Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta mare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mare. Afișați toate postările

luni, 28 octombrie 2019

Timpurii banan(L)e


   Nneka - Confession

   O continuitate absoluta nu a existat niciodata. Intotdeauna a fost un mestesug, chiar si in timpul liniar de pe orologiu, cand s-a infaptuit o pauza. Cand ceda bateria. Cand pica de pe perete la cutremur. Continuitatea? Niciodata.

   Nici la structuri asa-zis "rezistente": un perete verde-Marea Neagra crapat pe orizontala, pana la sfertul intregului. Un corp de mobila care il acopera. O strada discontinua. O alta casa care aminteste de o turbulenta vizuala care face ca privirea si moravul, intriga si narativitatea sa devina o poezie intrerupta. Intotdeauna a fost acolo o pauza. Mereu un flex in valul care a batut peste bricheta scapata in moment de respiro, cu berea in mana stanga si cu tigara in cealalta. Niciodata un moment continuu pe acelasi film, ca, de obicei ai treizeci si sase de irisi distribuiti aiurea. 

   Noi nu calculam. Pe beton (fost) proaspat sunt tapetate caramizi, precum tapeteaza unii crema de ciocolata cu felii subtiri (sau groase) de banana. Un plus de gust. Fiind dreptunghiulare caramizile, lasa santuri grizonate, rosiatice intre; feliile de banana fiind rotunde, fac sa crezi ca felia de paine cu crema de ciocolata este de fapt o bucata de corp omenesc, taiat, iar fructul falic iti aminteste de arterele portionate, fragmentate, taiate. Totul la o scala mare, necalculata cu cutitul sau cu constiinta. Doar mult dupa.

   O bere plimbata de la curentul din nord si pana la un consum energetic, frivol. Un timp dat inapoi, vreau ca ora aia care a facut ca timpul sa aiba o pauza sa fie a ta, sa o pasezi inaintea glontului care era sa te loveasca in viitor, oricare ar fi ala. Sa te apere de monotonie, de aspiratoarele umane care mananca ce-i mai bun din crema de ciocolata si de oamenii aceia, "veganii rai" care mananca bananele prin care noi ne trecem fluidele, celel batatoare din piept, de sub piele, prin piept, tampla. Ritm tulburat in moment de pauza, in timpul atingerilor, cand pelvisul are o intarziere de o secunda la ritmul batailor de miocard, fata de canalele-banane de sub tample.

   Nimic nu are sens. Nimic din ce e cunoscut nu are o continuitate. Trecutul e cunoscut. Previzibil. Prafuit. Un bloc de lemn lustruit candva, frumos nivelat, pe care s-a asternut un strat gros de praf: te lasa sa ii faci ce vei voi. Vei putea vizualiza ce vei scrie, ce vei desena cu degetul pe suprafata in sine. Cat din cunoscut mai vrei sa-ti ramana pe degete? Cat mai vrei sa alergi, dintr-un oras in altul, sa-ti gasesti o continuitate a dorintelor, ale sinelui, cand totul vine spontan, in bucle temporale care, brusc, devin in momente inoportune, atemporale? Cand buclele se pot netezi cu fierul de calcat, dar ce este ala, pana la urma? Cand notiuni teoretice frivole tot scrii, dar actiunile sunt mai reci ca talpile pe gresia aceea mai rece ca oamenii din jurul tau? Ca cei care nu expira si nu inspira nimic?

   Unde se duce umanitatea, daca nu liniar, drept inainte? Natural? In niciun caz! Natural vine cu imperfectiuni calificate de viabilitatea unui timp caruia ii suntem oferiti drept ofranda de catre uterul uscat al mamelor noastre. Uscat, pentru ca toate lacrimile adunate de fiecare dintre noi, in noua luni, cel in care am zacut, s-a uscat, in douazeci si de ani, sau in doi ani, sau in optzeci: lumea asta nu e facuta pentru libertini, pentru cei ce vor sa-si faca loc prin lume, prin toate modalitatile lor "fucked up", cum ar zice unii, sau "relevante si responsabile", cum ar zice altii. Si de-aia atunci cand ne lingem pieile, sunt sarate pe varful limbii. Si de-aia nu putem fi dulci, decat in momente aleatorii, alegatoare de catre propriul organism, cand doar in intimitate se poate sa dai de antonimul saratului de pe tine. Pentru ca, intotdeauna va conta ce este in interior, cum se filtreaza informatia, cum o aruncam la toaleta in clipe haotice cu ficatul si cu berea aia in mana, cand esti deep cu marea ta, cand iti arunci capruii si verzuii si visiniii in mare, sau cocot pe munte, sau aruncat in canale de pe poduri, sau atunci cand cauti apa si se afla langa tine.

