Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta postare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta postare. Afișați toate postările

joi, 22 octombrie 2026

Inamic

 Cel mai mare inamic este telefonul.


Cel mai mare inamic este notificarea uitată în bara push de pe ecran. Cel mai mare inamic se ascunde sub un ghiont în stomac care provoacă anxietate, deși în termeni firești, degeaba. Este anxietatea însăși care se învârte cu degetul în jurul notificării și nu vrea, nu poate să o deschidă, să răspundă la câteva mesaje la fel de firești și ele și să își continue ziua. Ziua e compromisă și o dată cu ea, și tu.


Cel mai mare inamic este telefonul.


Fără butoane, cu grăsime întinsă pe ecran. Orele trec și se prelungește anxietatea. Nu poți. Blocaj. Crezi și simți că nu s-a întâmplat nimic, că sigur e ceva în neregulă cu tine, că oamenii nu au probleme de genul acesta. Sigur e ceva diferit, acționezi diferit, deci greșit. Ești greșit, crezi, tot crezi că ești și trec mai multe ore până să răspunzi la un mesaj care se putea soluționa în câteva zeci de minute sau nici atât. Într-un moment ești pe toate canalele, nimic nu îți scapă. Ești prezent și cu un vârf extra de implicare. În următorul, te sfărâmi sub greutatea pălmii care leagă degetele de mână și de voința de a continua ceea ce ai început cu atâta încredere și îndârjire. Oamenii nu vorbesc despre episoadele astea. Simți doar că tu ești greșit și vei fi văzut dintr-o lentilă exterioară ca fiind astfel: insuficient, neserios, ignorant, delăsător, leneș, neserios, insuficient, delăsător, ignorant, ignorant, ignorant, la nesfârșit. 


Cel mai mare inamic este omul. Cu telefonul.


Îndârjirea de a lua viața-ți în propriile mâini și de a răspunde cu rigurozitate și serioșenie la lungul șir de mesaje nerăspunse la vremea lor, cu timpul trecând peste ele și viața urmându-și firescul drum, te trezești într-o insulă de ignorare activă din partea propriilor comunități. Că ai lipsit. Că ai lipsit mult, și cel mai dureros, ai lipsit, mut. Amuțit. Doar tu ști cât de prezent erai când vedeai mesajele și nu le puteai răspunde din greutatea pe care o cari între umeri, pe un gât lat de câțiva centimetri, cu un număr în buletin care să identifice gradul de seriozitate pe care trebuie să îl abordezi în toate încrengăturile sociale pe care le întreprinzi, de orice fel. Fie că de prietenie, fie că sunt profesionale, fie că sunt academice. Nimeni nu înțelege și basta. Pici. Pici în nesimțire, în vinovăție. În ignor, în amintirea oamenilor pe care i-ai îndrăgit, cu care ai muncit și pe care tot tu i-ai lăsat la greu. E cea mai grea piatră de dus, grea probabil cât a fost și piatra lor de dus, în lipsa perechilor tale de mâini care ar fi putut răspunde la mesaje și care ar fi putut căra la piatra comună înspre a ușura treaba comunității. 


Telefonul.


Lovind capul pe pernă după un lung șir de ingerări ale discuțiilor firești de zi cu zi, întrebuințările, lucrurile de îndeplinit de zi cu zi, telefonul nu mai există deloc, ori există prea mult ca să te poți menține detașat de prezent. Există resurse nelimitate într-un telefon ca să te pierzi în el și să nu mai vezi pe lângă el. Cu un ochi critic, vezi fiecare insuficiență a ta și o murezi mai tare în sine, devenind un borcan al regretelor tacite, insuficiențe care se adună în nepăsare, neimplicare. Dacă nu aduci un plus undeva, valoarea ta ca persoană se rezumă la nimic. Asta te învață societatea și cumva integrezi aceste principii adânc în tine, de ți-e greu mai apoi să ajungi din urmă autocompasiunea, iubirea de sine și fericirea de a fi tu, cu toate lucrurile care te diferențiază de alții și lucrurile care deopotrivă te aseamănă cu alții. Pare că ne închidem în niște reguli stricte, unde înțelegerea se îndepărtează de individul expulzat și se îndreaptă spre propria persoană. Este și firesc, pentru că fiecare trăim noi cu noi înșine, deci greu să privești și-n exteriorul ființei tale. Nu mai e timp de înțelegere, decât dacă e comunicată și sunt toate canalele din lume pentru comunicarea asta, dar ce faci atunci când ești înghețat? Nu există nici o portiță de scăpare. Te dezgheți într-un impuls de sinceritate și ești readus la tăcere de către liniștea colectivă care se produce. 


Inamic


Lângă conceptul de comunitate, există conceptul de încredere în celălalt. Comunicare asertivă și toate celelalte. Se formează o înglobare care produce unitate. Unitățile mișcă munții din loc, cum fac furnicile când răzbesc cu mâncarea găsită tacticos și pe care o cară cu toatele în spate. 


(terminat de sris la 1:40 dimineața)

miercuri, 26 iulie 2017

Acum un an. 25 iulie. Cluj-Napoca



   S-a implinit un an. Un an de cand dadeam cu genunchii in calorifer, largita in intregime pe geam in Marasti, Cluj. Un an de cand eram convinsa ca am gasit tot ceea ce puteam cauta intr-un singur om: nu eu acela. Si tot un an in care toata afectivitatea mea a zburat spre un singur chip: nici acum, nu al meu.

