea.

   Ce sens au cuvintele, cand nu se pot proteja si nu pot exprima nimic singure?

Ultima seara in Constanta

 
   Arctic Monkeys - Why'd you only call me when you're high

   Nu am plecat de-acasa in lacrimi. Nici nu pot spune ca am plecat. 

   Sunt abia in punctul in care suport inca doua ore sufocante acasa, pana sa imi inchid geamantanul in fermoar, sa-mi arunc toata speranta-n gaurile dintre zimtii fermoarului si sa-ncerc sa-mi conserv niste lacrimi pe care oricum le voi varsa candva... in Cluj-Napoca. Probabil intr-o seara frustrata, cand colegele mele de camera dorm sau ceva.

   Am visat la plecarea aceasta un an intreg. Doar ca realitatea si-a facut meseria si a injectat un vis cu dezamagire si l-a mai prelungit un an. Ideea e ca am luat BAC-ul (despre care am si scris o gramada aici) si am dat la UAD (dar ca sa vezi, n-am intrat). In schimb, am intrat in toamna la ceva ce s-ar putea sa-mi placa. Dar cum zic: visul meu s-a prelungit un an. Asadar, ma duc sa art. E suficient? Cred ca da.

   Or urma mai multe deep shit-uri si sunt sigura de asta, dar mult mai mult scriu pe pagina mea de tumblr. So follow me for fun and thoughts.

   O sa duc dorul patului meu mult prea larg pentru toate nevoile mele biologice (somn si altele), televizorului mereu pe Paprika TV sau Comedy Central Extra, sau tuturor desenelor de-acasa, sevaletului, a mamei, a Budincii, voluntariatului si oamenilor minunati intalniti acolo, tuturor prietenilor mei, cafelei din 13, mamei care a bocit oleaca mai devreme si ritmului lejer de vietuire pentru care n-am pus un pret atat de mare, precum fac acum. 

   Imi va fi dor de Constanta mea de poveste.
   Ma-ntorc de Craciun. Lol.

Nenea Sandu

   The Kooks - Junk of the Heart (Happy)


   Pot sa-ti garantez ca nu il cunosc, nu l-am cunoscut si nici nu am vazut vreo poza cu nenea Sandu pana in momentul de fata. M-am apropiat de tot ce ar fi fost acest Sandu-om prin Sandu-entitate, in fiecare joi dupa-masa. El nu reprezenta decat ideea nearatata si totodata nealterata de timp a ceea ce se voia a fi el, ca om, ca personalitate.

   Din cate am simtit, stand cate trei sau patru ore in acel apartament in fiecare saptamana, nea Sandu era o persoana calda, o persoana integra, culturala. Nu neg si un simt al umorului vechi si-o calda dragoste de familie, dar si de patrie. Desi ne intalneam cu scop de literatura, aflam cate ceva si despre nea Sandu, despre istoria comunismului, pataniile copilului la bunica de la tara, doar ca la munte. Iar naratorul acestor patanii ni se infatisa sub forma unei femei adulte, dar in acele momente, ii sclipeau ochii, ca si cum ar fi vazut in coltul bibliotecii din spatele nostru o capita de fan pe care abia astepta sa sara. Asta mi-a amintit de ce am indragit literatura din clasele aproape mici: din cauza acesteia, din cauza ochilor sai, din cauza agitatiei pe care si-a adus-o in spate, cu tot cu istoria muntelui Postavaru si cu tot cu locul de joaca, unde obisnuia sa uite de ea la joaca si s-o cheme mama ei acasa. Dar ce-a pus punctul cel mai mult pe-aceasta poveste a fost faptul ca a dus-o pe micuta sa, in acelasi loc de joaca dintre blocuri, tot in Brasov, iar cu aceiasi nostalgie, s-a uitat la fereastra la care, candva, mama ei se uita la ea si o chema inapoi.