   Toate confuziile carnale care se produc intr-o multitudine de numere (orele de liniste din blocul existential, de la 00:00 la 24:00) si care, concomitent, nu au relevanta cu perceptia noastra logica, cu ceea ce percepem in jurul nostru. Ceea ce percepem in propriul sine. Isi vine in fire la ora trei, ceva cu solstitiu, echinoctiu, nimeni nu stie, nimeni nu fumeaza tigari si nimeni nu e rau. Nu exista bilete verzi in Constanta si nici bilete roz in Brasov. Nu exista bilete portocalii in Cluj, cum nu exista ruj in orice geanta de fata, si cum nu orice fata are geanta, ci poate ghiozdan sau buzunar, caci cu totii, indiferent de sex, ne miscam cu o viteza intr-atat de rapida, incat alegem sa dam vina pe miscarea soarelui cu privire la fusul orar, si nu presiunii pe care o cream cu talpile pe betonul incins sau rece de pe strazi.

   Ne spalam pe maini de responsabilitati. Cu noroi. Iar dupa il stropim in oamenii curati de pe langa noi. Prosoape n-am gasit, decat in alte camere, iar doua sunt antemeridianele si postmeridianele, care se leaga la acelasi corp, care creeaza si timp, si belsug, si miscare, flux, reflux in apa, schimbari climatice in oameni, detergent in cavitatea craniana, sa poti filtra mai curat informatia aromata de mizeria celor din jur. Un oras? Sau poate si tara, fara un minut pertinent, intins, fara bucle la fiecare secunda. Un continent? Poate evul asta, fara zile sufletesti de weekend spiritual.

   Fugi pe fan, copil taifun,
   Fara tutun, ci cu banane,
   Ciocolata si castane.
   Ora trei. Echinoctiu sau ce vrei


   

duminică, 27 august 2017

Ai.

 
   Axwell /\ Ingrosso - More Than You Know  & Robin Schulz - OK

   Bumbac. Piele. Shot. Noapte. Mare. Camp. Frig. Soare.

   Ai fugit in mare, sa te feresti de soare, in noapte. Ai fugit de-ndatoriri, pentru ca nu ele te reprezinta ca persoana si ca om. "Ai...", "Ai...", "Ai...", tot auzi, povestindu-ti altii, ce "Ai..." si ce nu "Ai...". Ce ai fi trebuit sa faci azi, sau ce ai fi trebuit sa faci anul trecut. Si conteaza?

   Ai fugit ca un bezmetic de tine si te-ai aruncat in rahatul tineretii tale, in tigari, alcool si intr-un total fum al necunoscutului. Te-ai ridicat de-acolo si "ai...". Si ai tot ramas tu, acelasi om valoros la care cu siguranta se uita multi cu admiratie. Conteaza, oare, ce nu "ai..."? Nu conteaza. Iti urla-n spatele urechii de fiecare data cand "trebuie" sa iei o decizie. Iti zic asta, desi conteaza cu adevarat sa iei o decizie in acea clipa? Cand toate se pot rezolva de la sine?

   Paradox.

   Momentul de maxima sensibilitate cu balansul vietii este cand trebuie sa decizi ceva. Cand "ai..." ceva. Doar sa iei o nenorocita de decizie, la dracu', caci trebuie. Si tu nu poti. Nu te-nduri catre un taler al balantei, caci nu stii cat de sigura va fi decizia ta. Cat va cantari pozitiv... Dar asta se-ndreapta spre un viitor "nu ai...". Daca iti permiti sa ti-l asumi acum. In clipa asta.

   "Ai..." nu exista. Nu exista. La dracu', nu vrei sa asculti de ei care iti spun ce "ai" fi putut face. Ai facut-o, ti-ai asumat. Ti-ai urmat instinctul, cel mai important lucru de urmat, cu cateva intrebari si cu cateva ganduri, deopotriva pozitive si negative. Dar lupta sa se duca doar in tine, fara "ai...". 

   Esti minunat.
   N-ai loc de "Ai...".

   Nu-ti da voie, decat sa "ai...", urmand ceva de bine, mai intai, pentru vocea buna din sinea ta. Celelalte vor sa iti calce grumaza, precum calca unii pragul. Vor sa iti verse cafeaua pe tenesii crem, pentru ca nu faci cum "ai fi trebuit sa faci". Sau ca "nu ai luat decizia buna". Dar, in fine, ce "AI" cu adevarat, daca nu tu, pe tine? Si cine, ma rog, sunt ei? Sunt inexistenti. Sunt umbrele ale "nu ai..." candva, in trecutul lor. 

   Sa nu uiti de tine, minunatie cu chip uman si cu conexiuni neuronale impecabile. Toti vor sa stirbeasca frumusetea astazi, toti o vor mazgalita, sparta, aruncata intr-o negura plebeica. Si orice ai face, va fi bine. Orice decizie pe care ai amanat sa o iei candva, se va lua singura, altcandva. Deciziile se vor alinia pe parcursul vietii si preferintele le vor dicta, incet, dar cu siguranta. Si orice ar fi, ai incredere in ele. Ai incredere ca se vor rezolva.

   Caci tot tu le dai putere
   Si ai ce-i mai bun in sinea ta.
   Doar asculta.