   Eram convinsa ca, incercand, tot voi fi un om invingator, dar esecul m-a daramat cu totul. Mapa mea cu lucrari era intinsa in pat, inca lucrand la ea pentru interviul oral la admiterea de la Universitatea de Arta si Design Cluj. Visam sa fiu la grafica, dar mi-am primit suturi in stomac, acum exact un an. Colega mea de camera de la camin tremura toata, in frenezie: trecuse de proba eliminatorie. Eu nu eram in stare sa ma caut, parca cu legitimatie la gat, litera din numele meu de familie: nu ma gaseam.

   Un an de cand tot ceea ce visam despre mine si Cluj s-a naruit. Si, cumva, s-a impachetat pe atatea parti, ca a iesit cumva anume. Abia dupa un an, inca in agitatia admiterilor de la UAD, inca sunt un suflet pierdut de scop palpabil. Cumva, inca imi caut acel UAD spre care sa ma indrept increzatoare. Exact, ca si acum un an.

   Nu voi spune ca am trecut degeaba prin betia crunta, din durerea aceea de cap si lesinul de somn pana a doua zi, cand toti prietenii mei aveau pregatire pentru proba a doua, iar eu mergeam pe strazi necunoscute prin Cluj, pierzandu-ma de cateva ori, intreband ca iesita din sanatoriu oameni pe strada "cum ajung la...?". Eram distrusa.

   Tot atunci, a doua zi, pe 26 iulie, am desenat cel mai reusit portret al meu, ironic, in carbune. Desi cel mai multumitor portret din toata viata mea a fost chiar la admitere, pe capra aceea nenorocita de la peretele din extrema stanga, in creion. Dar am avut eu de ales pentru mine? Aparent nu,

   Acum, intru anul doi la o facultate. "O facultate". Nu UAD. Nu pasiune. Doar o facultate si atat. "Pentru ca...?". Sunt suflet nascut la mare, dar nu s-a lipit nimic din nisipul uman de-aici, din sud, de mine. Am vrut departe, sa raman acelasi om. Cumva m-am distrus, cumva m-am reparat, dar sunt sigura ca am avut oameni in palmele mele, oameni pe care i-am iubit si care au disparut, oameni in care am investit toata camaraderia mea, dar care s-au aruncat in Somes direct, oameni cu care schimbam impresii despre arta, dar care par ca devin lichid si se scurg in gurile de canalizare pe care le considerau atat de lesne... kitchoase sau josnice. Oameni si oameni.

   Acum un an, n-as fi cunoscut omul asta de ma ridica din gunoiul propriei mele existente. Acum un an, n-as fi fost la "o facultate", ci la UAD, dar nu as fi avut cu siguranta omul asta. Probabil, acum un an, daca as fi intrat la grafica, as fi avut o doza dubla de incredere in mine, dar nu se stie cat mai ramanea pana in momentul asta. Atunci a murit o mare bucata din mine, dar pare ca s-a nascut alta, si pare ca oamenii mei chiar au incercat sa cladeasca bucata lipsa, mare, care a cazut, intocmai ca o cladire lasata in paragina. Si le multumesc, chit ca nu ma mai vor in viata lor sau chit ca lucrurile ce-s adanc in sinea mea nu ii vor aproape de mine pentru ca...

   Acum un an, as fi vrut sa mor. Acum un an, nu mai eram liceean, ci iubeam si ma simteam iubit de un fel de astru celest. Iar intocmai ca o fosila, relatez acum: totul s-a naruit. A fost o eruptie mult prea brusca si rapida. Totul si-a pierdut din viata atunci, toata lumea mea din prima mea bucata ca studenta in Cluj. Exact, la "o facultate". Si cumva din moartea aceea cerebrala, psihica si emotionala, m-am ridicat si am incercat sa fac ceva cu mine: mi-am dat voie sa iubesc din nou, chit ca eram coaja de samanta scuipata pe jos, si mi-am dat voie sa scriu din nou, chit ca tot ceea ce voiam sa fac era sa umblu pe strazi, fara scop anume. 

   Ii multumesc acelui "Acum un an", care, daca nu s-ar fi intamplat, nu as fi fost aici. Finalizand primul an la "o facultate", avand amintiri din sesiuni, "dusmani" in camin, un loc I castigat la Slam Poetry in Che Guevara cu o poezie in care am stors toti cei douazeci de ani ai mei pe Pamantul asta, un abonament la Electric Castle castigat si un om cu care impart orice, de opt luni si ceva. Multi demoni in spatele tricoului meu si multe regrete, dar in proportii aproximativ egale, tot atatea reusite.

   Candva,
   Poate doar candva,
   Voi fi studenta la UAD.

joi, 12 mai 2016

Recent.