   Era o nostalgie ciudata, dar inedita. Parca calcam in praf de magie imediat ce intram in bloc, sau cand stateam afara la tigara, pana sa vina cineva. Sau cand asteptam, nestiind ca toata lumea e deja inauntru. Si sa stiti ca nu ma duceam doar pentru ca trebuia sa invat... Ma duceam sa aud povestea din spatele povestii. Ma duceam, efectiv, sa invat fara sa citesc mai mult de doua ori acasa ceea ce scriam acolo si sa inteleg. Ma duceam, cumva intimidata, dar totodata, ma duceam ca acasa la nea Sandu. Iar "nenea Sandu" era doar prezenta din aer: el nu mai e printre vii de vreo trei ani. Locul nostru de intalnire i-a fost adapost si intocmai ca un adapost, l-a lasat pentru noi, ca sa invatam. Casa batraneasca, inviorata chiar de o modernitate care nu deranja. Un radiou mare, dreptunghiular si crem, prins pe laturi cu piele, statea pe o etajera veche de televizor. Iar deasupra, un televizor bun, probabil functional. La cativa centimetrii buni, alaturi, era o biblioteca imensa, crem. Nu pot sa imi aduc aminte daca lemnul bibliotecii era crem sau cotoarele cartilor, impreuna stand in inghesuiala aceea, formand acest crem despre care scriu acum.

   Ce-i tragic este ca, ultima data cand m-am dus acolo, profa ne-a zis ca putem sa ne alegem o carte, cu-mprumutu', desigur. Eu mi-am ales "Amintiri din casa mortilor" a lui Dostoievski. Am luat-o in aprilie. Inca o citesc. Dar in clipa aceea, cand a vazut profa ce carte mi-am ales, a zis: "Hm, cam grea. Nu stiu cat o sa intelegi din ea". Spre mirarea mea, cred ca am inteles ce voia Dostoievski-ocnas si boier sa faca. Si, mai ales, printre paginile ingalbenite ale acestei carti cu copertile crem, am gasit o gaura ce nu deranjeaza. Pare-se, a fost arsa cu un chibrit sau cu o fasie usoara de tigara. Ceea ce mi-a amintit ca toate acele carti erau ale lui nenea Sandu, pentru noi.

   Acum intreb: cum poate un om pe care nu l-am cunoscut in viata mea, un om despre care am auzit doar povesti, sa mi se para atat de apropiat? Toate acele zile in care ne-am vazut sa vorbim de Vitoria Lipan sau de Ilie Moromete, ca mai apoi sa ascultam povesti anexate din trairile profei, care, prin faptul ca a trait toate acele fragmente pe care noi nu le intelegeam din operele cu iz traditional, le reda cu atata exactitate, cu atata zvac si cu si-mai multa pasiune, aruncata in amintiri, fata ei si felul cum vorbea, cum se uita la noi, ne facea sa le traim noi, pe propria noastra piele. O data am zis, pe cand profa povestea "Morometii", ca pot sa-i aud glasul lui Ilie si pot sa vad oamenii cum se strang sa-l asculte. Ma strangea pieptul la "Iona", caci eram in vremea comunismului, tot eu, vrand sa scriu, dar nu puteam. Sau nu musai sa scriu, dar Sorescu mi-era si-mi este inca aproape.



   Inca ma simt intr-o cusca toracica de peste, de-a lungul careia ma plimb cu degetul, neavand cutit sa tai pieile, pentru ca, probabil, mi-am dorit atat de tare sa fac asta pe propria mea piele, ca am ajuns sa fiu in sinea mea, prinsa in toate aceste amintiri, in nea Sandu si-n cartile pe care le-am citit. 

   Nu mai stiu ce-i viata
   Dar am amintiri pe cinste
   A ceea ce a fost.
   Saru-mana, nea Sandu.

   

(Sursa imagine: https://paintdeath.tumblr.com/ )

Cum apare ispita scrisului?

   Din dorinţa de a te exprima absolut. Răspunsul scurt şi concis ăsta-i. Pot exista mai multe variante, depinde de omul inspirat care scrie. Şi mai ales, de ce scrie.

   Pot spune despre mine şi cum am început eu să scriu. Începusem în 2011, când aveam 14 ani, scriind despre desăvârşirile ce le găseşte omul în artă. Că arta am inventat-o noi, oamenii, din acţiunile cotidiene, lipsite de desăvârşire, dar pe care le-am cizelat şi pe care le-am transformat în desăvârşire. Era în pragul acela al meu, la sfârşit de clasa a şaptea, când mi-am tras un caiet studenţesc verde, simplu, în faţă, pe bufetul din bucătărie. Şi am început să scriu, până când m-am oprit la a şasea sau a şaptea pagină. Eram uimită de mine. Uimită de artificiile făcute, de legătura diverselor ştiinţe umane, istorie şi artă, biologie şi ritmul omului de a evolua spre desăvârşire, aşadar, artă.