Sursa imagine: http://p-hear.tumblr.com/

vineri, 10 februarie 2017

Terminal

   You Me At Six - Give

   In februarie, la mare, e pentru majoritatea un intreg necunoscut. Pentru mine, necunoscut e cum sa stai departe de ea, in tenesi pe ploaie in studentie, la munte. Este intr-atat de greu si spontan sentimentul, precum n-ai crede. De n-ai crescut langa mare, nu poti intelege atasamentul fata de relief, de intinderea de apa, de nisipul cleios si rece de acum. Iar eu nu il pot simti. Imi ustura degetele. Imi dor talpile. Imi dilat pupilele pe dealuri, cocotat sus pe Cetatuie ca un pierdut, uitandu-ma in gol, sperand ca voi simti un pic de nisip in timp ce urc si ca voi vedea macar o dunga albastruie de mare cand privirea mi-o cobor.

   Te simti ca un zeu la o inaltime mare, desi esti doar un suflet de salamandra cu dorinta de a se ineca. Te simti mare, desi mic, caci nu la mare. Si tot ce credeam este ca pot pleca fara sa ma mai uit inapoi, dar adevarul este ca ma voi uita intotdeauna inapoi: pentru mare, daca nu pentru altceva. Pentru ea, ca dainuie acolo in port si plange iernile, fara ca eu s-o pot mangaia la mal cu cateva degete intinse. Ea, care-mi stropeste fata cand mi-e greu si pe care o pedepseste orice muribund vara. Lor nu le apartine. Poate de aceea.

   Este un chin. Unul suportabil. Sa vezi in orice ochi caprui culoarea nisipului plouat, iar in fiecare ochi negru, intreaga mare vazuta vag in intuneric. Un albastru pentru zilele ei senine, cand oamenii vin sa se plimbe pe malul ei sau pe faleza, ori acel verde de mal, cand algele indeparteaza orice om, caci vrea o izolare permanenta. Si tot noi nu-i dam voie. Ea nu are voie sa planga. Ea trebuie sa fie disponibila oricand. Iar asta ma ucide, ca si om ultramarin.

(Sursa imagine: Gabor Arion Kudasz)


   Peste Cluj, din varful Cetatuii, iti poti imagina orice intamplandu-se. Inaltimea de la care privesti te copleseste cu tot felul de ganduri sau cu tot felul de imagini pe care le poti include in realitatea clara din fata ta. Eu tot ce am putut vedea a fost cum Marea ineaca tot orasul dintre munti si cum se ridica cateva varfuri de cladiri, cum inoata lumea fericita, cum rasare un pescarus din orizont si cum insfaca un om. Cum il duce dincolo de vai si-l elibereaza pe nisipul cald al timpului petrecut in zbor. Iar vara va veni si pentru noi, boemii, in serile de toamna la "poalele" marii, locul pe care il pot numi "acasa". Locul unde iti poti uda fundul pe nisip, uitat de toti cate o ora sau doua, scriind la becul de sub o umbrela de paie. O tigara fumegand si o mare in fata, zbatandu-se si aruncand stropi peste tot ce ai scris, ca un dascal care iti citeste opera de arta. Desi nici atat n-o pot numi.



   In mare, nu vad muntele, iar frumusetea muntilor e incomparabila cu cea a marii. Indiscutabil si invers. Nu mi-e dor de Constanta, cum mi-e dor de...

   ...Imi tai degetul cu o foarfeca si ma trezesc. Sunt pe Cetatuie si iarasi visez.

   

duminică, 15 mai 2016

Rebut.

   Snowmine - Let me in

   O parte era maxilarul meu si cealalta avea gust de asfalt: mirosul pribeag al diminetilor de duminica. Mai mereu identice, dar lafel de devreme ca aceasta, mai rar.

   Cand isi scuipau in palme batranii aceia din filmele contemporane cu bunicul tau, cam asa se simte si cand sari in capul oaselor din pat, mai ales dupa anumite batai pe plus la miocard, in cazul meu. Poate de aceea mi-am scurtat si eu ziua de sambata si am adormit mai devreme. Din nevoie, nu alta.

   Dar si-atunci cand simti ca ziua ti-a fost inceputa cum nu se putea mai bine? 

   Am resimtit-o. Eram cu ochii pe eticheta pe jumatate indoita a scaunului din fata mea, stand cu picioarele in cruce, cu batrani care se uitau vesnic spre usa, asteptand parca sa mai intre un neavenit intarziat ca si mine (incepea la unsprezece, eu la si sapte am intrat) si sa-l judece macar oleaca. Trecem peste.

   Erau doi schiopi pe-o gaunoasa involburata, iar eu eram la cinci metrii deasupra si-mi ziceam: "Iti poti da seama ca pamantu-i rotund doar privind marea". Pacat de cei ce n-au vazut acest lucru. Marea va asteapta sa-i vedeti misterele, pierdute prin spatele Cazinoului caruia i-am facut o promisiune. 

   Printre toate siroaiele de lume si caldura nebanuita ce-a navalit ziua, eram eu, in gri si blugi rupti, rupta de real printre oameni. Dupa conferinta despre Ghandi si despre credinta sa de a face bine: mi-e nou in vizor si mi-e drag, fie si pierdut de viata, caci m-am regasit in potentialul sau de a face bine, de a fi si atat. Mai putin pe lumesc, mai mult in esenta aceea plapanda a materiei si mai ales, ceea ce emana. In cuvinte simple, hai sa lasam corpul, sa-l alimentam, dar mai mult sa-ncredintam energiei noastre tot binele pentru mai mult. Si prin mai mult, eu vedeam si auzeam oameni, asadar, acum stiti.

