Cat de goala

   Cat de goala ar fi fost viata daca tu n-ai fi fost aici, undeva, in golul asta, un corp care sa umple tot golul lumii. Cat de gol ar fi fost malul, fara ca tu sa-i dai putere printr-un cuvant unui val sa se bata peste nisip. Cat de goala ar fi fost viata fara suferinta asta care naste ceva. Si ce goala ar fi fost... daca nu erai acolo, ca prin ea, sa ma inveti ceva. Reciprocacitate. Un brotherhood complicat. Cat de goala mi-e mintea cand scriu astea. Si cat de gol a fost drumul meu spre mare, de unul singur. Spre lume, de unul singur. Acum douazeci de ani, cand ieseam din materie organica. Si ce trist am aparut, intr-o conjunctura si-mai trista, intre niste stafide intelectuale care nu au oferit niciodata nimic, decat umanitati infecte. Cat de goala mi-ar fi fost mana fara materialul negru care imi curge prin vene. Care naste alb in momente de negru. Cat de goale mi-s canalele lacrimale, pentru o fericire pe care nu pot, stiintific si logic, sa mi-o explic. Cat de goala, fara tine. Cat de goala? Nu vreau sa imi inchipui.

   Undeva in sinea mea, am o bucata de sfoara din cer pe care cred ca am impartit-o cand, tarziu, am aparut si eu. Si-ti multumesc ca ai impartit-o tocmai cu mine. Iti multumesc ca m-ai cunoscut cand eram necunoscuta de mine. Multumesc ca ai ramas sa umplii golul si ca ai ramas sa dictezi marii sa bata malul si sa inece toti nelegiutii ce o strabat.

   Am domnit peste regatul de nisip, desi singura l-am naruit, si inca imi doresc sa dispar, sa-ti ofer cealata bucata a mea de sfoara si sa te las, caci stiu ca ai face ceva bun cu ea. Sunt asa marunt si limitat, sunt asa apa si sare si carne care o sa putrezeasca si stiu ca totul n-o sa mai conteze atunci. O sa conteze abia dupa, ca te-am gasit si ca am scris. Si ca m-ai impins in continuare, fara s-o faci propriu-zis, sa nasc: nu consumatori de aer, ci larve de cerneala in carti.

   Cat de goala ar fi fost pustietatea din mintea mea
   De n-o strabateai, mereu, si tu, cumva.

   Multumesc.

Bara de metal

   Lynyrd Skynyrd - Simple Man

   O bara de metal, aproape ruginita, vopsita intr-o culoare rosiatica de lemn. Se face ca e lemn, dar e defapt doar un material brutal care se degradeaza treptat cu timpul. 

   Nu ai mai scris, pentru ca ti-a fost teama de mintea ta intunecata. Ti-a fost teama sa te lasi in bataia vantului, ca ramurile din lemn si te-ai dat asa frivol, pe nesimtite, ca fiind doar o betonata simpla in orice balcon. Ai aruncat toate lucrurile de pe masa, ti-ai trantit telefonul in pat si visele in perna incomoda, in patul strain de tine. Ai vrut sa adormi de-atatea ori, dar ochii credeau intr-un abis imaginar. Te faceau sa vezi nebuloase, sa-ti simti creierul si intregul eu de sine intr-o balta mazgoasa intr-o masina de spalat.

   Indrumat spre moarte, cu gandul la viata, cu varsta la sfert in mod normal: deja iti sapi mormantul cu penita in foaie. Speri ca te vei rade de pe suprafata asta, cand demonii derapeaza noaptea si dis de dimineata. Si-n zi. Te vor trantit pe marmura, te vor tarat pe pietris. Singuratatea intelectuala te arunca intr-un lagar al abandonului de sine. Si e greu sa evadezi. Mai e greu sa scrii o scrisoare de dragoste. E greu sa-ti deschizi gura in regimul politic creat de tine, in tine. Ti-e frica, caci toti ai tai vor sari pe tine si te vor lasa in viata, in celula creata de tine. Moartea ti se pare o libertate, o usurare a spiritului si al mintii, al amintirilor si al prafului tarat sub pres cu calcaiul.

   Marea era o refulare a libertatii. Acum e doar un lant lichid care te tine strans de jugulara. Totodata, tot ceea ce esti este apa. Si deci... cum ai putea sa te declari liber? Ce este libertatea, in conditiile astea mizerabile? Cand tu, ca om, te simti mizerabil? Cand iubirea e unica scapare, dar e sapata adanc la poale de munte, undeva intre cer si pamant, undeva peste orizont, peste mare si pesti, peste moarte si viata, peste monotonie si arta?

   O bara de metal aduna pasari in centru, sprijina coate tinere si batrane asupra aceluiasi peisaj de acum treizeci de ani, cu multe modificari.

   Bolborosirile tale umane nu mai au nicio expresivitate. Carnea ta nu mai emana nimic, decat faptul ca mai vrea o bere si inca un monolog cu telefonul inchis in mana si cu ochii in zid. Totu-i beton, e gri, tenta sexuala pretutindeni, iubirea care creste ca unghiile si premize care te izbesc peste coaste, precum se izbesc genele intre ele. Oameni dragi care se deconecteaza de la viata ta, ca aparatura medicala de la oamenii inconstienti. Sau doar pare ca asta se petrece. DAR E HAOS. E HAOS IN MINTEA TA.