   Toate acestea pentru că voiam la arte. Voiam din tot dinadinsul la arte, secţia arhitectură. Voiam să găsesc desăvârşirea strămoşească în mine, să evoluez, precum am şi scris. Acele cuvinte erau dictate parcă din străfundul inconştientului meu. Ştia că o să intru la arte şi că o să-mi găsesc desăvârşirea prin scris, deşi eu mi-am dat seama de asta târziu.

   Într-a şaptea, prin 2010 asta, fascinam la orele de română, doar la acelea de literatură. Lectura tot atunci am descoperit-o, îndrăgind-o printre rândurile celor "O mie şi una de nopţi". Am început să citesc carte după carte. Am început să-mi dedic zilele acelei veri doar cărţilor şi desenului artistic proaspăt descoperit. Începusem să scriu, pe foi, pe caietul verde, pe orice îmi pica în mână. Simţeam că vreau să văd şi dincolo de postura de cititor. Iar cărţile şi temele mele creative la desen îmi lărgeau temele pentru scrierile mele, începând de la introspecţie, monologuri şi până la scurte scenete de teatru.

   Crescând şi având un bagaj de cărţi trecute-n revistă, în 2011 începusem să scriu versuri. Am participat la un concurs la care am luat un premiu, iar asta nu-i tot. Am progresat în dragostea pentru a scrie, având trăiri pe care n-am ezitat să încerc să le introduc în scris de mână. Orele de română rămâneau lafel de interesante, pentru mine mai ales.

   Blogul de faţă a fost gândit încă din martie 2012, dar a luat naştere la final de iulie, început de august, din dorinţa de a fi văzută ca scriitor, nu ca persoană. De aceea nu mi-am menţionat numele în nicio postare, deoarece este irelevant. Desăvârşirea mea sunt cititorii mei, iar asta mă ambiţionează să scriu mai mult, să trăiesc cât mai multe emoţii pentru a fi împinsă de către acea entitate care mă îmbie la scris, aşadar, ispita scrisului. Fericirea mi-e în litere şi literele tipărite mă ispitesc şi-mai mult.

   Am devenit un altfel de om de când am început să scriu. Mă documentez mai mult, sunt mai atentă la cum acţionez, pot intra în pielea unui om care-mi povesteşte tot ce are pe suflet. Sunt fericită că am agenda în care scriu veşnic în geantă, alături de caietul de schiţe. Duc o viaţă dublă de artist novice. Sunt un scriitor cunoscut în grupul de prieteni şi visez să-mi scot la tipar primul roman.

   Mă bucur să spun că dragostea am desăvârşit-o şi mi-a schimbat total modul de a scrie. La o lună sau două de la naşterea scriitorului anonim Ink, împreună cu blogul său, High Ink, spun că proza a devenit cea mai pură, cea mai expresivă formă prin care eu, scriitorul anonim, am putut să mă eliberez. Căci dragostea neîmpărtăşită este cea desăvârşită, adevărată, pură, fără nici o pată. Iar aici cred şi acum că am confundat realitatea cu literatura şi n-am văzut ceea ce ar fi trebuit să văd. Dar am simţit şi am scris. Iar persoana respectivă n-a murit, căci mi-e prinsă în rândurile, în postările cu titlu sugestiv ce le găsiţi cu uşurinţă în dreapta, la arhivă. Dragostea poate a pierit, dar romanţa va exista întotdeauna.

   Acum mă adresez vouă:

Cum apare ispita scrisului? Cum a apărut la voi?

Vă provoc să scrieţi în comentariu sau pe blogul vostru răspunsul. Există multe puncte de vedere şi dacă ni le exprimăm, ne simţim mai liberi. Ca atunci când, spre exemplu, văd o imagine şi mi-o prelucrez în minte, devenind astfel o compoziţie plastică după multe schiţe de idei. Sau ca acum, prin această postare.

