Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

joi, 24 aprilie 2014

Am doar atât.

   Vama Veche - 17 ani... infinit

   Îmi spun să mă grăbesc, să-mi aleg calea pe care vreau s-o urmez mai departe. Îmi spun apăsat că nu mai e timp. Bat cu unghia în sticla ceasului kinetic, neînţelegând care ar fi rostul unui ceas aşa elegant pe-o încheietură atât de grosolană. Mă uit la ei. Nu pot să cred că ei mă obligă să fac ceva imposibil de realizat acum. Îmi cer să schimb.
  
  "Dar ce să schimb?", întreb. Şi nu răspunde nimeni.

   Mi-au spus să mă gândesc. Dar de ce? E prea devreme. Nu sunt decât o adolescentă care se împiedică prin căte-o dragoste, două şi care nu poate face mai mult, decât să decidă lucruri de-un ceas, două pe baza unei filozofii a unui viciu condamnat. Sunt în stare să trec cu vederea lucruri mărunte, să plâng când îmi vine şi să nu recunosc lucrul ăsta, să mă ataşez destul de repede, să fiu energică şi sociabilă cu toţi şi să evit persoana pe care o îndrăgesc. Da. S-ar putea numi frică. De greşeală. De prostie. De faptul că aş săruta-o, dar.. ceva încă nu mă lasă s-o fac. Să visez când mi-e de şcoală şi să-mi fie de şcoală când nici nu-i momentul.

   Îmi spun mereu "pune mâna pe carte şi învaţă!". Sunt sătui de toate cărţile pe care le-am strâns în braţe, pe care le-am iubit din priviri, filă cu filă, rând cu rând şi pe rând. Nu ştiu ei oare că învăţ la fiecare întâlnire cu prietenii, că serile aud teorii filozofale care au logică, că-n astrologie, magie e când stelele se-nvârtesc când stai pe loc? Nu ştiu nici faptul că ei mă obligă să tocesc pentru o notă. Iar eu nu vreau să tocesc. Asta nu înţeleg ei.

  Mă văd ca pe un copil, dar îmi oferă lucruri de oameni care mai au puţin şi-şi iau viaţa-n piept. Nu-mi lasă libertatea, deşi asta îmi lasă de înţeles. Unul depinde de mine; e lipit. Iar altul e delăsător; de parcă nici nu-i pasă. Nu suport.

  Am dat semne de trăsături depravate la o vârstă fragedă. Au strigat la mine că nu aşa e bine. Am devenit ca ea şi mulţumesc şi acum. Că nu-s căzută în muzică proastă, că n-am oameni în anturaj care nu merită, că mă îmbrac ca un om normal, că nu-s scoasă din emisiunile tv cu rating imens. Acum îmi zic că mai bine e aşa. Degeaba! La prostie nu mă cad, la cafenele fancy nu mă duc, nu port fuste că nu-mi plac, nu depind de nimeni,  nu zic "iubi", decât în râs.

  Râd de mine, în prag de majorat, că nu ştiu noţiuni logice scrise pe hârtie. Nu, dragilor. Ştiu mai mult. Am trecut de capitolele trecute pe hârtie. Am învăţat să văd şi dincolo de foaia dată de ei, de ce mi-au zis să văd, de ce vor ei să cred, de cum mă vor ei pe mine. Mai am aproape două luni până la şaptişpe, dar am simţit destule şi am văzut multe. Sunt convinsă că mai sunt multe acolo, departe, dar nu vreau să mă gândesc chiar acum la viitor.

Vreau să alerg pe plajă, să mă dau din nou pe skate, să revăd oamenii mei dragi, să devin un exemplu pentru ceilalţi, să fumez şi să dau shot-uri cu fum, să nu-mi mai fie teamă să iubesc, să strig tare "te iubesc", să scriu încontinuu, la tristeţe sau fericire, să am neajunsuri ca să-mi pot face singură ajunsurile, să mă plimb seara, fără să ţin un fel de teamă în sân, vreau să nu mai aud "aşa cum poartă toate fetele", să-mi treacă mica reţinere pe care o mai am în a vorbi unui public, să rămân mereu cu sufletul de voluntar, cu curiozitatea din luna august a lui 2012, cu acelaşi avânt spre necunoscut, să rămân acelaşi călău al necunoscutului pe care nu-mi propun să-l las necunoscut.

   Mă bucur că fericire îmi pot găsi în orice zâmbet, în orice voce de copil, în orice îmbrăţişare adevărată, în orice ţigară la orice ieşire cu oamenii mei.

