Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta plimbari. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta plimbari. Afișați toate postările

luni, 22 aprilie 2013

Către mare.

   Vama - Copilul Care Aleargă Către Mare

   Bataie de palma pe nisip gangurat de talpi si de talpi cu ganduri. Cu talpi mari care cara altele mai mici, pentru a le arata minutiozitatea simplei miscari a pasului. Subtire sau gros.

   Imi tremura corpul pe nisip rece, cu miros pur de vara si c-un soare zambitor. Cu oameni care alearga, iar altii care-si plimba muritorul fara nicio legare de urban. Cu fete zambitoare si distrate de o simpla melodie sau de un simplu apel de la mama. De fericire ca vine vara. Si de acolo, toate frumusetile acestui an.

   Frumoasa amanta a mea sub tei inflorit, la Modern, langa scari abrupte, surpate de ploi si vanturi rele. Necajita amanta ce-mi cere de toate si-mi ofera inzecit. Femeie fictiva a anuarului fixat in perete, cu femeie imbracata sumar. Femeie ce mi-o imaginez a fi o tanara juna care leaga-n ea legaturi intre muritori. Multele pe care celelalte anotimpuri nu le pot lega atat de temeinic.

   La gand de amanta imbatatoare la care stau si ma holbesc si la tot nisipul ce-l simt in tenisi. Acela ce-l simt vibrandu-mi in talpa subtire si usor alungita. Sunetul si vibratiile muzicii puse pe telefon, sub soare si vant usor. Sub chipuri primitoare si calduroase, jucause si imbecile. Cum sunt si eu. De jocuri ce ne leaga tineretea, de amintiri ce-o sa ne vina cand o sa ne uitam peste acele scari, de sus. Prin frumos filtru corneic, colorat si neobosit de-o aventura noua: cea a verii.

   Vad soarele ce-mi lumineaza pletele blonde. Vad ce vreau eu sa vad. Vad baieti pe longboard-uri. Vad fete. Multe fete. Si inghetata. Simt aroma aia sarata de mare. Stiu ca trebuie sa ma descotorosesc de hanorac. Stiu ca voi fi fata in boxeri si tricoul alb al propriului camin. Sau nu. Vad oameni straini cu care nu pot comunica decat prin semne. Nu-mi cunosc limba. Caci Ankara e departe de Constanta. Iar limba lor lunga nu se compara cu piticul latin, pur romanesc.

N-am FAINosag in vorbire.
Si-s mai muta decat puteam crede vreodata.
Fata de sentimentele mele
Si fata de cititorii mei cu miros sarat.

Stay tunned.



P.S.: Simt nevoia de a-mi cere iertare pentru aceasta luna foarte saraca in postari. Nu va mai scot scuze, caci tot ce am facut a fost sa stau, sa citesc, sa ies, sa frec menta la Pretty Little Liars si sa ma gandesc la multe lucruri pe care aveam sa le scriu aici, dar care se risipeau imediat ce calcam pe pragul usii de la camera alaturata, deci.. Varza. Cred ca inca ma bate astenia de primavara.. -_-

marți, 12 martie 2013

Părţi neştiute

   Deep Purple - All The Time In The World

Sau uitate sub criteriul că "nu contează" şi "nu-mi pasă". 

   Mi-au dat multe lucruri de furcă în mintea-mi ameţită de dureri cumplite ale faringelui. În timp frumos şi senin în Constanţa cea uitată de multă lume. Acea parte neştiută şi cu toate anexele ei ce ascund feţe brodate de riduri fine şi de eleganţă, de bun gust şi de bunătate necondiţionată.

   Piaţa Ovidiu. Cu tot cu Ovidiu care se uită în depărtare, înspre mare. Om ce-a fost odată; acum, cunoscut numa' din literele îngropate în marmura pe care-i scrisă mândra sa poveste şi cugete nescrise, dar tipărite pe faţa sa neagră şi bătută de vreme. Uitat în piată, pe piatră maiestuoasă, etern ca un munte şi cu privirea sensibilă ca o fecioară "dilie" la vârsta-i fragedă după iubire. Stă cu spatele la Muzeul de Istorie şi Arheologie, renovat doar din faţă. Batrân şi plâns de ploi pe celelalte laturi ale sale. Clădire şubredă ca toate celelalte care încă se ţine bine. Se ţine pentru a ne arăta că ce este vechi, este şi bun. Şi de neuitat.