   Mă înclin în faţa voastră, cititorii mei, oamenilor care mă ştiţi sau pe care i-am iubit. Platonic ori nu. Căci voi mi-aţi influenţat scrierile şi tot voi mă păstraţi în viaţă. Vă mulţumesc mult.

Abisurile Raiului

El Negro - Stăm până arde

   Tărăgănatul unei voci, dum-dum, în mintea mea, cuvintele galopând unul după altul, cratimele luând rol de biciuri tăioase. Vocea blândă, dar săritoare din propria-ţi beregată la propria-mi beregată. Ceea ce nu ştie vocea ta este că un cuvânt rostit nu-mi poate tăia cuvintele, nu-mi poate reteza nimic ce să oprească oxigenarea minţii mele pentru a-ţi da un răspuns. Urechea mea a ascultat, a procesat valul de sunet bătut de limba ta pe cerul gurii, rău-voitor, îngâmfat sau pur şi simplu superficial. A ales să tacă, deoarece adevărul ar fi curs şi ţi-ar fi topit pielea de acidul realităţii mele.
 
   Nu mă întreba de certitudinile uscate ale prezentului, înmânându-mi trecutul ca martor nevinovat al certului, al concisului lui "acum". Nu mă mai înduioşează nici cuburile de zaharuri mărunte, aruncate în ceaiul cordial al clipei mele, spre îndulcirea situaţiei în care m-ai adus. Dac-aş fi fost bou, m-aş fi mulţumit, iar tare rău îmi pare că nu sunt astfel; ar fi fost totul mult mai uşor.

   Mă simt mai stăpână pe sine ca oricând, ştiindu-ţi adevărata latură acum, cunoscându-ţi uscăciunile din pădurea sufletului tău, uscăciuni peste care pădurarii ce-ţi străbat mintea, cu greu le străbat. Orice plop înverzit, orice plăntucă proaspăt crescută emite un miros de proaspăt, de dimineaţă de toamnă, de seară târzie de decembrie constănţean, fără zăpadă, dar cu ameninţarea morţii în aer.

   Te-am împins spre tine, precum oamenii 'ceia care-şi împing maşinile când se blochează-n intersecţie. N-am dat în lături de la nimic şi m-am avântat bucuroasă într-o pădure atât de strălucitoare, că n-am putut-o crede ca fiind realitate. Credeam că-i doar o imagine înfăptuită de anumite conjuncturi de simţuri olfactive care m-au determinat să văd astfel. Am simţit cele mai fine petale, cele mai gingaşe vizuine. Am întâlnit cei mai nobili ochi la un patruped necuvântător, mai tăcut ca cinci în dimineaţă, sau, mai bine zis, ca Delta în pura sa formă de virginitate perpetuă, eu însămi urmărind-o de la ora trei la cinci, până când soarele dădea semne că vrea să mi se arate.

   În tărzie noapte, soarele arde în întuneric. O idee? O sclipire? Un narcotic de cuvinte dpuse de tine cândva? Nişte lacrimi amare, spălate cu tot cu trup firav în mare sărată? În pierderea sa, o dată cu înaintarea în valurile Pontului Euxin? Fiinţă himerică, unde eşti? Unde-mi eşti, ca să te simt aproape? Dar mai aproape? Dai ceva în schimb pentru un minut de amor pe nisip? Pe ăla rece, unde îngheţam în necunoscut? În faţa a tuturor stelelor, una căzătoare, zărită de mine în uşoara mea euforie alcooleciană?

   "Ai o ţigară?"
   "Da, frate."

   Unde să-mi aprind ţigara ţelurilor mele, dacă la tine-n palmă ţii strâns un chibrit ars?

   Şi visurile mele într-un buzunar, lângă buletinul tău, în prag de război, în clipe de stress, în clipele mele confuze, în calmitatea mea şi-n energia pe care o refuzi, căci ţi-am dat-o în rate pe-a mea, primind ce ştim noi ca indivizi c-am primit.

   Am un ţel, iar ţigara e aprinsă din propriu-mi foc regăsit. Sunt om în care să mă încred, în pădurea din care pot vedea cerul, iar limita mea nu este aici. Nu eşti singurul om din pădure, deşi te-am văzut sub formă animală, inocentă. Oamenii sunt cele nai dure animale.