   O zi întreagă de somn. Te trezeşti din zece în zece ore să mai răspunzi la mesaje. Ai prieteni îngrijorați, se înțelege. Te mai trezeşte soarele pe la ora zece şi te-ntâmpină organismul mai epuizat decât înainte de hibernarea spontană, mult prea aşteptată de câteva zile fără de somn. Bonusul era gustul fără de aromă a uscățimii gurii.
   Ridicarea bruscă duce la amețeală. Aşa că te prăbuşeşti alte două ore, adormind instantaneu. Te trezeşti fix la prânz, începi să păşeşti. Dar înainte de paşi, îți vezi fața oglindită în ecranul telefonului. Exclus.
   Parcă faci progrese la fiecare pas. Nu te uiți la tine-n oglindă. E mult prea banal ce o să vezi acolo. Mai mult, te simți ca în cămin sau ca după o petrecere de pomină în care te-ai zbânțuit până ce ultimul cartilaj a cedat. Da, stai puțin… ăla e genunchiul atrofiat de căzătura de pe scări de-acum două zile şi pe care îți ziceai că o vei trata ieri, dar adormisei şi nu mai exista gând măcar de aşa ceva.
   Ți-ai văzut umărul cu părul clătit peste el, ca un semn că trebuie să mai faci ceva şi pentru tine, fizic. Se prelinge apa de pe față după spălătură, parcă amintindu-ți că te simți ca un templu dintr-acela bătut de soare zilnic, din pietre pline de nisip. Dar nu şi după ce bei apă dintr-o sticlă de Grolsch găsită pe suportul de de-asupra chiuvetei. Exact ca-n cămin te simți, dar nici că mai contează.
   Eviți priviri, mai bei apă, primeşti comentarii despre ochii de chinez şi cam cât de umflați or fi ei. Era vorba de un termen limită pe care trebuia să-l respecți.
   Mai vorbeai şi cu o amică: îi încredințai regretul că nu eşti deloc organizat şi că ai încercat întotdeauna, dar este imposibil. Factorul organizării nu stă în încăperea în care îți duci tu existența cotidiană. Probabil e afară.
   Arăți acum mai de lume. Ieşi şi cumperi tabac pentru familie, apoi te-ntorci, îl laşi, primeşti alte comentarii şi mai că nu-ți vine să pleci direct, oriunde, cât mai departe de casă. Şi ai plecat, dar nu departe. Nici pentru mult.
   Nu fumasei de-acum o zi şi totul ți se părea o nebuloasă prea frumoasă în clipa când ți-a dat amica creață un tabac rulat frumos din pachet cumpărat. Nici că mai conta. Sincer, nimic nu mai contează. Poate doar să ajungi în punctul în care să respiri şi nu doar prin oftări. Poate să mai vezi şi lumea altfel decât prin ochi de asiatici, deloc genetici, ci doar spontani veniți parcă din lichid intrauterin: somn de bebeluş, dar să te mai naşti nu-ți mai vine.
   Te-ntorci acasă. Îți mai primeşti porții de comentarii fără sens şi ordine în enunțuri care nu se termină, că-ncep alte idei. Să mai pui alineat la atâta nonsens nu-ți vine şi nici să vorbeşti, pentru că nu ai cu cine.
   Ți-ai asumat la fiecare întrevedere cu omul de-al casei că “eşti leneş”, dar noroc ar fi dacă ți-ai permite să fii. Să nu uităm diminețile cu “bună dimineața!” şi cu răspuns de “n-ai dormit” sau “arăți ca dracu”. Se acceptă. Arăți ca dracu, dar ai muncit şi n-ai nevoie de alte aprecieri.
   Chestiunea aceasta parcă nu se mai termină. Ți s-a refuzat lucrarea scrisă ieri pentru pozele insuficiente la lucrări. S-au luat ca şi cum n-ar exista, iar tu te-ai luat după exemple mai vechi de atestate deplorabile şi al tău ieşise lux față de acelea. Încă nu-i suficient. Mai ai de îndurat până luni.
   Fericirea pe care ți-ai găsit-o la imprimări a fost incomensurabilă. Se întâmpla ieri dimineață, la fel de chinez ca astăzi, dar parcă mai împăcat cu sinele tău. După să auzi că “frumusețea ta”, pur şi simplu, nu merită.
Nu că-ți vine să renunți de tot?
Dar unde să mai fie frumusețea de a reuşi, indiferent de orice şi oricum.

(Mi-am scris mie acest text. Chiar dacă pare totul îngrozitor, această perioadă mi-a dat să înțeleg şi să realizez cât de mult iubesc să desenez. Vă mulțumesc mult că m-ați citit până-n punctul acesta)

duminică, 27 septembrie 2015

Încă un an. Flăcări

Eagle Eye Cherry- Save tonight (remix)

   M-a prins în târziu septembrie. M-a prins la răscruce, între un zid şi-un răsărit. M-a prins şi m-a privit, neavând nicio reacţie. Doar un zâmbet sincer, un sentiment sincer, unul la apus de soare. Şi la un Dunhill albastru.

   La unu sau la doi, era indiferent. Era apusul în care eram prins, în micitatea mea de om. La răscruce de drumuri, în ajunul furtunii. Erau tentacule lungi în care mă afundam la o simplă îmbrăţişare. Abnegaţie în puterea sa. Paradox cu alveole pulmonare, aşa mi se înfăţişea. Şi bea cafea, asta ţin minte perfect.

   Prinsă nu doar la apus, dar şi la răsărit câteodată. Cànd nu vedeam pe nimeni, dar toţi mă vedeau. Mă priveau cum priveam eu drumul către toaletă, cu atâta importanţă, de pe un pisc minuscul de munte, dar imens pentru mine. Îmbuca ceva şi zâmbea făţiş. Trist e acum că e seară ca atunci, când mi-am făcut trei cafele ca să mă bucur în eternitatea mea limitată de momentul apusului. Mă amăgeam.