   Reminiscente si regrete si oameni si chipuri si amintiri combinate cu ambitii, realizari aruncate in ringul de lupta cu esecurile care par sa castige intotdeauna, iar tu la mijloc, pueril. Esti doar un sticker fain lipit pe un cos de gunoi. Incearca multi sa te jupoaie, dar te jupoaie de viu fiecare. Si fiecare esueaza. Fiecare ramane cu o bucata in mana pe care o s-o arunce la gunoi.

   Iar oricat te vei implica, vei fi aruncat in canal. Adio zapada cu tot "feerismul" tau, caci adultii arunca galeti cu apa fierbinte s-o topeasca. O data cu ea, si pe copiii din sinea lor.

   O bara de metal rosiatic
   A scos la iveala un adevar apatic.

   "Vreau sa mor azi. Iar azi sa fie cat mai curand"

Unul, doi, trei

   Bishop Briggs - Wild Horses & The Way I Do

   Unul, doi, trei din material uman, care se uită fățiș unul, doi trei la alții. Unul sau doi ies cu al treilea, sau unul cu al treilea, și-l fac să se simtă minunat. Se simt minunat. Se scurg pe retinele lor doar culori și cum oricum oamenii percep și văd culorile diferit, unul cu doi și trei formează un curcubeu. O cascadă vizuală, tactilă. Un avânt de curaj pentru atingeri mai intime și mai... una, două, trei înșelări în proces. 

   Două vibrații la cote mai înalte. Unul e pe scenă și dansează pentru toate capetele amorțite, acoperite de eșarfe și păr, culori striate între ridurile lor care mimează zâmbete, cruci făcute în dosul urechii, demult jurându-și că nu-și vor mai pierde echilibrul. În trei minute, ies câte unul afară, împiedicându-se pe scări, arzându-se în feluri de comunicare critică asupra temelor infime ale existenței lor, care e cu mult peste condiția lor în acele momente. 

Kevin Frances Grey
"Face-Off" (2007)

Kevin Frances Grey
"Face-Off" (2007)

   Unul fuge din curtea clubului, tricoul său galben fiind lipit deja de spatele său. Fuge în ploaie pentru că vrea să scape, pentru că are o destinație cumva scrisă în esența sa. Și se scurg, una sau două picături, pe gâtul său, pe pieptul său și se absoarbe în pantalon, tocmai jos. Iar picătura e o înșelătură a acelei seri, cu care te trezești a doua zi. O infamie în care ai alergat când ai acceptat anumite lucruri. În orice caz, nu-i unul care să semene cu celălalt și care să înțeleagă, să vibreze pe aceiași podea cartonată, înlemnită, turnată cu pași care calcă pe orice material care, cândva, a jucat rolul de folie de medicament sau de eprubetă cu substanțe lichide ce se ingerează pentru plăceri de crocodili în deșert. Care există pe moment și după dispar. Și cu ele, dispari și tu.

   Urlii către doi de-ai tăi că nu te înțeleg și că nu au fost acolo pentru tine. Și-ți știi musculatura, știi că oasele care-ți leagă claviculele de brațe se ridică în semn de nepăsare. Asta au și făcut. S-au îndepărtat, câte unu, doi, trei, până ai rămas tu și cu tine, deloc tu, deloc cu tine.


   Cât să te mai sufoci în dansul
   Pe care doar cioburile de pe jos îl mai remarcă?

Linie dreapta

   Goo Goo Dolls - Iris & U2 - Every Breaking Wave

   O linie materiala trasata peste o apa nesfarsita. Un monument de rabdare si exaltare care se intinde la nesfarsit. Pe masura ce apa se intinde, asa se intinde si firul. E flexibil si rigid: cateodata pocneste apa, fiind flexibil la extremitati si dur in mijlocul sau. Alteori este rigid si flexibil: adie si se-nvarte printre valuri, intr-un ritm calm si deopotriva alert. 

   S-a intamplat sa fie o clipa adevarata, moment in care apa a inecat pamantul si a devenit majoritara. Apa, fiind simbol al prezentului si una dintre cele trei stari de agregare si prin asociere temporale prin prisma judecatii unui muribund care a adus o asemenea teorie. Si cel care a scris toata rotunzimea pamantului intr-un bol mare cu apa, cu penita inmuiata-n tus. Toate povestile se scriu in efemeritatea clipei prezente, iar intocmai ca apa, prezentul poate lua diverse forme. O linie infinita deasupra unui ocean prezent si neprevazut este un calator cu o destinatie precisa, dar indecisa prin destin. Un previzibil poate fi oricand clandestin acum.

Sursa imagine: Anna Popova

   Linie trasata cu un ac deasupra apei. Poate fi un conglomerat de trairi sau o stagnare de moment a unui muribund. Poate fi doar un desen inutil care a prins viata. Sau poate fi doar o lectie de viata pentru o planeta inecata de clipa si urmarita de oxigenul din moleculele de apa, da care nu ofera si conditii de vietuire celor cu glas, celor cu apetit sexuale, celor cu sentimente, trairi, amintiri, pasiuni si regrete. 

   O linie materiala trasata peste o apa nesfarsita. Un moment de nimic pentru nimeni. Un obiect material care are urmari individuale, nestiut si nevazut de nimeni. O statistica cu un singur grafic, dunga exacta in parti si unduita in altele. O linie pe monitorul conectat la pulsul de biped, libertate, pace, linie dreapta... 