   Cu tot cu geamurile din lemn, odată maro, iar acum înălbite şi parcă cojite, strânse de razele solare. Divizate sub formă de pătrăţele, tot din lemn. Geamuri ce încă se ţin în marginile de lemn. Mult prea şterse doar de formă. 

   Gălăgie mare în această piaţă. Picamăre şi oameni cu mâini muncite. Escavatoare galbene, micuţe. Călărite de alţi oameni munciţi cu priviri dubioase, spunându-şi la ureche cuvinte pocite pe care le pot auzi bine. Că muncesc ca nişte sclavi pentru nimic. Şi asta m-a făcut să mă gândesc puţin: .. pentru nimic? Oraş încărcat de-o frumoasă istorie, arhitectură, valori.. Om ce le-ai putea salva pe toate acestea, nu dai doi bani? Lucrezi pentru un salariu. Şi nu pot spune "doar" pentru acel salariu, ci lucrezi şi pentru bătrânul tău oraş ce-ţi oferă cerul şi multe altele ca hrană spirituală. Dar.. în fine.


   Îmi continui călătoria, parcă nesfârşită. Mama mi-e alături cu chef de aer curat. Doamna doctor nu este. Aşa că o luăm pe străduţe, unde îmi povesteşte mama pe lângă fiecare zid fără geamuri, ce erau acolo odată: "Aici era o cizmărie." Mergem ce mergem.. "Aici a fost cofetăria ...". Merceria şi ea cu nume românesc, distrusă. Ceasornicăria prăfuită în interior, arată că a fost un loc în care domnii îşi reparau ceasurile de buzunar cu lanţ şi cu miros de sepia. Tot aşa: o dată.

   Aproape de piaţa lui Ovidiu, un magazin de antichităţi. Pe una din cele două străduţe ce dădeau spre bulevard. O iau pe cea din dreapta. Mă tentase să merg pe acea străduţă, fiindcă cealaltă era îmbâcsită de muncitori ce reabilitau.. ceva. O străduţă îngustă, iar trotuarul şi-mai îngust. Piatră cubică peste tot pe jos. În dreptul unei canalizări cu capac negru, acel magazinaş cu vitrine umplute cu bun gust. Nu bătea la ochi nimic. Dar totul cu un rafinament şi cu parfumul parcă din vremuri trecute. Decid să intru împreună cu mama.

   Mirosea totul a vechi. Nu, nu praf. Era acel miros de vechi care mereu mi-a plăcut. Şi-o femeie stilată, c-un zâmbet micuţ pe buzele-i pecetluite de culoarea rujului unei doamne, roşu. Şi nu. Nu era mama. Era doamna ce stătea şi aştepta ca cineva să-i calce pragul magazinului. Stătea pe un scăunel şi se uita în jur. 

   Cum intrasem pe uşă, în partea stângă, cărţi. Ferestre ale imaginaţiei, răsfoite de oameni culţi şi muritori, însetaţi de a şti mai multe, trecute-n atlasul timpului cu filele galbene, doar.. "4 lei". Asta îmi indicau etichetele lipite pe rafturi. În partea dreaptă, păpuşi de porţelan îmbrăcate de epocă, cu păr cârlionţat, brunet ori blond. Cu obraz parcă viu şi rugător să-şi găsească fiecare câte o casă. "50 lei". Tablouri pictate maiestuos de pictori de care probabil n-am auzit niciodată, dar care transmiteau multă sensibilitate prin culori şi stil. Într-o cutiuţă, monezi de 100.000 LEI. Argintii, aurii, din bronz, uşoare, grele, cu gaură-n centru, cu anii comunismului inscripţionaţi, cu chipuri de domnitori.. toate îmi captau privirea. Lângă care bacnote de care-şi aminteşte mama emoţionată. Mai văd o vioară, un pian, un scaun cu tapiţerie brodată manual, pietricele, tablă de joc cu jetoane a căror linii indicatoare erau cusute cu piele maro şi neagră, lângă care zăceau două zaruri (unul negru şi celălalt alb spre galben). Un frumos candelabru făcut din scoici stătea agăţat de tavan. Doamna ne-a zis că-i funcţionabil. Cercei, figurine, machete, maşini de epocă, mici statuete din lemn vopsit care nu arătau ca fiind din lemn. Abstracte sau reale.