Doar să nu-mi mai spună nimic.
Sunt în prag de şaptişpe ani.
Vine vara. Am reînceput să scriu.
Sunt fericită şi iubesc.

sâmbătă, 12 aprilie 2014

Minimă frenezie

   One Lion - Sweet Reaggae Music

   Credeam că te-am pierdut şi că nu te voi mai găsi. Te-am găsit unde nici nu am sperat. Te-am găsit în mersul meu tolomac, cu ochii în contrapostul fizicului tău. Am vrut să ating ceva din ce reprezenta energia aia a ta. Erai pe iarbă, rezemat om cu picioare întinse. Era şi şaica cu cerneală p-acolo, în preajma ta. Ba chiar în ale tale braţe. N-am văzut mult, că mi-a năvălit auriu în faţă.
   Nu mai exista nimic atunci. Era doar o stare de inerţie, deşi mă lipisem de trup viu. Nu era al meu. Nu concep trupuri vii unul pe altul, decât dacă unu-i latent şi rece, iar celalălt îi este opusul. Aşa le ştiu.
   Mai puţin muritoare să tot fiu, aici, pe blog. Oriunde, de altfel. Căci aşa simţi bucuria ariei de dincolo de imaginea de perfect a oricărei acţiuni sau fapte reperate. Nu poţi studia o îngheţată în plină vară, căci s-ar topi. Mai întâi, scapi de ea, apoi te reîntorci în gând şi scrii tot ce te-a tăiat în momentele acelea. Cum era aşa şi pe dincolo şi cât de rece era în comparaţie cu nisipul ud de sub tălpile tale.

   De "nu ştiu" mă-mpiedic mai-mereu în vorbire. Nu că n-aş ştii, dar e moment de respiro între gânduri. Dădusem exemplul cu îngheţata. Înainte s-o cumperi, cum ai cerut? Poate cu "daţi-mi" sau cu întrebări de cu "aveţi?" şi "ăăă, nu ştiu". E acolo? Da. E mereu acolo. Fie că vă daţi seama sau nu. Este şi va fi mereu un ceva ce probabil ţi-ai fi dorit să fie şi să apară, să fie şi să n-apară sau să fie şi ştiut de tine că este doar.
   Parafrazare la ce a spus x şi y se face. Doar că la mine, "a parafraza cu x şi y" se rezumă doar la grafice şi funcţii vechi. Gândire flexibilă mai-mereu, dar cu x şi y, mereu liniar. X şi y sunt oameni de care nu îmi pasă. De care nu-mi pasă când merg, când mă ţin de mână cu un factor z (deosebit în comparaţie cu celelalte), când mănânc ca un ogar chips-uri la iarbă verde sau când mi-e de fredonat cântec de dor în local dra(c)g.
   Mi s-a spus într-un fel, că trec de la un subiect la altul rapid. Şi ce? Toate subiectele se ţin acolo, legate ca şi cărţile lui Garone, cu cureaua. Sunt acolo, toate, strânse, existente. Deşi trec repede cuvintele mele peste un subiect când şi când (căci des nu se întâmplă), se înjectează în discuţie, ca mai târziu să apară efectele cuvintelor medicinale. Să se ajungă tot acolo unde se vrea.
   Când e să te-ndrăgosteşti fără voie, fii recunoscător. Nu neapărat persoanei pe care o îndrăgeşti, ci faptului că ai reuşit să ajungi şi aici. Crede-mă, din dragoste se adună multe calităţi din tine şi pot răbufni într-un chip interesant. Depinde cum îţi mânuieşti calităţile descoperite sau redescoperite. La prim semn de îndrăgosteală, am început să scriu, cum n-am mai făcut-o înainte. E destul de tare.
   "Aşadar" şi "prin urmare", găsirea ta, a omului ce mă ţine undeva între îndrăgire şi indiferenţă, îmi trezeşte amintirea primei scrieri. Iar prima a fost poveste. "A fost odată..." cut the crap. Poveştile nu-mi încep niciodată cu formulă de început specifică, ca la basm. Fiecare poveste îmi este ideală şi specială în felul său. Cum mi-e şi fiecare om pe care l-am visat măcar o dată-n viaţă în luciditate, cu gândul cocoţată în copac imaginar cu trunchiul de la încheietura lipită de tâmplă şi până la cotul lipit de bancă sau de birou.

    "Pentru că"-uri sunt destule, dar nu merită. Doar vreau să simt iarăşi unicitatea imperfectă a valurilor ce să-mi inunde picioarele, în timp ce mă scufund în nisip. E o chestie de-a mea. Dacă ne scufundăm picioarele împreună în acelaşi loc sărat, eşti omul cu care aş sta alături la orice. Chiar şi la beţii crunte, date-n una, două, trei persoane, în mesaje fără noimă şi fără umbre la înţelesuri. Liniar vorbind, te-aş iubi. Nu te-aş lăsa în pană şi nu te-aş căuta la răspunsuri, pentru că tu însăţi ai fi răspunsul. Aş calcula de zeci de ori, să văd dacă eşti compatibilă cu cerinţa. F*tu-i ipoteza, că tot ceva ce ţine de tine ar fi influenţat şi cerinţa. Şi aş piguli mult un răspuns pentru cerinţele tale. N-ar fi sec, de cu "da" sau "nu". Aş fi inclus un "nu ştiu", deşi aş fi ştiut perfect. Numa' să nu par cărăuş de amintiri şi de informaţii inocente legate de tine.

miercuri, 9 aprilie 2014

Oameni şi neoameni #4

   Emeric Imre - Ramuri de lumină

   Este om din start. Om ca toţi oamenii, dar pentru mine, e mai presus decât oricine de până acum. Este ea, om de-apucă creştet de păr brunet şi creţ la una sută şaizeci şi încă puţin de centimetri de la sol. Dac-ar fi să număr grandoarea sa în unitatea mea de măsură, în ace cromatice, şi să mă gândesc cum înmuiate în primejdii timpurii şi înţepate-n carne vie, ele s-au transformat din dureri crunte în provocări. Pe care ea le-a înfruntat.
  