   La schiopi m-am oprit mai mult. Imi atarnam bratele pe balustrada de pe faleza si ma uitam la ei cat de firavi si pleostiti sunt in naturaletea lor. Erau ei cu labele lor galbejite pe pietre umplute de alge si muschi al caror nume ramane un mister deloc atragator. Albul inaripatelor, cel dintai mai grizonat, putin mai sepia decat celalalt. Nascut in alt filtru al timpului, mai recent, el statea si-l privea pe celalalt, matur, alunecand in fata si-n spate intr-un varf de stanca. Incerca peste de la mal, dar dadea numai de alge transparente intr-o apa vadita de nisip care in soare dadea impresia de sclipici. Gasisem Clujul intr-o balta de acasa, ceea ce este un semn de zambet pentru mine.

   Umanitatea poate fi frumoasa, fie si intr-o zi de luni sau marti. La mine s-a nimerit sa fie o duminica, o saptamana fix in care-am fost in letargie. Nu mai am strop de ceva in mine, dar am si o sa mai am motive sa fiu din ce in ce mai buna in orice imi doresc sa fac. Oricat as iubi marea, oamenii care spun "aproape pica" sau "e o rusine" despre Cazino in treacat, oricat as vrea sa raman acasa, eu trebuie sa plec. Iubesc muntele ca pe casa mea, desi vocea din scoica dintre pescarusi isi involbura cumva valul sa-mi dea signalul numelui meu. Sunt doua forte nevazute, forte pe care daca le explic, voi fi catalogata cumva anume, dar sincer... cuvintele au inceput sa treaca pe langa mine nonsalant. 

   Am sentimente si sunt om ranit, pun la suflet orice delasare, strang gunoaiele dupa restul, dar am pus mana pe mana mea opusa si am zgait-o pana la podea: am refuzat sa o mai fac. De pastrat sentimentele, inca o fac. Inca vad chestii in ziduri vechi de una singura si merg incruntata de soare, dar doar sa mai gasesc ceva si mereu e ceva de gasit. In orice, nu si-n oricine.

   Imi alesesem fara vointa sa o dau in off-topic pe la jumatatea postarii, dar e nevoie s-o pun in cuvinte: aproape un an de cand dansam in sufragerie cu tehnologia-n mana, zicandu-i mamei ca am fost acceptata intr-o tabara de vara pentru cei ce vor mai departe pe arte de doua saptamani in orasul in care imi doream demult s-ajung: Cluj Napoca. Si-am ajuns prin iulie. De Arts Summer University e vorba. De-atunci, cu regrete ca n-am mers dupa instinctul de moment si cu flori pentru orgoliul meu care moare si invie, dar nu in ultimul rand, cuvinte de alinare pentru loialitatea mea cretina. E una de-o vad de-atunci si cu care nu vorbesc de prostia mea, cu care-mi face mare drag sa vorbesc si sa-mi petrec timpul, dand-o in deep si aiureli contemporane. A proiectat cumva poezia in felul meu de-a scrie, sau mai bine zis, increderea de a posta si poezie.

   Crezul meu ramane stabilit in doua, patru sau sase cuie batute fix, ca-i proza aceea de inalta orice gand si orice ochi bland de critici contemplative in aria constientului. Plus ca ajunge in tine, pur si simplu, si e interpretabila, desi mai putin ca poezia. Eu cu blogul meu suntem in sfera conceptualitatii de aproape patru ani de cand postez in locul asta, dar nu las ambiguitati majore, nu fumez rasete, ci doar plansete si ma joc cu ele ca si cum ar fi scamele trase cu aspiratorul, aleator, cu scop si tinta.

   Cu scop si tinta Cazinoul: voi fi arhitect. Grafician. Intotdeauna filosof. Suflet de poet, voi iubi. Umanitatea e de treaba, atata vreme cat crezi ca poti face o schimbare in ea, iar eu sunt suficient de nebun incat sa cred asta. Am vointa. Si fier in ea. Am multe vase de sange sub piele si raman vesnic fara nume. Eu sunt omul de pe strada si sincer, poate ma inspiri fara sa te stiu sau sa ma stii. 


   In final, ceea ce am scris si am sters era prea dur, dar las doar un concept real: 
Nu mai vreau oameni care sa intre si sa plece cum voiesc ei, regi ai propriilor regate.


  





 Caci regii regatului meu sunt sufletele acelea de pescarusi
   Si pacea din gandul lui Ghandi, pasuit de viata, din nou,
in mine.







(Jack Guaghan)




duminică, 12 octombrie 2014

De obicei, regret.

   Angus & Julia Stone - I'm not yours

   De multe ori, regret că nu învăţ. Dar asta se întâmplă doar când mă ascultă şi efectiv nu ştiu ce să zic. Doar ce mai aud de la unu, altu' rapid şi fac o corelaţie între ce am auzit, ce ştiu şi ce scrie pe micile panouri din cabinetul de română, clasa mea. Dar sunt utile doar dacă mă ascultă la română. Dar totodată regret că nu mă învăţ minte după o experienţă de genul. Deoarece această "învăţare" a lor e toceală, iar decât să-mi pierd timpul tocind, mai bine învăţ. Dar nu neapărat ce-mi spun ei. Sau ce spun ei, dar să mă lase să mă exprim în scris. Regret că nu vor nici atât să facă.