   Rupe mama tăcerea sub subiect ce ştia că mă interesează:

" - Gramofon aveţi? "

   A avut. Ba chiar două, dar se vânduseră. Unul cu 900 de RON şi celălalt cu 1200. Funcţionabile ambele şi cu parfum de vechi. Dar care nu s-au putut întâlni cu discurile de vinil ce muritorul "eu" a putut să le obţină de la oamenii săi vintage. Discuri negre ce ascund muzică pură şi nemixată în niciun fel. Bass, chitară, tobă, vocal. Se ascund în micile şanţuri circulare pe care le pot doar atinge. Pe care le pot simţi doar la palpare.

Poate auzul meu de muritor e prea prost
Este prea impur pentru muzica zeilor
Cele vechi cu parfum de vechi
Şi cu amintiri răscolitoare pentru cei ce-au fost odată
"Madam" şi "Monsieur", "Doamnă" şi "Domn".


sâmbătă, 6 octombrie 2012

Today, Low is the new High

   Red Hot Chili Peppers - Otherside

   Chef de asfintit si de atintit. Un glont incorporat si-un inamic pe timp de dupa-amiaza. Nimic mai simplu.

   Pocnim din degete si vrem ca lucrurile ce le vrem sa le avem. Pe masa, bro. Aha. Pe biroul din camera mea. Dar s-au gandit oare "doritorii" ca cer imposibilul? Asta, ori au cam lipsit la orele de logica.. 

   Crete plete de om batran. Pocnea din degete, cerand putin din avutiile buzunarelor noastre. Dar noi.. Trecem. Putin ne pasa. Asa.. grabiti. Ba sa prinzi autobuzul, ba sa treci mai repede strada, ba sa iei copilul de la cresa sau alte scuze penibile. "N-am marunt" am mai auzit. Cat de penibila e faza asta? Inteleg ca nu ai, dar mai bine taci din gura..

   Sambata s-a spart in nori, asa cum s-a spart soarele printre nori. Brusc. Si foarte cald. Am asteptat-o, intr-adevar. Iar acum ca a venit, se grabeste sa plece. Doar de as tine-o de picior.. Doar de m-ar ajuta cineva cu aceasta intentie.

   Imi place liceul, doar ca sapte ore pe zi mi se pare prea mult. Am asteptat cu inima la gura momentul asta, asa cum am asteptat si banchetul. Au trecut emotiile si au ramas urmarile: miscari de dans nedeslusite ale lui Ink pe DVD-ul ce-l are toata scoala si cunostiinte noi de clasa a noua. Colegi si lectii. Se pare ca ambele sunt amabile.

   Si trec zilele. Trece weekend-ul. Trece vremea. Trece, treptat, cheful meu nerabdator de a scrie. Imi piere cheful si de desen, iar tot ce ar insemna "viata" acum este o dupa-amiaza intreaga cu multa Fanta de portocale si chestii de rontait, in fata unor desene animate. Putina muzica pe fundal n-ar strica.

   Celebrez ceva ce n-am mai celebrat de-o saptamana: timpul meu liber.
   Iar liceului ii multumesc pentru un singur lucru: mi-a oferit posibilitatea de a ma bucura de timpul liber. Si cand zic "a ma bucura", spun ca, intr-adevar, ma BUCUR. :D
   
   Si asa, mosneagul cu parul cret pocnea din degete, cerand mila noasra. Practic, cerand imposibilul. Apoi, Imposibilul i-a zambit in fata.


There's still hope. 


luni, 24 septembrie 2012

De-ale lu' Madam Réalité #2

   The Kelly Family - Fell In Love With An Alien

   Luni. 24 septembrie. Anul 2012. O dimineata rece si intunecata. Lumina se prelinge printre nori la fiecare cateva minute. In timp ce luna se retrage linistita, soarele isi face aparitia.