   Dar o linie in natura nu poate fi decat o infaptuire a unui Dumnezeu inchipit, a unui gand care a dorit intr-atat de mult sa se materializeze, ca a prins glas si forta de a se face vazut. Si intr-atat de vazut, ca a acaparat totul cu o singura ideologie dreapta sau stramba: tot una va ramane, de acum si pana se va evapora toata aceasta realitate palpabila de moment.

Sanctuar

   Houndmouth - On the road

   O scandura pe jos, intre pomi si drumuri pietruite, oranduite dupa propriile legi si dupa propriile cuvinte. Un povarnis si un drum incalzit de soare, reflectandu-se in scandura slefuita, lacuita, amplasata prost si fara sens. Un conglomerat de elemente, intr-o liniste calma de primavara. Concepte de oameni care nu se afla in acest peisaj si concepte de voci negre, aparute de cu seara in micul sanctuar literar. 

   Un acord de chitara pe fundal ce se intensifica o data cu inaintarea noptii. Un varf de iarba mai verde decat cel de-alaturi si mult mai lasat pe-o piatra decat orisicare. O mana de vant ce atinge pamantul, dar care nu lasa urme. Un pas de animal care nu face pagube. O scandura amplasata prost, auzita ca se plange doar cand ploua. Drumul pietruit doar de niste cuvinte, intinse ca vopseaua pe zid, doar ca pe pamantul tanar. Doar element de natura aceasta piatra, pusa una langa alta, in asa fel, incat si-au facut drum etern catre un "catre" nestiut de nimeni, descoperit doar de luna si pitit de umbre, ziua.

   O pace nestramutata este un loc inca necunoscut, nevizitat nici in treacat de catre cineva. Urme de popas exista: o scandura fixata. O urma de mister, fara explicatie, fara miscare sau vreo urma: aceiasi scandura, sprijin al ierbii lasata de relaxarea adusa pe vant, paralela drumului grizonat si dur spre nicaieri, inotator intr-un ocean verde, acoperita doar de-o coroana ravasita de copac. Nu stie nici el cum a crescut atat de garbovit.

   Un sentiment de sedere, de amplasare definitiva intr-un loc atat de sacru si deloc profanat. Un loc de care ar vrea sa se detaseze orice muribund pentru ceva mai mult decat o scandura. Pentru beton. Pentru mai mult decat pacea pe care o cauta constient un sfert dintre oameni. O bucata de scandura, o urma de aparteneta in acest tablou, prelucrat, venind din aceleasi materiale: s-a intors acasa.

   Oricare om are datoria de a se intoarce inapoi la ceea ce i-a adus pacea 
   Candva.

(Sursa imagine: Wenz Murillo)

Refugiul dintre palme

   Urma - Cine iubeste si lasa & COMA - Canta-mi povestea

   Refugiul dintre palme este fin. Refugiul este un material pe care il modelezi cu atentie. Poate fi dur si frumos, sau dur si fascinant. Foarte posibil sa fie un material sensibil. Foarte posibil sa te priveasca, cand ii dai ochi sa vada si buze pe care sa le simta vorbind. Refugiul poate vorbi si poate fi surd, inert, activ. Te poate ridica in timp ce tu il formezi sau il tii, intocmai ca pe un castel din carti de joc. Ii poti simti pielea si pleoapele sau ii poti forma prin oranduirea miscarilor degetelor tale o talie, un os inghinal, un bazin intreg din lateral, un gol de piele si coaste fine. Refugiul poate tremura si se poate lasa purtat de mainile sale creatoare. Se poate lasa pe tine. Se poate lasa in nestire sau intr-o cunoastere oarba. Poate boci cu lacrimi de bumbac sau isi poate rida pielea de pe coloana in urma atingerilor tale creatoare.

   Intre palmele tale poate fi o distanta de milimetri, tinandu-te de propriul brat la suprafata realitatii. Sau te poti scufunda in nestirea unui refugiu pe care il poti crea cu voie. Iti poti crea propriile riduri ale mainilor tale, propria impleticire a zgarciurilor tale. Niciodata nu este un adevarat concret pentru un refugiu. Intotdeauna este diferit si se simte altfel la palpare. Il creezi intotdeauna dupa clipa si context. Il poti face material de catifea sau latex, bumbac sau lana. Il poti face sarcastic, uracios, iubitor sau visator. Il poti readuce pe pamant sau sa-l plimbi in vant, lasandu-l sa fluture liber. Il poti privi deasupra capului tau cum iti zambeste si cum striga: "Sunt liber!". Sa poti alerga cu degetele prins de el, batand vantul ca intr-un steag in el, iar cel mai sinistru gand care te opreste este faptul ca poate zbura. Poate sa-ti scape si sa zboare in continuare si fara tine.

   Ti-a scapat un refugiu drag dintre palme, care ti-a zburat peste cap, amintiri si timp. A fost plouat si zbatut, acoperit intr-un final de zapada. Dar ca orice planta, primavara, cand zapada moare, se naste si altceva. Refugiul tau prinde picioare, se ridica pe-un genunchi si face pasi. Poate veni la tine, sau poate merge in directia in care vantul bate. Un destin ghidat de natura, de natura umana, natura creata de om.

   Orice cuprinzi cu pasiune si drag intre palmele tale are chip de om. Forma i-o dai tu. Tu ii cuprinzi atinsurile si neatinsurile din sine si tu ii formezi starile, tu le cuprinzi. Iar refugiu iti este. N-am gasit raspuns de ce astfel, ci doar este. Acceptam, ca fiinte morbide si muritoare, desirandu-ne ca o carpa in timp si intre palme nepotrivite sau in clipe nepotrivite. Altii ne pot completa si ne pot coase inapoi bucatile pierdute. Totul tine de perspectiva.