   Privirea era amorţită. Era răcoare pretutindeni şi o linişte mortuară pe coridoare. Se vedeau urmele serii anterioare, cu lumini albe aprinse şi uitate aşa. Cu suprafeţe lipicioase, pline de haz. Şi toate astea reflectate în timpul rulării unei ţigarete cu foiţă găsită în sertar, tutun dintr-o ţigară lipicioasă cu aromă de gem de casă şi filtru dintr-un meniu de la Cin-Cin. Deliciul dimineţii mele.

   A fost o zi ideală. O zi plină de energie, deşi începută într-un fost început: ziua ce tocmai trecuse, cu mine, martor la schimbarea de zi. Cu trezirea dată de "nu ne mai trageţi pe dreaptaaaa", Chirilă, la şapte şi ceva dimineaţa. Colega mea se trezise, cu mine dansând, bucurându-mă doar de faptul că se deşteptase şi soarele era bucuros că-l aşteptam demult la cafea.

   Mi-am dorit ca acele clipe să nu se mai termine. Săptămânile studenţiei mele din liceu, în vacanţa de vară. Temele mele de la atelier, făcute în fum de ţigară, lipită de aragaz şi cu gravura lipită de spătarul din faţa mea, pe care stătea Thea. Teribil suflet tânăr şi pus pe şotii.

   Şi toţi oamenii aceia faini. Unde mi s-au dus?

  Probabil că-n munca mea, ascunzându-se în rodul ambiţiei mele, precum aşteptam eu soarele, surprinzându-l. Nesăbuinţa şi încrederea m-a condus acolo, tresărind la orice râs colorat de pe coridor, plângându-mi nervii scriind, pe acordurile de sonate emise de colega mea de cameră. Nu neg că eu aş fi făcut altfel. Şi cu tot cu petrecerile tematice unde-mi veneau idei trăznite sau nu. Depindea de starea mea.
 
   Sau de serile când stăteam în bucătărie şi o treime din mine leşina când o vedea plecând. Dezamăgire totală. Respect într-atât de mare, încât l-am confundat cu un crush. Sau un crush confundat teribil de mult cu o strânsă prietenie, nou legată.

   Regrete poate că am, dar nu mai are sens.
   Mai e doar un an până când o să revăd totul

   Încă un an.

joi, 24 septembrie 2015

Cum apare ispita scrisului?


   Din dorinţa de a te exprima absolut. Răspunsul scurt şi concis ăsta-i. Pot exista mai multe variante, depinde de omul inspirat care scrie. Şi mai ales, de ce scrie.

   Pot spune despre mine şi cum am început eu să scriu. Începusem în 2011, când aveam 14 ani, scriind despre desăvârşirile ce le găseşte omul în artă. Că arta am inventat-o noi, oamenii, din acţiunile cotidiene, lipsite de desăvârşire, dar pe care le-am cizelat şi pe care le-am transformat în desăvârşire. Era în pragul acela al meu, la sfârşit de clasa a şaptea, când mi-am tras un caiet studenţesc verde, simplu, în faţă, pe bufetul din bucătărie. Şi am început să scriu, până când m-am oprit la a şasea sau a şaptea pagină. Eram uimită de mine. Uimită de artificiile făcute, de legătura diverselor ştiinţe umane, istorie şi artă, biologie şi ritmul omului de a evolua spre desăvârşire, aşadar, artă.

   Toate acestea pentru că voiam la arte. Voiam din tot dinadinsul la arte, secţia arhitectură. Voiam să găsesc desăvârşirea strămoşească în mine, să evoluez, precum am şi scris. Acele cuvinte erau dictate parcă din străfundul inconştientului meu. Ştia că o să intru la arte şi că o să-mi găsesc desăvârşirea prin scris, deşi eu mi-am dat seama de asta târziu.

   Într-a şaptea, prin 2010 asta, fascinam la orele de română, doar la acelea de literatură. Lectura tot atunci am descoperit-o, îndrăgind-o printre rândurile celor "O mie şi una de nopţi". Am început să citesc carte după carte. Am început să-mi dedic zilele acelei veri doar cărţilor şi desenului artistic proaspăt descoperit. Începusem să scriu, pe foi, pe caietul verde, pe orice îmi pica în mână. Simţeam că vreau să văd şi dincolo de postura de cititor. Iar cărţile şi temele mele creative la desen îmi lărgeau temele pentru scrierile mele, începând de la introspecţie, monologuri şi până la scurte scenete de teatru.

   Crescând şi având un bagaj de cărţi trecute-n revistă, în 2011 începusem să scriu versuri. Am participat la un concurs la care am luat un premiu, iar asta nu-i tot. Am progresat în dragostea pentru a scrie, având trăiri pe care n-am ezitat să încerc să le introduc în scris de mână. Orele de română rămâneau lafel de interesante, pentru mine mai ales.

   Blogul de faţă a fost gândit încă din martie 2012, dar a luat naştere la final de iulie, început de august, din dorinţa de a fi văzută ca scriitor, nu ca persoană. De aceea nu mi-am menţionat numele în nicio postare, deoarece este irelevant. Desăvârşirea mea sunt cititorii mei, iar asta mă ambiţionează să scriu mai mult, să trăiesc cât mai multe emoţii pentru a fi împinsă de către acea entitate care mă îmbie la scris, aşadar, ispita scrisului. Fericirea mi-e în litere şi literele tipărite mă ispitesc şi-mai mult.