   Nu.

   Este o alta iluzie a sa. O iluzie pe care niciodata n-o vom intelege. O iluzie desarta. Doar o iluzie in roua diminetii, care se prelinge pe geam. Un suflu cald ce-l abureste si un muritor nesemnificativ. 
   Atatia ochi si atat de multe suflete. Toti dansam pe acordurile pianului vietii. Alegretto. Adagio. Din nou alegretto.. Rade de noi. Ne creeaza un abis de ganduri si un lant de amintiri. Capabilitatea de a nu uita. Inima de a ramane tare dupa multe iluzii. Iluzii intr-atat de adevarate, incat omul le percepe ca fiind reale.

   Suflu cald in amurgul diminetii. Imi poti explica de ce te faci abur in aer? De ce trebuie sa pleci de langa mine la fiecare expiratie? Fiecare moment in care expir, pierd suflul. Se duce-n larg. Se duce si n-am cum sa-l recapat.

   Avem iluzii mereu. Iluzii ce numai viata ni le creeaza. Ne hranim prin iluzii si ne bucuram. Dar oare putem sa vedem si dincolo de iluzii? Sa simtim ca ceva e in neregula? Nu. O iluzie e precedata de o alta. Daca ai fost atras intr-o iluzie si crezi asta, poate si gandul cel din urma ar putea fi o iluzie. O iluzie ca iluzia chiar exista-n fiinta ta.

   Oameni mergand. Claxoane de masina. Caini latrand. Ambulante. Fosnet de frunze rumene. Sunet de picaturi cazute. Planset de cer. Aer inghetat. Valuri spargandu-se. Copii tinandu-se de mana si mergand veseli spre scoala - oare sunt toate acestea doar o iluzie? O iluzie si-un abur cald pe geamul camerei mele. O iluzie a corpului meu in care alunec singura.

   Cu totii o facem.
   Si nu ne deranjeaza.


   Cu drag,
Madam Réalité.


marți, 11 septembrie 2012

Gen 'September 11'

   Jason Mraz - Geek In The Pink

   Inainte de toate, astazi este 11 septembrie. O zi de doliu pentru U.S.A. si pentru lumea intreaga. S-a intamplat cand nici nu stiam sa vorbesc corect. Si s-a intamplat rapid. Asa de rapid, incat nici nu vreau sa dau prea multe detalii. Este destul de socant tot ce s-a intamplat. In special, "oamenii zburatori" care au avut curajul sa se arunce de la sute de metri departare de sol.

   Pentru mine, azi a fost o zi ca oricare alta. O zi in care n-am facut nimic, decat sa numar zilele, orele si minutele pana la festivitatea de deschidere a anului scolar. Solar. Minimal. Crucial. Nu e nici cald, dar nici rece. Nu vine frigul si nici ploaia. E cam derutant.

   Dar motivatia vine razand, nu? M-am motivat azi-dimineata si am pictat ceva. Habar n-am ce e. Este ceva abstract, daca vreau s-o iau in felul asta. Si ma probez cu aproape toate bluzele, hanoracele, pantalonii, pantalonasii si tot ce am in sifonier. Si parca nimic din ce am nu-mi mai place. 

   Cred ca sunt mai plictisita decat credeam. Lipsita de motivatie si fara ocupatie. Totusi, asta se poate numi plictiseala. Se poate, fiindca deja cred ca este toamna si vara cu dilandaurile ei s-a dus. Si asa si voia mea buna. Dar ascult putina muzica, apoi pe la sase jumate ies si eu afara. Cred ca am suferit prea mult de plictiseala in forma avansata astazi si tre' sa ma aerisesc. 

   Prea mult 'One Tree Hill'. Prea mult 'The L Word'. Prea multa muzica. Prea multe desene animate. Prea mult iaurt. Prea multa culoare. Dar stai.. asta este! Culoarea. Mi-am colorat ziua, inca de dimineata. Nu pot zice ca am avut, totusi, o zi monotona.