   Iar aşa sunt şi eu.

(cu) Gând în Mare

James Blunt - Postcards

   M-aş lăsa pe plajă şi aş adormi pe ea. Cu gând la infinit şi la real, aş adormi. Cu dorinţă credibilă de a mă trezi şi a vedea în mii de părţi. Să mă bată vântul cât mai departe, să mă ude în părţi, să înot şi să mă duc la fund, deşi o mare parte din mine ar fi pe uscat. M-aş propti în fuga mea nebună într-o algă rece, bătută de vântul de august, readus la viaţă de picăturile repezi din septembrie.

   Ating nisipul la tot pasul şi aştept ceva ce nu va vrea a veni. Doreşte să calce pe impurităţile plăjii, aceleaşi ce o fac atât de minunată. Să alerge şi să mă calce, în pas cât de cât lent. Tălpile-i să atingă valurile mitice ale lui Pontus Euxin. Un tărâm pictat în mii de cărţi şi explicată pe mii de mape. Şi doar un om răspândit peste ea, marea. Unul care se caută, iar în repetate rânduri, să se tot proptească. O fugă continuă în toate direcţiile, stând pe loc.

   Adormisem. Eram pe plajă, lângă alţii de-ai mei, cu focul de tabără fumegând blând. Nisipul cădea ca o ninsoare blândă la fiecare clipire de-a mea. Se strânsese pe toată faţa. Un blestem şi o binecuvântare a ceea ce numesc "buncărul de cuvinte". Căci multe nespuse sunt îngropate în material incolor, rămase acolo. Iar bucăţi din mine sunt pretutindeni.

   Ar fi mult mai mult de-atât. Aşteptam omul ăla cu dragoste de imperfect şi defect iremediabil în câte ceva. Nu mai venea. Gând de invocare am tot avut, dar tot ce am făcut a fost să deschid subiecte inutile în fuga nisipului ocular. Tot ce s-a făcut a fost din întâmplare şi din atracţiunea lunii, cu flux şi reflux, cu portocaliu şi c-o pătură. Martori muritori ale unor schimbări care defapt se întâmplau pe cerul nostru mental şi care se materializau prin mişcări.

   Se leagă constănţeanul de-o mare întinsă, ce-l înconjoară şi-i materializează fiecare sentiment. Printr-un val ce-l udă pe picior la întrebare de cu "am curajul să încerc?", ea răspunde. Îţi dă imbolt când eşti cu ea, în ea, la fapt de seară. Când înoţi în apa aia caldă şi ţi se spală toate amintirile rele, când tot ceea ce simţi e cenuşa străbunilor la baza tălpilor tale. Ei, la rândul lor, înotând în Raiul sărat în care sunt acum, pentru o eternitate.

   Fiecare granulă sărată conţine câte-o fărâmă de istorie, de sentiment sau de pură frică. Ca lacrimile când curg şi-şi schimbă forma la microscop în funcţie de sentimentul prezent la vărsarea lor. E imposibil să nu crezi că eşti unul cu ea, cu marea, cu portocaliul din carne şi puţin mai aprins, din sânge.

   Eu m-am convins vara asta. Marea mi-e martoră. Când am înotat în ea şi mi-am curăţat nisipul de pe pleoape şi când tot veea ce făceam era să mă guduresc în ea. Era caldă. Şi noaptea era înfrigurată. Cu tot cu omul ăla rătăcit de la câţiva metrii de mine, înotam în valurile unei tării de băutură, amestecată cu sentimente, şi confuze. Dar marea m-a făcut să înţeleg în acea seară, iar martoră mi-e cea întinsă şi Neagră. Idem şi cu celestul nopţii şi cu muritorul înotător.

    Am încetat să mai alerg în toate părţile în acelaşi timp şi să mă proptesc în nulităţi. Am scăpat o părticică din mine în mare, am lăsat acolo "mica poveste de-o tabără şi-un schimb de experienţă" şi am ieşit cu convingerea că tot ceea ce contează e pe culoare aprinsă de mandarin.