   De multe ori, regret că nu am plâns la înmormântarea bunicii mele. Şi că nici n-am fost. Dar mi-au îngheţat lacrimile pe obraz, o noapte-ntreagă, într-o cameră albă, cu oameni dubioşi care-mi spuneau "nu te mai stresa". Mi-a fost frig în orice e de explicat în momentele alea. Regret că nu şi-au dat şi ei seama.

   De multe ori, regret că refuz să mai trăiesc în viaţa personajelor din cărţi. Să-i urmăresc şi să-mi întăresc sentimentul de surprindere cu un "oh, Doamne" sau cel de fericire, ca un fel de triumf personal: zâmbesc şi zic "bine măăă". În acelaşi timp, îmi dau seama că nu-mi pot face propria carte fără o poveste trăită pe propria piele.

   De multe ori, regret că am pierdut timpul în neand. Când intrasem a cincea şi n-aveam niciun chef de învăţat. În a şasea, idem. Iar de explicat, a mea mamă mi-a explicat. Şi de examene, şi că asta va decide la ce liceu voi merge, că e competiţie etc., ş.a.m.d. . Mi-a păsat? Nu. Abia în a şaptea am realizat singură şi am umplut goluri. Doar că regret. De timpul pierdut. Doar am făcut cumva să-mi prelungesc copilăria prin nonsensuri din-astea, ca "nu vreau teme, nu vreau să învăţ, doar vreau să mă joc şi să desenez". Şi, iată-mă. La liceu de arte, secţia grafică şi trainer la un ONG, unde învăţ tinerii să devină voluntari, să înveţe să se joace, cum ne jucam noi ca tâmpiţii toată vara prin parc şi ne zgâriam şi altele.

  De multe ori, regret (şi am regretat) că nu am curajul, puterea sau nu sunt destul de obiectivă să le spun lucrurilor pe faţă. Am o fixaţie cu chestia asta. Mie când îmi place de cineva, ori acţionez, ori rămân aici, în faţa voastră, şi scriu. Pentru că am o credinţă în a nu spune "te plac" sau "te iubesc", deoarece celălalt te poate călca pe sentimentele astea, numite prin cuvintele de mai sus. Mai bine materializezi aceste sentimente, decât să le rosteşti. N-ar fi mai bine? Pentru că pe mine asta mă macină.

   De multe ori, regretam faptele mele. Regretam că pocneam şi plecam. Regretam pentru că am călcat eu însămi unul dintre cuvintele alea de mai sus, că am fost egoistă, că n-am ştiut cum se simte. Ca un gol. Ca o lacrimă sărată în mare. Întocmai, că nu este, dar poate fi. Cu lacrimi din ochii oamenilor ce s-au stins în Marea Neagră, ale căror nume le citesc duminică de duminică pe tăbliţele de pe Faleză. Aşa se poate. Şi sigur se poate.

De multe ori, ştiu. Câteodată regret. Câteodată nu. 
Iar în cazul ăsta, în momentul ăsta, nu regret nimic.

vineri, 5 septembrie 2014

(cu) Gând în Mare

James Blunt - Postcards

   M-aş lăsa pe plajă şi aş adormi pe ea. Cu gând la infinit şi la real, aş adormi. Cu dorinţă credibilă de a mă trezi şi a vedea în mii de părţi. Să mă bată vântul cât mai departe, să mă ude în părţi, să înot şi să mă duc la fund, deşi o mare parte din mine ar fi pe uscat. M-aş propti în fuga mea nebună într-o algă rece, bătută de vântul de august, readus la viaţă de picăturile repezi din septembrie.

   Ating nisipul la tot pasul şi aştept ceva ce nu va vrea a veni. Doreşte să calce pe impurităţile plăjii, aceleaşi ce o fac atât de minunată. Să alerge şi să mă calce, în pas cât de cât lent. Tălpile-i să atingă valurile mitice ale lui Pontus Euxin. Un tărâm pictat în mii de cărţi şi explicată pe mii de mape. Şi doar un om răspândit peste ea, marea. Unul care se caută, iar în repetate rânduri, să se tot proptească. O fugă continuă în toate direcţiile, stând pe loc.

   Adormisem. Eram pe plajă, lângă alţii de-ai mei, cu focul de tabără fumegând blând. Nisipul cădea ca o ninsoare blândă la fiecare clipire de-a mea. Se strânsese pe toată faţa. Un blestem şi o binecuvântare a ceea ce numesc "buncărul de cuvinte". Căci multe nespuse sunt îngropate în material incolor, rămase acolo. Iar bucăţi din mine sunt pretutindeni.