   Ma duc. Si zambesc. Si fericesc lumea. Fiindca asa sunt eu. :)

   Stay tunned <3




vineri, 17 august 2012

Fericire fără sens

Stau şi oftez cum văd zilele de vară scurgându-se, una câte una. Oftez cum văd că ziua se scurtează şi întunericul vine devreme. Urăsc frigul ce-mi învăluie ţinuturile magice pe care le văd noaptea târziu, de pe 'terasa' de la stimatul etaj patru. Ce-i drept, îmi lipseau sclipirile felinarelor şi mersul în ploaie, după şcoală. Acum că am un alt drum, spre liceu de data aceasta, voi fi mai atentă. Nu voi mai merge prin ea ca un simplu copil visător, mahmur de primul sărut al primei dragoste.

De data aceasta m-am maturizat. M-am maturizat într-atât de mult, încât cred că voi continua mersul prin ploaia târzie de la orele amiezii. Este ca un fel de eliberare. Mă spală de cerneala neagră ce-mi curge prin vene şi îmi lasă imaginaţia să-mi joace prin cei doi lobi. Las căştile în guler şi ascult cum James Morrison îmi invadează amintirile cu 'Please Don't Stop the Rain'. Zâmbesc şi mă uit pe unde merg. Pe cimentul rece şi ud şi zâmbesc. Zâmbesc pentru că mă face orice lucru să zâmbesc. Orice este udat de ploaie şi oricine neprotejat de umbrele. Simt cum devine din ce în ce mai rece şi îmi adâncesc mâinile în buzunare mai ceva ca mai devreme. Râd. Sunt fericită. Natura este fericită. Tot, înafară de un biet căţel fără stăpân ce se ascunde sub o maşină. Este ud tot, săracul. Tremură. Atunci, buna mea dispoziţie devenise ură pentru oamenii ce le lasă la voia întâmplării pe aceste suflete.

Plec. Plec cu un gust amar, dar totuşi sinea mea îndrăgeşte spectacolul de 'kriptonită' de afară. Bălţi şi alte bălţi. Calc într-o băltoacă şi zic, ca un fel de obicei tâmpit 'Shit'. Mereu pun accent pe 'h'. De ce? Fiindcă asa sunt eu.

Din nou merg. De data aceasta cu-n Converse ud în piciorul stâng. Mi-e frig. Destinaţia mea finală mi-e casa, dar mă plimb prin cartier. Mirosul acela de iarbă udă îmi reîmprospătează imaginaţia şi simt cum o altă piesă începe în mintea mea. Parcă şi aud 'Rhythm of Love' cântată de cei de la Plain White T's.

" We only have tonight, but 'til the morning sun you're mine .. all mine (...) "

Sinceră să fiu, primul meu sărut în mediul ăsta a avut loc. De aceea îmi place ploaia atât de mult. Îmi reaminteşte si mă face să reflectez..

O seară târzie de noiembrie. Ploua. Mirosul acela împrospătant de iarbă udă. O săptămână trecătoare pentru a vedea-o pe acea 'special person' plecând. Şi plecând, probabil, până la Crăciun. Nici până atunci, căci a plecat de tot. Până când? Nu ştiu.

Ploaia şi toamna în general mă fac să mă simt în elementul meu, chiar dacă sunt o persoană născută-n vară. Nu-mi place vara din anumite motive, dar o iubesc, fiindcă îmi oferă zile lungi şi fără şcoală. Şi nu numai mie, ci şi prietenilor mei de care sunt dependentă. Drogul mi-a fost oferit, soarele pe post de ţigară e prezent de dimineaţă până seara, iar nopţile pe post de vis sunt rezervate pentru domnişoara cu cerneală. Nu-mi mai trebuie nimic.

Chiar dacă mai sunt doar două săptămâni şi o zi până la toamnă.. S-a şfârsit şi vara; zilele vor deveni întunecate şi ploile vor apărea. Seara, când voi ieşi pentru o gură de inspiraţie, briza caldă de la mare care-mi fericea nopţile va deveni un pui de vifor ce-mi va încuia balconul pentru următoarele câteva luni.

Stay tunned \m/