Mi-a plimbat anul ăsta vara în depărtare, dar nu-mi pare rău. A eliberat plaja, a aerisit marea, iar acum, virginitatea ei e recăpătată. Asta până când vreun constănţean va mai coborî la ea, pe vânt şi ploaie, doar ca s-o simtă la mână şi s-o vadă.

Şi să-i mulţumească pentru ce bine i-a făcut.

De-ale lu' Madam Réalité #2

   The Kelly Family - Fell In Love With An Alien

   Luni. 24 septembrie. Anul 2012. O dimineata rece si intunecata. Lumina se prelinge printre nori la fiecare cateva minute. In timp ce luna se retrage linistita, soarele isi face aparitia.

   Nu.

   Este o alta iluzie a sa. O iluzie pe care niciodata n-o vom intelege. O iluzie desarta. Doar o iluzie in roua diminetii, care se prelinge pe geam. Un suflu cald ce-l abureste si un muritor nesemnificativ. 
   Atatia ochi si atat de multe suflete. Toti dansam pe acordurile pianului vietii. Alegretto. Adagio. Din nou alegretto.. Rade de noi. Ne creeaza un abis de ganduri si un lant de amintiri. Capabilitatea de a nu uita. Inima de a ramane tare dupa multe iluzii. Iluzii intr-atat de adevarate, incat omul le percepe ca fiind reale.

   Suflu cald in amurgul diminetii. Imi poti explica de ce te faci abur in aer? De ce trebuie sa pleci de langa mine la fiecare expiratie? Fiecare moment in care expir, pierd suflul. Se duce-n larg. Se duce si n-am cum sa-l recapat.

   Avem iluzii mereu. Iluzii ce numai viata ni le creeaza. Ne hranim prin iluzii si ne bucuram. Dar oare putem sa vedem si dincolo de iluzii? Sa simtim ca ceva e in neregula? Nu. O iluzie e precedata de o alta. Daca ai fost atras intr-o iluzie si crezi asta, poate si gandul cel din urma ar putea fi o iluzie. O iluzie ca iluzia chiar exista-n fiinta ta.

   Oameni mergand. Claxoane de masina. Caini latrand. Ambulante. Fosnet de frunze rumene. Sunet de picaturi cazute. Planset de cer. Aer inghetat. Valuri spargandu-se. Copii tinandu-se de mana si mergand veseli spre scoala - oare sunt toate acestea doar o iluzie? O iluzie si-un abur cald pe geamul camerei mele. O iluzie a corpului meu in care alunec singura.

   Cu totii o facem.
   Si nu ne deranjeaza.

   Cu drag,

Madam Réalité.

De-ale lu' Madam Réalité #1

   Red Hot Chili Peppers - Meet Me At The Corner

   In sfarsit am inteles un lucru important: o persoana.. o singura persoana iti poate schimba intregul Univers. Printr-un simplu lucru, vorba sau gest. Nimic nu trece neluat in seama.
   Tin cont de toate acestea si imi dau seama ca tot o singura persoana mi-a construit universul si tot aceasta mi l-a distrus. Dar, de asemenea, dupa ce imperiul "meu" inchipuit s-a naruit, mi-am construit unul propriu. Si imi dau seama ca multe persoane sunt in universul meu. Al meu si doar al meu. Si imi dau seama ca viata lor n-ar fi fost cea care este fara mine. Viata mea ar fi fost nimic fara ei.
   Asadar. Ma gandesc ca daca ai bani si averi imensurabile, ce rost ar avea sa le mai ai daca n-ai pe nimeni sa-ti fie alaturi? Si nu vorbesc despre asa-zisii "prieteni" care sunt doar pe interes. 

   Ma amuza totul. Ma amuza toata lumea. Rad in mintea mea si le zambesc politicos persoanelor pe care nici nu le suport. Dar atunci cand chiar imi dau seama ca este acolo, undeva, o persoana care chiar este worth of it, ii voi fi alaturi. Si, din pacate, sau poate din fericire, atunci cand sunt acolo pentru mine, si eu sunt pentru ei. Ba chiar mai mult decat cred. Le ofer sufletul si loialitatea mea. Cateodata raman dezamagita si.. zambesc. De data aceasta singura si cu lacrimi in ochi.