   Refugiul dintre palme:
   Fugar din stergare.

   

(Sursa imagine: Sophia Adalaine Zhou)

O. Un.

   Somnusor - Aici nu mai locuieste nimeni

   O coloana ragusita cand te-apleci. Un genunchi flexat, departat de celalalt. Un moment cu mana ta. Un moment cu vocea ta. Un clipit de vertebrat. O coasta fisurata fara tabac. O continua lipsa de intimitate. Un oarecare cos iesit pe-o tampla. Un litru de sudoare pe frunte si pe gat. Un singur mers panicat. Trei batai de talpa pe asfalt. O cazatura pe gheata uscata si veche. Un priveghi pe praf si pietris. Mai multe ganduri scrise in agenda. O agenda plina de realism exacerbat. Un somn profund. O dimineata trezita-n bezna.

   O carte lasata pe parchetul prafuit. Un fir de par intre pagini. Doua degete, aruncate peste coperta. Un gadilat nocturn, printre suvite de aschii tiparite. O proza nocturna.

   O speranta mai noua. Un "eu" mai simplist. Randuri mai scurte, cat dureaza-un rasarit. Scris tremurat pe agenda. O bucla roasa de temerea de a nu cunoastre intr-atat de bine sentimentul resimtit. Un stilou nehotarat. O mana dusa la tampla. Un deget dus la ochi. O pacla de fum. O farama de oameni. Un nimicitor prezent. Un trecut mai atragator decat clipa. O clipa de regret pentru clipe inmormantate. Un vraf de carti langa pat. Si toate randurile scrise la inceput, pentru a retrai acum. Un telefon bazaitor, spart, aruncat in perete. O senzatie ca nu mai vrei pe nimeni langa tine. O certitudine: nu mai e nimeni langa tine.

   O clipa cu tine.
   O intreaga existenta doar cu tine.

   (scrisa pe 31 ianuarie 2017)

(Sursa imagini: Nick Sitton)

Un pat bicameral.

   Scrisa pe soundtrack-ul asta


   Un pat bicameral intre camerele aerului tau. Inspir si expir. Imi bate aeru-n pat. Inspir si expir. Sunt singur in pat. Se face curent intre plamani. Inspir si expir. Patul meu ma bate. Inspir si expir: mi-e frig. Singular in bicameral: doua perne-n doua camere, un pat impartit in doua. Asternuturi umezite. Inspir expir. Bate vantul la picioare si imi ridica patura. Imi e rece, de la glezna-n sus, piciorul mi-e scaldat in sange. Inspir, expir.

   Ma intorc pe-o parte, doar de-oi dormi mai bine. Inspir, expir: sange pe fata. Incerc sa ma ridic, dar sange e si pe spatele meu: un amor singular, un sange temporar. Un singur obraz insangerat. O singura mana cu care-l inlatur. Inspir, expir. Ma uit in fata. Stau pe-o parte. Un zid de-mparte patul. Inspir, expir. Si iar mi-e rece. Mi-e companie doar un fluid. Lumina stinsa se prelinge. Nu-i lumina.

   Lacrimile nu sunt spoturi de lumina. E bezna-n corpul meu. Inspir, expir. Si tot ii frig. Oare nu ii este frig? Inspir, expir. Si... ma opresc. Patul meu bate mai tare. Nu pot sa dorm. Se incalzeste. Sangele tine de cald. Dar ma sufoc. Nu vad nimic. E doar jumatatea de pat, rupta de-un zid vascos pe care-l ating cu jena. Cred ca doarme. Dar nu pot sa tin inchis.

   Inspir, expir.

   Este curent. Furtuna-n corpul meu, iar patul bate haotic. Imi pun un brat sub cap. Mana cu un deget pe buze: secret. Inspir, expir. Ma pastrez secret, in propriul pat. Si tot respir aerul tau, incercand sa nu iti deranjez somnul. Inspir, expir. Liniste. Inspir, expir. E doar aer rece. Se plimba degetele pe peretele din fata mea, ale mele toate cinci. Poate e menit sa fie secretul nostru, orice ai fi. Inspir, expir. Poate ma ajuti sa bat, dar sa nu te stiu exact. Stiu doar ca imi dai aer si ca ocupi jumatate din patul meu.

   Somnul meu e dereglat. Inspir, expir. Locuiesc intr-o inima, intr-un pat bicameral. Iubesc sa nu dorm si sa ma-ntreb: cati litrii mi se perinda printre degetele de la picioare? Sau cate globule, intre cutele de la haine? Ori cate perne ai tu, iar daca ti-e somnul bun? Daca nu, o fi vina curentului? Inspir, expir. Traiesc cu gandul de dincolo: ne-om gandi la aceleasi lucruri, sau chiar dormim?

   Inspir, expir.

   Eu sigur nu. E lipicios si-atat de fin, rosiatic in vazul meu nocturn si-n tactilul meu cel orb, printre asternuturi de tesut. Un frig placut pe pielea goala. Un amor cu nestiutul si cu bezna din sine. O dragoste, oarba si ea, ne simtim doar prezenta. Inspir, expir. Nu ne ajungem. Inspir, expir. La doua maini. Inspir, expir. Mi-e mult mai frig. Inspir, expir. Alte doua maini. Inspir, expir. Simt un obraz lipit de-al meu. Inspir, expir. Fantasma moarta, sangvina. 