   Am devenit un altfel de om de când am început să scriu. Mă documentez mai mult, sunt mai atentă la cum acţionez, pot intra în pielea unui om care-mi povesteşte tot ce are pe suflet. Sunt fericită că am agenda în care scriu veşnic în geantă, alături de caietul de schiţe. Duc o viaţă dublă de artist novice. Sunt un scriitor cunoscut în grupul de prieteni şi visez să-mi scot la tipar primul roman.

   Mă bucur să spun că dragostea am desăvârşit-o şi mi-a schimbat total modul de a scrie. La o lună sau două de la naşterea scriitorului anonim Ink, împreună cu blogul său, High Ink, spun că proza a devenit cea mai pură, cea mai expresivă formă prin care eu, scriitorul anonim, am putut să mă eliberez. Căci dragostea neîmpărtăşită este cea desăvârşită, adevărată, pură, fără nici o pată. Iar aici cred şi acum că am confundat realitatea cu literatura şi n-am văzut ceea ce ar fi trebuit să văd. Dar am simţit şi am scris. Iar persoana respectivă n-a murit, căci mi-e prinsă în rândurile, în postările cu titlu sugestiv ce le găsiţi cu uşurinţă în dreapta, la arhivă. Dragostea poate a pierit, dar romanţa va exista întotdeauna.

   Acum mă adresez vouă:

Cum apare ispita scrisului? Cum a apărut la voi?

Vă provoc să scrieţi în comentariu sau pe blogul vostru răspunsul. Există multe puncte de vedere şi dacă ni le exprimăm, ne simţim mai liberi. Ca atunci când, spre exemplu, văd o imagine şi mi-o prelucrez în minte, devenind astfel o compoziţie plastică după multe schiţe de idei. Sau ca acum, prin această postare.

   Mă înclin în faţa voastră, cititorii mei, oamenilor care mă ştiţi sau pe care i-am iubit. Platonic ori nu. Căci voi mi-aţi influenţat scrierile şi tot voi mă păstraţi în viaţă. Vă mulţumesc mult.


duminică, 12 octombrie 2014

De obicei, regret.

   Angus & Julia Stone - I'm not yours

   De multe ori, regret că nu învăţ. Dar asta se întâmplă doar când mă ascultă şi efectiv nu ştiu ce să zic. Doar ce mai aud de la unu, altu' rapid şi fac o corelaţie între ce am auzit, ce ştiu şi ce scrie pe micile panouri din cabinetul de română, clasa mea. Dar sunt utile doar dacă mă ascultă la română. Dar totodată regret că nu mă învăţ minte după o experienţă de genul. Deoarece această "învăţare" a lor e toceală, iar decât să-mi pierd timpul tocind, mai bine învăţ. Dar nu neapărat ce-mi spun ei. Sau ce spun ei, dar să mă lase să mă exprim în scris. Regret că nu vor nici atât să facă.

   De multe ori, regret că nu am plâns la înmormântarea bunicii mele. Şi că nici n-am fost. Dar mi-au îngheţat lacrimile pe obraz, o noapte-ntreagă, într-o cameră albă, cu oameni dubioşi care-mi spuneau "nu te mai stresa". Mi-a fost frig în orice e de explicat în momentele alea. Regret că nu şi-au dat şi ei seama.

   De multe ori, regret că refuz să mai trăiesc în viaţa personajelor din cărţi. Să-i urmăresc şi să-mi întăresc sentimentul de surprindere cu un "oh, Doamne" sau cel de fericire, ca un fel de triumf personal: zâmbesc şi zic "bine măăă". În acelaşi timp, îmi dau seama că nu-mi pot face propria carte fără o poveste trăită pe propria piele.

   De multe ori, regret că am pierdut timpul în neand. Când intrasem a cincea şi n-aveam niciun chef de învăţat. În a şasea, idem. Iar de explicat, a mea mamă mi-a explicat. Şi de examene, şi că asta va decide la ce liceu voi merge, că e competiţie etc., ş.a.m.d. . Mi-a păsat? Nu. Abia în a şaptea am realizat singură şi am umplut goluri. Doar că regret. De timpul pierdut. Doar am făcut cumva să-mi prelungesc copilăria prin nonsensuri din-astea, ca "nu vreau teme, nu vreau să învăţ, doar vreau să mă joc şi să desenez". Şi, iată-mă. La liceu de arte, secţia grafică şi trainer la un ONG, unde învăţ tinerii să devină voluntari, să înveţe să se joace, cum ne jucam noi ca tâmpiţii toată vara prin parc şi ne zgâriam şi altele.

  De multe ori, regret (şi am regretat) că nu am curajul, puterea sau nu sunt destul de obiectivă să le spun lucrurilor pe faţă. Am o fixaţie cu chestia asta. Mie când îmi place de cineva, ori acţionez, ori rămân aici, în faţa voastră, şi scriu. Pentru că am o credinţă în a nu spune "te plac" sau "te iubesc", deoarece celălalt te poate călca pe sentimentele astea, numite prin cuvintele de mai sus. Mai bine materializezi aceste sentimente, decât să le rosteşti. N-ar fi mai bine? Pentru că pe mine asta mă macină.

   De multe ori, regretam faptele mele. Regretam că pocneam şi plecam. Regretam pentru că am călcat eu însămi unul dintre cuvintele alea de mai sus, că am fost egoistă, că n-am ştiut cum se simte. Ca un gol. Ca o lacrimă sărată în mare. Întocmai, că nu este, dar poate fi. Cu lacrimi din ochii oamenilor ce s-au stins în Marea Neagră, ale căror nume le citesc duminică de duminică pe tăbliţele de pe Faleză. Aşa se poate. Şi sigur se poate.