   Fiindca si eu iubesc. Am iubit. Voi iubi. Voi ramane loiala prietenilor mei, dar vad ca nu toti sunt chiar asa cum credeam eu. Si raman cu ochii-n soare.
   Trist.. pentru ei. Port ochelari de soare. Si ii rad soarelui ca am scapat de ei. Lunii ii recunosc faptul ca mi-e dor de ei. Si raman simplu high.

   A doua zi revin si rad. Caci asta e. 
   Mai exista si mancatori de Eugenii.
   Mancatori de Eugenii pe care ii iubesc.
   Si mancatori de Eugenii pe care nu-i suport.

   P.S.: Eu nu mananc Eugenii. Dar voi fi acolo sa va imprumut pe voi, dragilor, care mancati. ^^  Si voi sta acolo, uitandu-va la voi, muritorilor, care nu ma suportati. Caci asta urati cel mai mult, nu? Lasa.. voi fi totusi acolo. <3

Gen 'September 11'

   Jason Mraz - Geek In The Pink

   Inainte de toate, astazi este 11 septembrie. O zi de doliu pentru U.S.A. si pentru lumea intreaga. S-a intamplat cand nici nu stiam sa vorbesc corect. Si s-a intamplat rapid. Asa de rapid, incat nici nu vreau sa dau prea multe detalii. Este destul de socant tot ce s-a intamplat. In special, "oamenii zburatori" care au avut curajul sa se arunce de la sute de metri departare de sol.

   Pentru mine, azi a fost o zi ca oricare alta. O zi in care n-am facut nimic, decat sa numar zilele, orele si minutele pana la festivitatea de deschidere a anului scolar. Solar. Minimal. Crucial. Nu e nici cald, dar nici rece. Nu vine frigul si nici ploaia. E cam derutant.

   Dar motivatia vine razand, nu? M-am motivat azi-dimineata si am pictat ceva. Habar n-am ce e. Este ceva abstract, daca vreau s-o iau in felul asta. Si ma probez cu aproape toate bluzele, hanoracele, pantalonii, pantalonasii si tot ce am in sifonier. Si parca nimic din ce am nu-mi mai place. 

   Cred ca sunt mai plictisita decat credeam. Lipsita de motivatie si fara ocupatie. Totusi, asta se poate numi plictiseala. Se poate, fiindca deja cred ca este toamna si vara cu dilandaurile ei s-a dus. Si asa si voia mea buna. Dar ascult putina muzica, apoi pe la sase jumate ies si eu afara. Cred ca am suferit prea mult de plictiseala in forma avansata astazi si tre' sa ma aerisesc. 

   Prea mult 'One Tree Hill'. Prea mult 'The L Word'. Prea multa muzica. Prea multe desene animate. Prea mult iaurt. Prea multa culoare. Dar stai.. asta este! Culoarea. Mi-am colorat ziua, inca de dimineata. Nu pot zice ca am avut, totusi, o zi monotona.

   Ma duc. Si zambesc. Si fericesc lumea. Fiindca asa sunt eu. :)

   Stay tunned <3

Atat de special

   Guess Who ft. Lucia - Special

   Vi s-a intamplat sa va uitati in urma si, deodata, sa va fie rusine de cat de prosti ati fost in trecut? Eu da. Si pot zice asta cu privire la lucrurile ce le-am facut in trecut, in viata mea, pe care le regret, dar nu prea. Chiar si acest blog care, dupa aproape o luna, a adunat un pumnut de followers. Va iubesc pe fiecare dintre voi, chiar si pe cei care citesc blogul asta fara sa-l urmareasca "oficial" <3

   Ma gandeam sa scriu o postare putin mai colorata si mai putin deep. Dar cateodata scap putin din deep-ul meu in orice fac. Asta este.

   Deci. Am fost la meditatii la mate astazi, caci vineri n-am putut due alot of poop. In fine. Am dat de o grupa de clasa a V-a si a VI-a. Pe cativa ii stiam ca erau de la fosta mea scoala generala. Se holbau toti la mine ca la urs. Si, sincera sa fiu, si eu la ei. Erau atat de multi si asaaaa de miiiici <3 Dar ceva mi-a zis ca nu-i de bine cand si-au scos "Iphoanele" si Samsung-urile pe masa sa calculeze cand profu' facea o pauza si iesea din camera :| 

   Ei.. ma rog. Generatia moderna. In fine. Dupa faza asta, aud de la fetita de langa mine "Ce misto esti imbracata" ... Am ramas gen "wadafac". Eu.. misto imbracata.. la meditatii?! Bai.. Usooor. Frana. Eu doar la meditatii ma imbrac la nimereala. Trag pe mine orice imi este mai la indemana.