   Peretele a cazut. Imi revin, stand pe sezut. Sangele mi-a ramas pe corp, asternutul lipindu-se nonsalant pe mine. Inspir, expir. L-am tras putin cand m-am ridicat, grabit. Inspir, expir. Simt o alta perna la mana, pe peretele cazut. 


   Se trage un suflu mai aproape in patul meu bicameral.

Nenea Sandu

   The Kooks - Junk of the Heart (Happy)


   Pot sa-ti garantez ca nu il cunosc, nu l-am cunoscut si nici nu am vazut vreo poza cu nenea Sandu pana in momentul de fata. M-am apropiat de tot ce ar fi fost acest Sandu-om prin Sandu-entitate, in fiecare joi dupa-masa. El nu reprezenta decat ideea nearatata si totodata nealterata de timp a ceea ce se voia a fi el, ca om, ca personalitate.

   Din cate am simtit, stand cate trei sau patru ore in acel apartament in fiecare saptamana, nea Sandu era o persoana calda, o persoana integra, culturala. Nu neg si un simt al umorului vechi si-o calda dragoste de familie, dar si de patrie. Desi ne intalneam cu scop de literatura, aflam cate ceva si despre nea Sandu, despre istoria comunismului, pataniile copilului la bunica de la tara, doar ca la munte. Iar naratorul acestor patanii ni se infatisa sub forma unei femei adulte, dar in acele momente, ii sclipeau ochii, ca si cum ar fi vazut in coltul bibliotecii din spatele nostru o capita de fan pe care abia astepta sa sara. Asta mi-a amintit de ce am indragit literatura din clasele aproape mici: din cauza acesteia, din cauza ochilor sai, din cauza agitatiei pe care si-a adus-o in spate, cu tot cu istoria muntelui Postavaru si cu tot cu locul de joaca, unde obisnuia sa uite de ea la joaca si s-o cheme mama ei acasa. Dar ce-a pus punctul cel mai mult pe-aceasta poveste a fost faptul ca a dus-o pe micuta sa, in acelasi loc de joaca dintre blocuri, tot in Brasov, iar cu aceiasi nostalgie, s-a uitat la fereastra la care, candva, mama ei se uita la ea si o chema inapoi.

   Era o nostalgie ciudata, dar inedita. Parca calcam in praf de magie imediat ce intram in bloc, sau cand stateam afara la tigara, pana sa vina cineva. Sau cand asteptam, nestiind ca toata lumea e deja inauntru. Si sa stiti ca nu ma duceam doar pentru ca trebuia sa invat... Ma duceam sa aud povestea din spatele povestii. Ma duceam, efectiv, sa invat fara sa citesc mai mult de doua ori acasa ceea ce scriam acolo si sa inteleg. Ma duceam, cumva intimidata, dar totodata, ma duceam ca acasa la nea Sandu. Iar "nenea Sandu" era doar prezenta din aer: el nu mai e printre vii de vreo trei ani. Locul nostru de intalnire i-a fost adapost si intocmai ca un adapost, l-a lasat pentru noi, ca sa invatam. Casa batraneasca, inviorata chiar de o modernitate care nu deranja. Un radiou mare, dreptunghiular si crem, prins pe laturi cu piele, statea pe o etajera veche de televizor. Iar deasupra, un televizor bun, probabil functional. La cativa centimetrii buni, alaturi, era o biblioteca imensa, crem. Nu pot sa imi aduc aminte daca lemnul bibliotecii era crem sau cotoarele cartilor, impreuna stand in inghesuiala aceea, formand acest crem despre care scriu acum.

   Ce-i tragic este ca, ultima data cand m-am dus acolo, profa ne-a zis ca putem sa ne alegem o carte, cu-mprumutu', desigur. Eu mi-am ales "Amintiri din casa mortilor" a lui Dostoievski. Am luat-o in aprilie. Inca o citesc. Dar in clipa aceea, cand a vazut profa ce carte mi-am ales, a zis: "Hm, cam grea. Nu stiu cat o sa intelegi din ea". Spre mirarea mea, cred ca am inteles ce voia Dostoievski-ocnas si boier sa faca. Si, mai ales, printre paginile ingalbenite ale acestei carti cu copertile crem, am gasit o gaura ce nu deranjeaza. Pare-se, a fost arsa cu un chibrit sau cu o fasie usoara de tigara. Ceea ce mi-a amintit ca toate acele carti erau ale lui nenea Sandu, pentru noi.

   Acum intreb: cum poate un om pe care nu l-am cunoscut in viata mea, un om despre care am auzit doar povesti, sa mi se para atat de apropiat? Toate acele zile in care ne-am vazut sa vorbim de Vitoria Lipan sau de Ilie Moromete, ca mai apoi sa ascultam povesti anexate din trairile profei, care, prin faptul ca a trait toate acele fragmente pe care noi nu le intelegeam din operele cu iz traditional, le reda cu atata exactitate, cu atata zvac si cu si-mai multa pasiune, aruncata in amintiri, fata ei si felul cum vorbea, cum se uita la noi, ne facea sa le traim noi, pe propria noastra piele. O data am zis, pe cand profa povestea "Morometii", ca pot sa-i aud glasul lui Ilie si pot sa vad oamenii cum se strang sa-l asculte. Ma strangea pieptul la "Iona", caci eram in vremea comunismului, tot eu, vrand sa scriu, dar nu puteam. Sau nu musai sa scriu, dar Sorescu mi-era si-mi este inca aproape.