De multe ori, ştiu. Câteodată regret. Câteodată nu. 
Iar în cazul ăsta, în momentul ăsta, nu regret nimic.

sâmbătă, 12 aprilie 2014

Minimă frenezie

   One Lion - Sweet Reaggae Music

   Credeam că te-am pierdut şi că nu te voi mai găsi. Te-am găsit unde nici nu am sperat. Te-am găsit în mersul meu tolomac, cu ochii în contrapostul fizicului tău. Am vrut să ating ceva din ce reprezenta energia aia a ta. Erai pe iarbă, rezemat om cu picioare întinse. Era şi şaica cu cerneală p-acolo, în preajma ta. Ba chiar în ale tale braţe. N-am văzut mult, că mi-a năvălit auriu în faţă.
   Nu mai exista nimic atunci. Era doar o stare de inerţie, deşi mă lipisem de trup viu. Nu era al meu. Nu concep trupuri vii unul pe altul, decât dacă unu-i latent şi rece, iar celalălt îi este opusul. Aşa le ştiu.
   Mai puţin muritoare să tot fiu, aici, pe blog. Oriunde, de altfel. Căci aşa simţi bucuria ariei de dincolo de imaginea de perfect a oricărei acţiuni sau fapte reperate. Nu poţi studia o îngheţată în plină vară, căci s-ar topi. Mai întâi, scapi de ea, apoi te reîntorci în gând şi scrii tot ce te-a tăiat în momentele acelea. Cum era aşa şi pe dincolo şi cât de rece era în comparaţie cu nisipul ud de sub tălpile tale.

   De "nu ştiu" mă-mpiedic mai-mereu în vorbire. Nu că n-aş ştii, dar e moment de respiro între gânduri. Dădusem exemplul cu îngheţata. Înainte s-o cumperi, cum ai cerut? Poate cu "daţi-mi" sau cu întrebări de cu "aveţi?" şi "ăăă, nu ştiu". E acolo? Da. E mereu acolo. Fie că vă daţi seama sau nu. Este şi va fi mereu un ceva ce probabil ţi-ai fi dorit să fie şi să apară, să fie şi să n-apară sau să fie şi ştiut de tine că este doar.
   Parafrazare la ce a spus x şi y se face. Doar că la mine, "a parafraza cu x şi y" se rezumă doar la grafice şi funcţii vechi. Gândire flexibilă mai-mereu, dar cu x şi y, mereu liniar. X şi y sunt oameni de care nu îmi pasă. De care nu-mi pasă când merg, când mă ţin de mână cu un factor z (deosebit în comparaţie cu celelalte), când mănânc ca un ogar chips-uri la iarbă verde sau când mi-e de fredonat cântec de dor în local dra(c)g.
   Mi s-a spus într-un fel, că trec de la un subiect la altul rapid. Şi ce? Toate subiectele se ţin acolo, legate ca şi cărţile lui Garone, cu cureaua. Sunt acolo, toate, strânse, existente. Deşi trec repede cuvintele mele peste un subiect când şi când (căci des nu se întâmplă), se înjectează în discuţie, ca mai târziu să apară efectele cuvintelor medicinale. Să se ajungă tot acolo unde se vrea.
   Când e să te-ndrăgosteşti fără voie, fii recunoscător. Nu neapărat persoanei pe care o îndrăgeşti, ci faptului că ai reuşit să ajungi şi aici. Crede-mă, din dragoste se adună multe calităţi din tine şi pot răbufni într-un chip interesant. Depinde cum îţi mânuieşti calităţile descoperite sau redescoperite. La prim semn de îndrăgosteală, am început să scriu, cum n-am mai făcut-o înainte. E destul de tare.
   "Aşadar" şi "prin urmare", găsirea ta, a omului ce mă ţine undeva între îndrăgire şi indiferenţă, îmi trezeşte amintirea primei scrieri. Iar prima a fost poveste. "A fost odată..." cut the crap. Poveştile nu-mi încep niciodată cu formulă de început specifică, ca la basm. Fiecare poveste îmi este ideală şi specială în felul său. Cum mi-e şi fiecare om pe care l-am visat măcar o dată-n viaţă în luciditate, cu gândul cocoţată în copac imaginar cu trunchiul de la încheietura lipită de tâmplă şi până la cotul lipit de bancă sau de birou.

    "Pentru că"-uri sunt destule, dar nu merită. Doar vreau să simt iarăşi unicitatea imperfectă a valurilor ce să-mi inunde picioarele, în timp ce mă scufund în nisip. E o chestie de-a mea. Dacă ne scufundăm picioarele împreună în acelaşi loc sărat, eşti omul cu care aş sta alături la orice. Chiar şi la beţii crunte, date-n una, două, trei persoane, în mesaje fără noimă şi fără umbre la înţelesuri. Liniar vorbind, te-aş iubi. Nu te-aş lăsa în pană şi nu te-aş căuta la răspunsuri, pentru că tu însăţi ai fi răspunsul. Aş calcula de zeci de ori, să văd dacă eşti compatibilă cu cerinţa. F*tu-i ipoteza, că tot ceva ce ţine de tine ar fi influenţat şi cerinţa. Şi aş piguli mult un răspuns pentru cerinţele tale. N-ar fi sec, de cu "da" sau "nu". Aş fi inclus un "nu ştiu", deşi aş fi ştiut perfect. Numa' să nu par cărăuş de amintiri şi de informaţii inocente legate de tine.

miercuri, 1 mai 2013

Unu-n Mai.