   Sper sa trag tare cu blogul, caci atunci cand imi merge bine parca uit de bietul meu High Ink :c Sau n-am timp. Sau alte motive de spart seminte in fata blocului, pe Facebook, in pat, la tv, in loc sa fac cu totul altceva. I need a motivation!

   Va iubesc. Pe voi, pe noi, pe ei si cred ca si ei va iubesc pe voi si pe noi.

   P.S. : Voi strangula o sfoara c-o foarfeca. Because.. Fuck logic! :o3

   Stay tunned \m/

Goodbye summer

   The Black Keys - Gold On The Ceiling

   Asta a fost. A trecut si vara.. Bun venit septembrie!

   A trecut si 31 august cu aroma de Fanta si acorduri de muzica rock. Red Hot Chili Peppers. Arena Nationala. Bucare'. Frig. Cam asa pot descrie seara aceasta.

   Pot doar sa sper la lucrurile ce ni le va rezerva toamna. Ne-a pregatit ceva special? Este ea asa de darnica cu noi, cum a fost vara? Hell yes, it is. Vor veni ploile; vor aparea castanele; se vor scurge frunze din copaci si iar voi iesi ca lupul la vanat poze. Peisaje inedite ale unor strazi laturalnice ale Constantei. Si nu numai. Copii veseli vor intra in clasele primare. Preadolescentii vor intra in clasele generale, iar adolescentii la liceu. Studentii la facultate, iar absolventii la master. Absolventii de master se vor indrepta spre ceva ce nu-mi doresc sa mi se intample prea devreme: maturitatea.

   Ce ma asteapta pe mine?

   Un liceu cu profil artistic. Ceva ce mi-am dorit din clasa a V-a, dar parintii nu-mi impartaseau dorinta. In exact 9 zile va incepe acea viata de licean. Simt o multitudine de sentimente: de la frica de necunoscut, pana la nelinistea de a fi odata eleva de liceu. Clasa a IX-a B. Asta va fi scris pe tablita de deasupra usii clasei mele. Clasa de grafica. Clasa pe care nici n-o cunosc. Colegii pe care nu ii stiu. Banca in care voi sta si colegul/colega de banca. Diriginta sau dirigintele pe care o/il voi vedea pentru prima oara in viata. Un pas pe care nu l-am asteptat, dar care s-a intamplat mai repede decat am crezut.

   Ce va asteapta pe voi, cernelistilor?

   Multe posturi. Multe si marunte. Si cred ca mai dramatice decat cele prezente. Doar e liceu, nu? Se poate intampla ooorrriiiceeeee. <3

   Cate lucruri am de spus si cat de scurt e timpul pe care il am.. Am avut aceasta experienta unica de a-i vedea live pe idolii mei in materie de muzica. Sa tip pana am ajuns sa sug Faringosept. Sa rad, amintindu-mi de prostiile ce le-am facut in clasa a VIII-a, sa zambesc ca am norocul sa locuiesc la doua strazi de mare si sa plang ca vara a trecut. Prietena mea cea mai buna a disparut, iar prietenii falsi vin ca fluxul. Pun o masca si merg mai departe.

   Si stau pe balcon cu notebook-ul in brate, uitandu-ma la privelistea ce imi este oferita de la etajul sase al unui bloc din capitala. Oftez si scriu, ciufulindu-mi parul, ca deobicei. Incerc sa vad acea 'luna albastra', dar tot ce vad e un cer inchis. 

   Vazusem la tv ca aceasta 'luna albastra' te face mai agitat. Oare de aceea sunt asa de agitata? Oare virusul 'Vara nu dorm' inca este valabil? Nu cred ca vara se delimiteaza in doar trei luni, printre care sunt nascuta si eu. Vara tine cat vrei tu sa tina. Oare am dreptate? God, tell me I have. :c

Si cred ca nu sunt singura.. :)