   Ar fi mult mai mult de-atât. Aşteptam omul ăla cu dragoste de imperfect şi defect iremediabil în câte ceva. Nu mai venea. Gând de invocare am tot avut, dar tot ce am făcut a fost să deschid subiecte inutile în fuga nisipului ocular. Tot ce s-a făcut a fost din întâmplare şi din atracţiunea lunii, cu flux şi reflux, cu portocaliu şi c-o pătură. Martori muritori ale unor schimbări care defapt se întâmplau pe cerul nostru mental şi care se materializau prin mişcări.

   Se leagă constănţeanul de-o mare întinsă, ce-l înconjoară şi-i materializează fiecare sentiment. Printr-un val ce-l udă pe picior la întrebare de cu "am curajul să încerc?", ea răspunde. Îţi dă imbolt când eşti cu ea, în ea, la fapt de seară. Când înoţi în apa aia caldă şi ţi se spală toate amintirile rele, când tot ceea ce simţi e cenuşa străbunilor la baza tălpilor tale. Ei, la rândul lor, înotând în Raiul sărat în care sunt acum, pentru o eternitate.

   Fiecare granulă sărată conţine câte-o fărâmă de istorie, de sentiment sau de pură frică. Ca lacrimile când curg şi-şi schimbă forma la microscop în funcţie de sentimentul prezent la vărsarea lor. E imposibil să nu crezi că eşti unul cu ea, cu marea, cu portocaliul din carne şi puţin mai aprins, din sânge.

   Eu m-am convins vara asta. Marea mi-e martoră. Când am înotat în ea şi mi-am curăţat nisipul de pe pleoape şi când tot veea ce făceam era să mă guduresc în ea. Era caldă. Şi noaptea era înfrigurată. Cu tot cu omul ăla rătăcit de la câţiva metrii de mine, înotam în valurile unei tării de băutură, amestecată cu sentimente, şi confuze. Dar marea m-a făcut să înţeleg în acea seară, iar martoră mi-e cea întinsă şi Neagră. Idem şi cu celestul nopţii şi cu muritorul înotător.

    Am încetat să mai alerg în toate părţile în acelaşi timp şi să mă proptesc în nulităţi. Am scăpat o părticică din mine în mare, am lăsat acolo "mica poveste de-o tabără şi-un schimb de experienţă" şi am ieşit cu convingerea că tot ceea ce contează e pe culoare aprinsă de mandarin.

Mi-a plimbat anul ăsta vara în depărtare, dar nu-mi pare rău. A eliberat plaja, a aerisit marea, iar acum, virginitatea ei e recăpătată. Asta până când vreun constănţean va mai coborî la ea, pe vânt şi ploaie, doar ca s-o simtă la mână şi s-o vadă.

Şi să-i mulţumească pentru ce bine i-a făcut.

joi, 13 martie 2014

Împărţind un adevăr sec

Asaf Avidan - Your Anchor

   Eşti prezent în fiecare moment la factori ai sfârşitului. Când noaptea piere în răsărit. Când ţipete se aud. Când alergi de-ţi simţi gâtul sfâşiat. Când te-neci în propriu-ţi plânset. Când ziua piere în apus.
   Dacă cu ani în urmă nu eram lăsată să mint, acum nu sunt lăsată să spun adevărul, fără să sufăr consecinţe. Acum, apreciat este misterul, minciuna, umbra pusă peste adevărate sentimente, peste adevărate lucruri pe care nu le putem spune. Suntem amândoi puşi la zid, puşi să minţim, puşi să nu ne vedem, să nu ne ţinem de mână fără să fim criticaţi din priviri, să nu ne vedem irişii. Să ne ascundem privirea, pentru că ştim amândoi că minţim, că nimic din ceea ce spunem nu e adevărat. Sau poate e prea mascat în mister şi tăcere.
   Doişpe martie a fost o zi răsărită, caldă. Parcă mă obliga să te caut. Să spun tot adevărul până la găsirea ta. Razele de soare de-afară mă determinau să-mi ridic capul de pe bancă şi să-mi urmez drumul, să las femeia fără rost să vorbească lucrurile ei neînţelese, inutile, şi să-mi căsesc utilul, trebuinţa în lumea asta. Să învăţ, nu să tocesc. Nu să-mi mint propria minte, cum mă obligă societatea şi sistemul de învăţământ mediocru care nu face nimic. Care îţi pierde timpul, în care poţi găsi adevărul în maldărul de jeg şi de minciuni.
   Mă pierdusem undeva pe la jumătatea ideii. "Unde eram?". Şi asta e faza. Că nu eram. Nu era nimic. Era nul. Nu mă mai urmărea nimic. Nu mai iubeam. Eram goală. Eram coajă de pepene, râcâită cu vârf de cuţit, până la găurire. Atât de gol. Mă bătea vântul pe dinăuntru. Pentru că.. asta e. Şcoala e goală. Nu mai e. Clasa e goală. Pentru că nu mai e! Am rămas cu adevărul pus de-o parte, pe care o să-l spun cândva. M-am săturat de minciuni, de adevărul prelucrat. M-am săturat, aşa cum m-am săturat de ea, de pânda nimicului.
   Aş fi rămas cel mai bun lucru pe care-l puteai avea în adevăr. Dacă m-ai fi lăsat. Dacă ai fi văzut totul. Dacă nu mă ascundeam în teamă şi dacă nu mă protejam cu minciună. Aş fi fost sinonimul "eu"-lui tău. Sau poate aşa... o scamă pe cravata ta. Pe orice porţi. Dar eram acolo. Iar dacă ai fi observat-o, m-aş fi fericit cu atâta lucru. Dacă m-ai fi îndepărtat, mi-aş fi plâns rostul de nimic de după înlăturare, dar m-aş fi bucurat că m-ai văzut. Măcar o clipă.