   Inca ma simt intr-o cusca toracica de peste, de-a lungul careia ma plimb cu degetul, neavand cutit sa tai pieile, pentru ca, probabil, mi-am dorit atat de tare sa fac asta pe propria mea piele, ca am ajuns sa fiu in sinea mea, prinsa in toate aceste amintiri, in nea Sandu si-n cartile pe care le-am citit. 

   Nu mai stiu ce-i viata
   Dar am amintiri pe cinste
   A ceea ce a fost.
   Saru-mana, nea Sandu.

   

(Sursa imagine: https://paintdeath.tumblr.com/ )

Despre scriitor

   Ce-ar fi sa scriu despre tine ca om, sau despre tine ca domn ori domnisoara? Unde i-ar mai fi farmecul scrierii mele? N-am scris despre tine ca om sau oama, ca domn sau dama, deoarece am scris despre tine deja ca fenomen, ca un gand etern, fixatie de vaz intr-un punct fugitiv. Cand stau pe banca in parc si fumez tigari la bucata, nu voi scrie cat te vreau in pat sau cat de urat m-ai inlaturat, ci te voi descrie ca un vartej de par unde nu trebuia sau ca o suvita aruncata de par pe fata cum nu-i natural, dar trebuie si da bine.

   Cand am scris eu despre tine nici nu ne cunosteam, sau nici nu ne vorbiseram suficient. N-o sa scriu de persoane pe care le cunosc de-a binelea, iar de o voi face, nu le voi spune. O vor descoperi cu sau fara ajutorul meu.

   Intotdeauna scriu despre batrani in autobuze sau anormalitati de pe strazi, cum se simte sa fii om in conjuncturi foarte neobisnuite, dar pe care sa le resimti ca fiind extraordinare sau iesite din comun. Asta face un scriitor. Asa e el: blurat de simplu, aproape sters, sau o persoana exuberanta, sociabila, dar care isi ascunde talentul asta intocmai pentru ca este cel mai de pret dar al sau.

   Oi avea eu darul asta, tot scriind si resimtind, tot fiind aburit prin societate, tot fiind mintit si ranit, sau iubit si coplesit de atentie. Orisicum, am scris. Nu despre mine, ci de felul cum resimt oamenii aceste lucruri. Nu vreau ca proza mea sa fie altfel, decat un motor care sa genereze ceva in cititor. Nu vreau decat sa fiu vazut ca scriitor anonim. Sunt un om ca oricare altul, am pornit dintr-un punct, iar asta ma face sa fiu pretutindeni. Este un fel de super putere nementionata pana acum.

   Ma poti iubi ca scriitor
   Dar scopul meu este ca prin proza mea
   Tu sa te iubesti pe tine si sa vezi!

Fustiţă

   Florence + the Machine - Cosmic Love

   Ţi-am împletit între degete o fustă din material subţire. Am tras sforile prin spaţiul dintre unghie şi deget, îmbinând noduri mici, să-ţi vină fin pe piele. Îmi zâmbeşti, deşi tot mie îmi gâdili fiecare firicel din câmpia imaginaţiei mele. Îmi zburzi ca un abur neuniform, iar de aceea ţi-am dat formă, iată, că există şi eşti: în palma ta, toată mintea mea sălbatică cu tot cu cea lucidă, iar degetele tale, jucând un dans plutitor, cu fustiţă ataşată.

   Mi-ai zâmbit din nou. Nu ştiai tot ce gândesc, iar eu continuam să împletesc, fir cu fir, povestea asta scurtă cu acele constelaţii de pe cer care-ţi iau forma. Noaptea se face mulaj peste pielea ta, sub obraz şi până la ureche, e asemănare leită cu tine, deşi nu-ţi dai seama. De-asta zâmbeai? Cu siguranţă că nu. Cu toate astea, cu toate fragmentele de tine sclipocind pe cer, am tras sfori din mătase de păianjen şi te-am prins de vârful degetului. Nu-mi explic cât am stat să vânez un păianjen pentru o fustă în miniatură cu care să guvernezi.

   Mă-ncurcam în neghiobia mea printre noduri şi le desfăceam rapid, să nu le vezi, dar ştiam demult că, oferindu-mi palma ta, vei cunoaşte şi vei vedea. Am acceptat cu un risc atât de fin, că se taie şi se-mbină cu un alt risc la milimetru. Lucrăm în parametrii şi în formule pe care nu le înţelegem, iar cumva le dăm de cap, cu fiecare centimetru în plus de mătase naturală pe pielea ta, cu fiecare privire a ta, cu fiecare aruncătură de privire la tine, găsindu-te zâmbind, întrebându-mă de când.

   De ani simt că te prind de deget, pescuindu-te pe cer, dar îmi scăpai şi nu realizam cât de important este un cer înstelat să aflu, sau o voce să-mi rostească şi-o ureche care să audă, ca mai apoi să-nţeleagă palma ta. Toate clipele astea prăfuite de somn în care ţes fărâme din mine, tu pe cer, doar când dormi, zâmbindu-mi că-ţi ţes fustiţă pe degetele printre care se perindă bucle atunci când scrii, sau forme care redau alte forme, înzecite. Măcar atât pot face în clipă. Nu mă-ntreba care. Mai arunc o privire la tine şi zâmbeşti, dormind. 