   The Clash - Should I Stay Or Should I Go

   E sarbatoare nationala si o distractie continua. Suflu ras la fiecare expiratie. Sunt oameni buni la mare, soare si la muzica ce se-mbina perfect cu caldura pierduta-n bezna de afara. Simt ca incepem sa ne adunam de peste tot, aici. La mare

   Simt vibratiile autostrazii Soarelui si a altor DN-uri ce duc inspre mare. A masinilor ce incing cauciucurile sa ni se alature. Sa incinga gratare si sa dea mana cu oameni fericiti ca au unde dormi: sub cer curat, negru, intins pe-un covor de nisip cald. Si-o briza calda care sa-ti dea cu prafu-n pahar. Si sa-l versi.

   E doar o zi, dar face cat toata luna. E doar o zi, asa ca e de prisos sa stai inchis in casa. E cald si frige soarele asfaltul si casele goale. E-ndrumator indirect catre bronz stramb si cutanat rosu. Nepregatit de-un soc atat de mare.

   Am lasat fesu-n cui si mi-am luat palaria. Am lasat blugii lungi pentru pantalonii cei scurti. Am lasat bluzele pentru maieuri largi si aerisite. Am lasat bratarile pe aceeasi mana dreapta si am lasat plictiseala-n urma. 

   Am lasat postarea asta sa va anunt ca unu-n mai nu e doar o zi. Ci e o intreaga saptamana. Luna. Ba chiar o intreaga vara. Iar pentru mine, vara e revenirea la viata, la puritate si la chipuri afrodisiace.

   Ne vedem @Constanta. :)

Stay tunned.

miercuri, 10 aprilie 2013

Trecãtor.

   Alternosfera - Doua Eve

   Imi stau pe genunchi ambele coate. Stau rezemata de un perete, pe-o podea rece. Nu-mi explic ce se intampla. Caci am trecut de la o stare animalica de placere si amuzament la una de o profunda anxietate. Ma doare plamanul, dar asta nu ma opreste sa nu trag gudronul in piept. Si sa ma uit pe sub parul ravasit in oglinda ce-mi este in fata. Expusa rusinea sa stiu cum se simte.
   Ma uit in juru-mi. Vad peretii ce tin lipiti acea oglinda. Era var. Si nu era frumos crosetata culoarea in jurul oglinzii. Era.. murdara. Chiar si marginile oglinzii. Chiar si acele "butoane" ce-o penetrau pana la vazu-mi stramb de intuneric. Sau lumina. Raze ce se reflecta prin geamatul ala de ferreastra sparta. Ciobita. Cu niste carpe ce atarna, fluturand, legate de acele varfuri de sticla ciobite. Geamuri carpite de amar de frig si neintelegere. Si prostie.
   Imi dau seama. Sau poate nu. Nu-mi dau seama cine e creatura aia infricosatoare din fata mea. Mi-e frica sa ma misc, caci stiu ca se va misca. Studiez intreaga oglinda, c-o sete nebuna de lichid. Si.. nu. Nu unul din acele lichide ce penetreaza camera prin colturi, prelingandu-se pe peretii verzi de mucegai care din zi in zi se tot extind. Si balta de apa din mijlocul camerei care e umpluta mereu la fiecare ploaie ce vrea sa intre prin gaura din tavan. Carpita si ea din resturi. Dar fara folos.
   Sunt o vietate. Una ca acea "iarba" miscatoare din colturi. Ce se extinde in fiecare zi doar pentru a supravietui. Fara niciun scop, decat cel de a infecta. Cum ma infectez zilnic cu tutun si cu aburii de jeg din acele colturi. Din acea balta in care sting chistoc dupa chistoc. Cu tot cu paru-mi mult prea lung si ingrijit doar in moment de smerenie in fata Divinitatii mele: niciodata.


Si ce ma face sa regret in fiecare zi
Ce ma enerveaza si-mi chinuieste mana amortita de frig
Corpul asuprit de ger si raceli grave, pneumonie, mizerie
Ce astept ca un cadou de ziua mea, pe care nici n-o simt

Trecutul. Ma ucide.
Si oricat as vrea sa-l carpesc cu lucruri noi.. 
Nu voi reusi.

Stay tunned.


luni, 11 februarie 2013

De-ale lu' Madam Realité #5

   Ana şi Dan - Copiliţă Fără Minte

   Pomenea de o masă verde. Cu săptămâni în urmă de asta tot vorbea. Îşi făcea planuri. Se gândea pe vreme ce-şi foia corpul prin pat, întorcând biata pernă de pe o parte pe alta. Îşi freca fruntea în zi neortodoxă şi bătută de povara weekend-ului pierdut. Îşi plângea blănitura bolnăvioară.

   Doar câteva ore o despart de peştera parcă din piatră, dar e din cărămidă. Roşiatică ca frica ce-o are permanent pentru bestia cu două picioare. 

   Şi doar esenţă de Ink pe foi de examen. Înconjurată de străini. Pe scaun străin. Pe bancă de străin. Şi cu sentiment straniu la fiecare literă legată de alta. Fără muzică. Doar ea, izbită de realitate ca de peretele roşiatic. Aspru la atingere şi cu şanţuri. Mai aspre dacă ajungi să le simţi.