   "Mă numesc Lu-..., locuiesc de mulţi ani aici, la Constanţa. Cunosc plăjile şi cunosc pieţele în care se crapă amintirile. Am 16 ani. N-am mult, dar ştiu. Îmi zic <<ce ştii tu la şaişpe ani?>>. Nu ştiu multe, dar învăţ. Şi s-au întâmplat multe. De nouă ani se tot întâmplă. Ba chiar de mai mult de nouă. Am cunoscut Vama Veche. Am cunoscut teama. Am cunoscut şi voi cunoaşte. Eşecul. De el mi-e cel mai frică"

   O descriere. Dar oare e îndeajuns? Prea puţin adevăr sec, interpretabil. Prea puţine, spuse de un om fără identitate. Spuse în momente în care te ascunzi, ca nu cumva să pun lumina adevărului amândurora pe tine.

Te-ai topi.
Aşa cum aş face-o şi eu.

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Marea în ianuarie.

Phoenix - Long Distance Call

   Daca pielea ti-ar fi ceara, n-as ezita s-o ating. De-ar fi ceara inflacarata, involburata, n-as retrage mana de la chinul unei atingeri. N-as face decat sa raman cu esenta ta pe palme, cu tine, intarindu-te si scorojindu-te de pe mainile mele. Ai fi creatura pala, alba, dar tot n-as ezita sa te ating.
   Daca ai fi fost flacara, m-as fi incalzit la tine chiar si-n zilele de vara, cele cu soare. As fi facut bezna, sa stau in ea si sa te privesc. Sa nu apar in aria ta de lumina. Sa nu-mi faci chipul vizibil. Te-as fi lasat sa arzi continuu, in orice. Mi-as fi intins extremitatea sa te simt, cu toate ca m-as fi ars. Ar fi ramas semnul atingerii tale. Semnul ca sunt om muritor, ca nu esti ca mine, efemer, focule. Ca vietuiesti in orice si ca doar trebuie cineva sa te aprinda. Si te-am gasit aprinsa, faclie. Te-am luat si mi-ai distrus interiorul, mi-ai distrus totul. Imi fierb muschii cand te vad si-mi tresare ceva, parca deasupra pantecului. Si nu pot controla. Frica pentru foc mi-era cand mi-a afumat locul, iar dragoste sadica de el am primit inainte de prima tigareta. Apoi am vazut ceva sinistru, singuratic. Un om despre care nu stiam multe.
   E vreme buna, pentru ca arzi. Ca esti afara si faci lumina. Ca bucuri vietile oamenilor tai, din jurul tau. Ca esti om normal, dar extraordinar pentru mine. Ca imi citesti randuri pe randuri, cu tenta sincera de dragoste fara erotism.
'Pentru ca'-uri si 'pentru ce'-uri exista. Le pot insirui oricand, in mai mult de douazeci de cuvinte cu trasatura diferita si parfum personal. Chiar si-n ora de sase a diminetii, cand am doua ore de somn. Chiar si-n statie de bus, in doua minute, cat sa vina 43-ul. Chiar si-n convorbiri telefonice de cu 'ce faci' si cu 'de cand n-am mai vorbit'. Fiindca trasatura in limbaj mi-e bestie cu doua picioare, mi-esti tu, cititor superb, care-mi tii randurile in viata. Care le faci sa traiasca in memoria ta. In memoria fiintei aleia de neatins. A mea si probabil si a ta.
   In zi ca asta, as fi fugit pe plaja, sa zambesc. Ca o vad si ca e intinsa, de necuprins intr-o privire aruncata dupa geamandura. Ca e ceva sticlos pe degetele mele. As fi crezut ca mi-e bestia, dar e prinsa in pestera de caramizi rosiatice. Unde am vazut-o ieri, alaltaieri si multe zile trecute, ramanand cu sentimentul asta de palme stranse, fara linii trasate de mama in procesul de facere. Sentiment nu prea ordinar, de ceva sticlos. De foste lacrimi varsate, tristete ce-mi rupea sufletul. Venea din partea sa. Poate de aceea.

   Incerc sa ma scot din mare cu maini curate, dar e ca si cum as vrea sa plec de pe plaja fara nisip pe talpi. E imposibil. Este imposibil.

Stay tunned.

luni, 22 aprilie 2013

Către mare.

   Vama - Copilul Care Aleargă Către Mare

   Bataie de palma pe nisip gangurat de talpi si de talpi cu ganduri. Cu talpi mari care cara altele mai mici, pentru a le arata minutiozitatea simplei miscari a pasului. Subtire sau gros.