   Mă ştie. Îmi simte starea chiar şi prin glasul înţepenit brusc în clapa telefonului. Ca atunci când mă plâng că nu-i chioşc deschis şi că n-am de unde să iau buca' de hârtie de tipărit în bus. Sau ca atunci când înainte de concerte, pun totul la punct şi o asigur de tot ce vrea ea. Sau ca atunci când eram de-o şchioapă şi plângeam pentru patru la mate, ea mă asigura că e doar o notă şi că o pot îndrepta. M-a suportat şi mă suportă, când nici măcar eu nu o mai fac. Şi parcă-ntre ziduri gălbui, unde nimic nu-mi plăcea, ea m-a făcut să-mi placă chiar şi culoarea aia de 'yellow' spălăcit. Fiecare buclă şi fiecare drum înspre care mă pregăteam să merg.
 
  Am admirat-o ca model al feminităţii, ca perfecţiune în miniatura perceperii mele de pe-atunci. În desenele mele naive, schiţam mereu unghiile, ca fiind predominante. Mereu contur în jurul buzelor sale, val de amor, ca "v" şi ca "u" combinate armonios în cântul alfabeticismului vorbelor ei. Imediat lângă, pe stânga, în culoarea pielii cu o uşoară tentă pigmentată nonfictiv, un punct îngroşat în desenele mele naive. O aluniţă. Urcate pe scări, în linii frumos trasate către al său palat al simţurilor olfactive, sunt două şanţuri. Le-aş caracteriza ca lucrul ce-l ador la oameni. Ca valurile vecinei mele, marea. Iar nasul.. bilă rotundă, care, din gene, mi-a picat şi mie în codul genetic. O am pe faţă. O am în mijlocul nasului, ţinută între nări proporţionate. Totul se urcă, parcă, şi se desparte în două. Întocmai unui pom. Înfloreşte din tot sufletul când este fericită, când ambele părţi ale coroanei îşi scutură frunzele veştejite şi-şi arată splendoarea. Iar pom fructifer şi mai roditor ca aceste, nu cunosc altul. Ochii săi sunt încărcaţi de diverse sentimente, dar mereu vei găsi calm în amăruiul nuanţei sale. Detaliile sunt perfecţionate şi evidenţiate de genele sale lungi, care, prin puterea cuvântului său, se transformă-n păsări, când râde. Iar partea de sus a coroanei este formată din două perechi de sprâncene, brunete ca şi părul. Are ten măsliniu, dar nici atât de mult, încât să nu se vadă când e roşie de frig, de cald sau de emoţie. Rădăcinile sale sunt în tălpi, ca simbioză a visului şi al realului, pe care le combină.
   
   Suflet cald care se hrăneşte din bucuriile celorlalţi, ce ajută deliberat pe oricine, ce m-a învăţat că minciuna-i mârşăvie şi că falsitatea e aidoma celui dintâi. Om ce m-a văzut şi mă vede în chip unicat. Om ce a trecut, trece şi va mai trece peste multe. Ce va vedea multe. Ce va simţi. Ce preţuieşte fiecare clipă, de cincizeci şi doi de ani. Ce pune planul de bătaie dimineaţa, la cafea şi la Dunhill albastru, dar care în trecut era întotdeauna Kent patru. Ce transpiră feminitate, parfum, şi glume. Care prin gest de a-mi arăta că pot, m-a lăsat să aleg  ce doresc. Că e fricoasă câteodată şi că plânge. Că e acolo pentru mine oricând, cum nu e 'simbolul masculin' niciodată acolo, nici când îl chem. Că e acolo, chiar şi când n-o chem. Că e una despre care aş scrie în rânduri infinite, cum scrie şi ea, de altfel.

   Singura persoană care îmi înseninează ziua încă de dimineaţă. Că o stresez şi ne certăm, dar întotdeauna ne împăcăm şi uităm că a fost vreodată un conflict. Că mi-a pus numele 'Maria' pe care îl scriu mereu pe teste, proiecte şi documente, dar cu care niciodată nu mă recomand. Deşi ea mi-a zis s-o fac, da' mna...
  
    Ea este mama. Iar azi, în fiece an, din '62 şi până acum, ţin să-i zic "La mulţi ani!"
   Cu tot cu "te iubesc şi poţi să-mi zici Maria, că nu voi comenta" ş.a. , ş.a. .. :)