   Mă culc. Te voi găsi prin vise, liberă, dansând din nou.

   

   (Sursă imagine: sadviolences.tumblr.com)

Pastel.

   Byron - Masa pentru doi


   N-as nega ca lucru-i mat, desi lumii ii place pastelat... Am negat de fiecare data cand lucrul era pastelat si-mi ziceam ca este mat, iar asta ma deruta. Avea strict o nuanta si nu ma puteam opri din mintit ca are mai multe: desi vedeam una, se simteau mai multe. Nu ca acum ar fi prea diferit. Nu este deloc diferit. A ramas aceiasi confuzie oculara, dar survenind iluzionismul in majoritatea momentelor cotidiene si in cazuri speciale, ocazionale, am ajuns sa cred ca totul este cu adevarat pastelat, iar mat exista doar pe asfalt.

   Am zis ca-mi place verdele si vanilia, pentru ca gusturi si nimic altceva, dar survoleaza si decapiteaza aceste gusturi factori externi, combinatiuni interne de substante in continua schimbare, corp uman, clar e pastel. De ma mint altii ca-i mat ala si ceilalti ca el sau ca ea este pastelata pentru mine, eu nu ma pot minti si de mintit, pot minti doar timpul ca sunt de partea lui. Am mintit timpul doar pentru faptul ca pastelul indepartat in care o vad ar fi o deziluzie, dar pastelul launtric ce se intensifica cu timpul care nu minte cand zice ca-i impotriva mea este generat de un viitor clasic in lirism.

   Fie ca minimalismul il ador in design si-n arhitectura, nu neg alt curent. Pastelul vibreaza si trepideaza pe dinauntrul talpii, nu ca s-ar declansa un cutremur, ci ca te face sa simti ceva. Fie ca se vrea alergat, pe mat pot alerga cu pastelul din sinea mea, contra timp si probabil aliat cu el pot fi, iar acum nu doar ca diplomatia este un cuvant, ci un fapt. Examenele vin, eu alerg spre el, ma izbesc ca de-un zid, lesin si ma trezesc cu ele luate.

   Ca apoi sa ma plimb si sa-mi regasesc pastelul cu acele culori pe care eu nu le regasesc in tonurile mele de culoare.

   

Ea este o paleta de culori complexe.

Intre degetele lui Dostoyevsky

    S-a mulat o seara peste o zi. Soare dintr-un felinar pe o strada principala, pavata, imbacsita cu tufe, trandafiri si voie buna peste orele acoperite ca de-o palma de catre soare. Un chip luminat pe partea strazii, intunecat pe partea impanzita de o incercare de natura in mijlocul orasului. Un nas uniform, arc al pielii de pe obrajii netezi si fruntea incretita de riduri ereditare de expresie. Ochi acoperiti de piele, puricata in colturi de tesut bombat, moale, care tine de sprijin sprancenei curbate si celeilalte trasata ca o linie, o creanga infinita in intuneric. O negura de la barbie in jos, o catalogare ambigua si chioara a unei barbi cu talpi care pleoscaie o talpa de pantof, repetitiva. Ivan Grigoriev-Gundwar.

   "Imi netezeam sacoul cu palma stanga, fiind mana dreapta intr-o continua stare de incordare musculara incontrolabila. Serile lungi de studiu in facultate si drumul catre casa imi lumineaza fragmente din nasturi, manseta si guler, unde ma regasesc eu, omul. Imi imping glezna perfect inainte si calc pe pasi de balerin cu un picior, incontrolabil. Sunt perfectionist, dar refuz sa cred ca eu, ca individ, sunt cu adevarat perfect. Un talent iluzoriu de... a fi si atat.

   Un genunchi mi-e ud de indarjirea pasului meu marunt, controlat, iar celalalt uscat, parca jucand printre picaturile de ploaie, evitandu-le ca pe gloante letale in puncte fixe, vitale. Insusi eu evit sa privesc, ci doar sa aud, sa simt cum mi se scurge drumul catre casa, iar din punctul noptierei mele grele de insomnii si munca continua, si-mai departe."

   Foile inmuiate de vreme, pierdute demult, dematerializate, fragmentate, rupte, reluate in fiecare seara cu stiloul pe hartie, luate in ploaie, in joc ambiguu ca irisul pe pupila, joc de fizica in optica. "Homo ludens" contemporan pe scaunul de lemn, cautand, analizand, ridicand spranceana, ramanand multa vreme astfel, umbra a continuantelor nopti de descoperire fiind ridurile de expresie vazute in lumina din vitrina cinematografului, inchis.

   "Framant pielea uda de pe mainile-mi inasprite de frig, ramanand cu tremur pe varf de deget ca mi-a ramas verde, ca si cum as fi framantat intreaga natura"

Elly Smallwood

Studii de maini in acuarela

(

Intr-o ureche

   Bonobo - Nightlife (ft. Bajka)

   Simti diminetile acelea de duminica ca pe-un eliberat medical total, din perna si pana-n varful globului ocular cu care faci intaia data contact cu mediul din prima clipa a fiecarei zi. E un sentiment concis, de tarsaiala fara senzatie anume, cu ochii intredeschisi, cateodata deplasand capul un centimetru mai in stanga sau mai in dreapta, cand decizi sa aflii cat este ceasul si cat ti-ai intarziat activitatea pentru ziua respectiva. In zile ca aceasta, duminica doar si nimic altceva, incerci sa iti faci un plan schitat cu privirea aruncata pe fereastra, inca stand in pozitia pruncului adormit, trantit pe pat, incurcat in asternut ca o cusatura desucheata. 