   Ca atunci când vrei să descoperi un om. Aspru pe dinafară, căci aşa e construcţia omului. Şi sentimentul ce e cu mult mai zgromţuros. Ăla de-i înăuntru şi e fumuriu.

   Şi dacă m-ai întreba.. Aş plăti cotizaţie să scot fiecare cărămidă în parte. Să ştiu că numai sunt legate prin sentimente. Că-s sudate cu sentimente. Că ştie şi Ink acest lucru. Ca să ştie că se ascunde ororitatea sa de moment. Undeva în peştera 'ceea roşiatică.

Cu drag,
Madam Realité



joi, 10 ianuarie 2013

Lipsă de orice.

   Guess Who - Plictiseală

   Dragul meu High Ink,

   Am venit şi vin zilnic pe la tine, sperând că voi scrie ceva awesome. Ceva ca-n zilele apuse de sfârşit de vară sau cele de toamnă. Chiar şi zilele ce depăşesc numeric gradele Celsius în minus, iarna. Dar.. fatalitate!
   S-a terminat vacanţa de iarnă, iar eu tot încerc să scriu ceva. Şi am scris cam trei postări. Le-am dat save, dar parcă niciuna nu e bună pentru a fi publicată. Or.. not yet. Nu ştiu cum o s-o înghiţi. Şi cum te iubesc atât de mult, m-am gândit să te anunţ din timp că o să-mi mai ia câteva zile să găsesc inspiraţia aia tâmpită şi cheful ăla nebun.
   Am un moral.. plictisit. Da' plictisit rău. Dacă acesta ar fi umanizat, sigur ar fi un tânăr nebărbierit, shirtless şi cu pantalonii-n vine. Mai mult aş scrie despre cât de mult îmi iubesc patul şi despre cum am îmbătrânit în casă la cunoscuţii din Bucare'. Chiar şi trei zile. Mor.
   Voi ajunge curând la Constanţa şi-ţi voi comunica ce am făcut. Dacă am găsit cheful sau o să trebuiască să trag mobila ca s-o scot afară din ascunzătoare. De această dată căutând moralul şi inspiraţia, nu ţestoasa care a evadat din acvariu cu zece ani în urmă. (:


Cu toată dragostea,
A ta verigă,
Ink

   P.S.: Te rog să le spui cerneliştilor că-i iubesc şi să aibă puţină răbdare. Dacă nu voi găsi inspiraţia pierdută prin bagaje feminine, atunci o voi obţine din surse masculine. And I swear to God you don't wanna see that dark side of me. 

   P.S.2: Cred că o să obţin inspiraţia din.. sursă masculină. Cred că o să-i distrăm pe cernelişti. 

   P.S.3: Îmi place laptele cu ciocolată. Să mă aştepţi în gară la Constanţa cu unul şi poate-ţi scriu un epilog. ;3

   P.S.4: *wave*.

miercuri, 26 decembrie 2012

Moş Crăciun şi prietenii săi.

   Taylor Swift feat. Ed Sheeran - Everything Has Changed

   După ce am franjurat atât străzile cu stimaţii mei bocanci în căutare de cadouri perfecte, cât şi magazinele gen Sephora (în care mă simt strâmtorată, nu alta), mă cam bucur că a trecut şi Crăciunul. E totul adunat într-o concentraţie imensă de substanţe dulci şi mirosuri îmbătătoare de "sânge al Domnului" şi de-ale gurii. Mult roşu ş.a.m.d.

   M-am ales cu ce mi-am dorit şi nu. Nu-i vorba de electronice. Alea se iau în cursul anului. Acum vorbim de cadouri, actually. Şi prin cadou, mă refer la ceva în care chiar pui suflet atunci când îl dăruieşti.

E: Cu fundiţă deasupra? :D

   Da! De ce nu? 

   În fine.

   De Crăciunul acesta m-am bucurat de o imbecilitate. Una mărunta care poate ridica sprâncene dubioase. Şi totuşi.. ce-i mai plăcut, decât să-ţi petreci Crăciunul acasă? În casa în care şti că te-ai născut şi ai crescut mare? Cu bune şi rele. Cu credinţa că Moşu' chiar vine şi nu e tata costumat în el, care-o pupă pe mama. Cu fratele meu care era pe jos când îmi vedea expresia, atunci când era Moşu' în faţa mea şi-mi dădea plăcerea aia materială notată pe listuţa ce n-am scris-o niciodată.

   Cu brad împodobit, luminiţe, atmosferă de familie, muzică, "Lorelei", bunica, în minus bunicu',  mama, în minus tăticu', frăţioru', mâncărica, pijamaua cu Hello Kitty, prăjiturelele (afurisitele..), tableta grafică, vecinii mult prea fericiţi la miez de noapte, desene, geam plesnit în ger şi vise. Astea au fost elementele Crăciunului meu perfect.

   Şi că tot m-a întrebat cineva cum îmi organizez vacanţa de iarnă..


      Yeah, right. Numai prostii fac şi nu-mi termin temele de vacanţă.

   Iar acum, Blogosferă, pregătiţi-vă de ceva ce mie mi-a marcat copilăria, adolescenţa, existenţa.. whatsoever şi cred că şi vouă:

Sincer, la mine nu trece Crăciun fără să-l văd p-ăsta. xD

   Şiiiiiii s-aveţi zile dalbe şi mărunte 
   Cu brad şi miros de munte
   În zile de sărbătoare
   Eu.. mă bag la culcare. :3

   See ya. Stay tunned.