   Imi tremura corpul pe nisip rece, cu miros pur de vara si c-un soare zambitor. Cu oameni care alearga, iar altii care-si plimba muritorul fara nicio legare de urban. Cu fete zambitoare si distrate de o simpla melodie sau de un simplu apel de la mama. De fericire ca vine vara. Si de acolo, toate frumusetile acestui an.

   Frumoasa amanta a mea sub tei inflorit, la Modern, langa scari abrupte, surpate de ploi si vanturi rele. Necajita amanta ce-mi cere de toate si-mi ofera inzecit. Femeie fictiva a anuarului fixat in perete, cu femeie imbracata sumar. Femeie ce mi-o imaginez a fi o tanara juna care leaga-n ea legaturi intre muritori. Multele pe care celelalte anotimpuri nu le pot lega atat de temeinic.

   La gand de amanta imbatatoare la care stau si ma holbesc si la tot nisipul ce-l simt in tenisi. Acela ce-l simt vibrandu-mi in talpa subtire si usor alungita. Sunetul si vibratiile muzicii puse pe telefon, sub soare si vant usor. Sub chipuri primitoare si calduroase, jucause si imbecile. Cum sunt si eu. De jocuri ce ne leaga tineretea, de amintiri ce-o sa ne vina cand o sa ne uitam peste acele scari, de sus. Prin frumos filtru corneic, colorat si neobosit de-o aventura noua: cea a verii.

   Vad soarele ce-mi lumineaza pletele blonde. Vad ce vreau eu sa vad. Vad baieti pe longboard-uri. Vad fete. Multe fete. Si inghetata. Simt aroma aia sarata de mare. Stiu ca trebuie sa ma descotorosesc de hanorac. Stiu ca voi fi fata in boxeri si tricoul alb al propriului camin. Sau nu. Vad oameni straini cu care nu pot comunica decat prin semne. Nu-mi cunosc limba. Caci Ankara e departe de Constanta. Iar limba lor lunga nu se compara cu piticul latin, pur romanesc.

N-am FAINosag in vorbire.
Si-s mai muta decat puteam crede vreodata.
Fata de sentimentele mele
Si fata de cititorii mei cu miros sarat.

Stay tunned.



P.S.: Simt nevoia de a-mi cere iertare pentru aceasta luna foarte saraca in postari. Nu va mai scot scuze, caci tot ce am facut a fost sa stau, sa citesc, sa ies, sa frec menta la Pretty Little Liars si sa ma gandesc la multe lucruri pe care aveam sa le scriu aici, dar care se risipeau imediat ce calcam pe pragul usii de la camera alaturata, deci.. Varza. Cred ca inca ma bate astenia de primavara.. -_-

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Povestea unei oarecare "ea"

   Emeric Imre - Nebunul de Alb (cover de Bibi)


   O fata sta afara in ger. Sta si se uita-n zare, asteptand. Si asteptand de o buna bucata de vreme. Asteptand ceva ce nu i se cuvine. Ceva in care poate spera si crede. "Ceva" ce poate fi un "cineva".
   Si, oare, se vede ceva-n zare? Altceva inafara de calea spre mare, invelita-n gheata rece si uratita de vant si vreme rea? Poti sa-mi zici daca vede sau i se pare? Poti. Caci esti spectator mut. Fara dreptul la actiuni si la cuvinte. Dar totusi.. imi poti spune daca vede ceva?
   Caci ea vede doar marea la capat de drum. S-a saturat sa stea in loc, dandu-ti satisfactia de a-si freca mainile de frig in fata ta, neputincioasa. Invelita-n bumbac si fas, dar goala pe dinauntru. Si gol dintr-acela ca intr-o teaca de sabie. Iar taisul sabiei sunt sentimentele amare ce le simte. Numai intrebari poate sa-si puna.

   Numai ea, in fata bancutei si a acelui loc. Numai ea pe scena ororii de decembrie. Numai el care nu vine. Si-i era indeajuns sa nu vada marea inghetata la capatul drumului. I-ar fi fost indeajuns sa i se inlature marea si sa n-o mai vada, umbrita de el. Sa vada cum paseste din ce in ce mai apasat, din ce in ce mai aproape. Sa vada suflu de om. Abur de caldura din trup masculin.
   S-o vada si sa-i zambeasca. Sa-i faca vara in toi de iarna. Sa nu-i mai fie frig la maini, caci vor fi ale lui ce i le poate incalzi. Degete fine si altele puternice. Inclestate pentru vecie.
   Dar toate astea-s vise. E noapte si felinarele s-au aprins. Marea nu se mai vede. E un orizont negru intr-un peisaj intunecat. Luna ia autoritate asupra cerului si a felinarelor. 
   Iar ea.. Murmura. Doua cuvinte ce i le putea spune. Ce i le poate spune. Ce le poate striga la capat de drum. Ce i le poate scrie in gheata, sa le vada sub lumina de felinar si luna.

   Si o face. 

   A doua zi, dragul meu spectator, el a aparut. Acoperind privelistea spre mare cu trupul sau. Mergand apasat. Indreptandu-se cu inima mica inspre acel loc stiut. Inspre acel loc in care ea a fost cu o zi inainte. A calcat pe sentimentele ei transformate-n apa murdara de gheata impanzita de noroi. Si n-a mai ramas nimic.

Stay tunned.