   Telefoane pierdute, haine aruncate aiurea peste tot, oameni goi: doar in mintea ta. Cerul e mult prea albastrui sa te hotarasti la un anumit fus orar, chiar de-i stabilit pentru regiunea ta. Ora nici atat. Vremea jucausa, soare cu averse mai tarziu, neanuntate. In fund pe pat, nu-ti faci vreun plan. Te-ai prabusi impuscat, dar iti cari existenta, cu tot cu ochii tai intredeschisi, verifici casa si constati ca esti de unul singur. Aprinzi o tigara si suni inapoi: apel nepreluat. Unul singur.

   Rontaieli? O cafea? Nu. Doar un cappuccino facut prea gros si mult prea dulce si-un rest amagitor de nes ce si-a pierdut din fierbinteala cu o noapte mai-nainte. Doua slim-uri, scrumiera taiata-n var de diamant si fata sifonata. Mi-o calc cu fierul de calcat pana vii tu.

   Pantalonii mancati jos, ca-s largi si calci cu calcaiul pe dosul lor, patati de culoare, cumva in vine si parul aiurea, cazut pe-o parte de profil. Fastaceli cotidiene, casnice, inceputul unei notari la tastatura, o melodie energizanta de seara cu vin in pahare cu picior, servit unor doamne cu unghii rosii: doar o imaginatie prea bogata, putin intr-o ureche.

   Apari ca venind de la plaja, cu ochelari de soare la ochi pentru a ascunde o privire "necalcata", deschizand parca un drum spre-o plaja cu nisip din scum de tigara si valuri rotogol in aer de fum. Valuri ce se sparg in dintii cu strungareata ce serveste cappuccino-ul si pune muzica, pana incerci sa-ti schimbi bumbacul de pe tine. Pentru ca stiu o scurtatura si cu un fotograf, iti opresti mersul la orice dara diferita de lumina.

   O zi ca dimineata, intr-o ureche neschimbata cu alta. O zi idem cealalta si multe dintre celelalte si cele ce vor mai urma. Un drum de jumatate de ora in caldura inabusitoare cu dare fine de racoare, cu tigara Pall Mall, pe-o banca in parc. Scorbura din tine vrea sa scrie si-ncepuse de pe drum, neatenta la drum, pe treceri de pietoni doar usor. Pe banca-n parc, faci contact scris cu infinitul formelor neuniforme, o pura arta pictata pe-un sevalet tinut de atmosfera: am impresia ca iubesti. Femeie gravida pe-o alta banca iti spune, zambind. 

   Copiii cu alergatul lor si toti bradutii, cu crengile pe care le vezi ca degete care te cheama inapoi in amintire: zapada. Straturi de amintiri pe care nu le-ntalnesc decat in perioada hibernarii spirituale. Dar e luna lui mai, iar "degetele" infipte-n trunchi aratau in toate partile. Doar o parte duce unde vrei.

   

Ai dat mana cu nebunia ta

   Care-ti sta intr-o ureche.

   

(Sursa imagine: dayum, magic)

Pulverizator de energie cu motor umanizat

   Years & Years - Breathe

   Iata un pulverizator de energie cu motor comprimat, static, adecvat.

   Dar daca scoti o piulita din el devine pulverizator de energie cu motor care refuza sa mai fie comprimat si poate functiona in termen peste normal, dand randament maxim prin vointa sa de a functiona. In fond, de ce l-ai valorifica in privat, cand el este atat de liber? Il priveai ca pe un mecanism in garaj si-l abuzai cu felurite unelte ca sa functioneze in ultra parametrii, iar cu stiinta exacta iti dai seama ca functioneaza si cum, dar poate el insusi nu constientizeaza toate detaliile acestea tehnice. Formula de pus in locul sau nu s-a confirmat pana in prezent, asa ca se neaga orice schimbare de proiect. Pulverizatorul de energie cu motor ramane neschimbat in materie.

   Cand spui ca esti bun, lasa-l liber sa functioneze si sa se bucure de ceea ce are oferit unei lumi intregi. Doar nu-l vei tine sub o copertina mancata pe-alocuri si desirata de materialul acela sintetic sub care a funcionat, comprimat de moment, de ezitari, de futile incercari de a scapa prin necunostiinta libertatii. Poate ca-i pierdut la inceputul vietii libertine, dar pulverizatorul va deduce totul prin invatatura trasa din tot ce-l cuprinde prin imprejurimi.

   Va creste prin performanta si va fi de nerecunoscut, desi il poti recunoaste dintr-o mie. O fi facut de mana ta sau l-oi fi cumparat, dar ceea ce este nu poti cunoaste niciodata. Este intr-o continua oscilatie, este perpetuu, special, crucifix in credinta sa de a se ridica mai sus decat ii este data inaltimea din fabrica. Se poate strica, se poate deteliora, dar va simti si-si va pune piesele lipsa la loc. Nu are nevoie de niciun service in care sa se recupereze, ci are doar nevoie de energie pe care mai apoi s-o pulverizeze in vapori pe care restul ii capteaza. Schimb echivalent care doar prin natura se poate completa.

Cat mai ruginesti, minunatie, sub acea carpeta uzata?

Bernard Frize

Apollonia, 2000