Evadarea

Benjamin Francis Leftwich - Atlas Hands

   Pană la bască de prunc în plin ianuarie. Căzătură prostească înainte de provocarea vieţii unui muribund. Mână tremurată sub încheietură, explorată-n puls, ascunsă-n mânecă slab luminată. Zid lucid între realitate fixă şi realitate mobilă, mai transparent ca cerul pe balcon, în întârziată seară, spălată de zăpadă şi lacrimi scăldate-n alcool.

   Muribund scăpătat, puţin treaz în faţa uşilor automatizate, blocate de ger, larg deschise altora, Mici Oameni, fii ai Sorţii, întâlniţi sub aceiaşi boltă. Tot aia înafara căruia unul dintre ei a oferit cândva o floare şi a primit înapoi un boboc al unui nou început. Aşteptând începutul acesta, îngheţând de necunoscut, aşteptând feţe vagi, văzute ca-n bălţi de apă pe care s-au avântat picături călătoare, luând o barcă a unui zeu sinistru care să-i ducă, între apus şi răsărit.

   Trei secunde însemnau ora ca peniţa pe hârtie şi cărţile se legau cu cuvinte şi se citeau pe-ascuns. Părerile se aruncau în cafea, dar nu se puteau spune fără durere. Ţigările se fumau nonşalant între stânci strâmpte. Ochii nu se vedeau, dar se simţeau priviţi, privind în direcţii opuse. În oglinzi ale propriilor destine, proiectând imagini, simţind vibraţii, pulsând aburi, apoi transformându-se-n soare. Topind toate amintirile, făcându-le lichide, prezente. Căci doar aburu-i trecut, iar restul îi băgat în timp, ca visele de pe timpul zilei, ca lupii ce zboară ca muştele prin păduri şi care bâzâie mai puţin iarna. Nu se aud. Totuşi, ierburile pădurilor îi simt.

   O-ntâmplare a făcut ca unul să zâmbească, urmărind chip în plină lumină, ascuns în beznă. O-ntâmplare a făcut ca acelaşi să zâmbească, privind. O-ntâmplare, simplă, privită, simţită, reamintită; trecută ca trenul peste o monedă pusă pe una dintre şine: bine presată, între materie, os, aer. Circuit, invers, continuu.

   Vorbele erau într-adevăr de prisos. Alcoolul făcea şederea mai plăcută, dar o revedere oricând e binevenită c-o beţie, c-un banchet de sentimente pe care unii şi le neg; de aceea nu e nevoie de cuvinte. Sunt de prisos. Drogurile? De prisos. Tinereţea? Singurul care nu-i de prisos, căci priveşte înainte, la mare altitudine. Ştie că drumul pe care îl are de coborât e lung, intens, plin de pericole şi plin de provocări. Jumătate. Doar de timp, gândindu-te că nu eşti pregătit. Dus. Fără timp prea mare de percepţie a clipei, gonind spre ceva ce vine de la sine: viaţa.

   Viaţa e găsită-n extreme. Călătoria e lungă, iar de multe ori biletul nu se cumpără, ci se obţine prin schimb de priviri şi gesturi calde. Mulţi se pătează vulgar, împingând în stânga şi-n dreapta. Planul? Nu te păta. Simte căldura din propriile vene, simte-te în plin ger, fugi, umflă-ţi gâtul, stai la treizeci centimetri depărtare şi fă pas mai aproape. Că te cuprinde cu mână după cap, că te simţi mic, dar totuşi încrezător. Nu mai e teorie de-a ta despre viaţă, dar e moment. Viaţa este făurită din momente sudate-ntre ele.

   Patru de ducă, trei de speranţă, două de reverie, una de boală, infinit clipit, jumătate de oră lacrimi, ore cu nervi, seri cu ţigări afundate-n gânduri, priviri la kilometrii depărtare, munţi sinceri, mult prea evidenţi ca să se eschiveze, alcool şi pierderi de memorie, tutun rulat şi tutun, pur şi simplu, oameni izolaţi de civilizaţie cu bun simţ şi empatici, animale iubitoare, străzi străine, devenite noi străzi pavate cu amintiri, Turn Negru văzut peste acoperişuri, gheaţă, revenire-n copilărie, revedere, amintiri, noi prietenii, legături vechi, chip care n-a fost găsit în ploaie, nici în nisip, nici bestie, ci simplu chip, atât de simplu, condus de chip alb în local cu parfum de casă, masă cu aromă efervescentă, ‘i-auzi ce aud’, sistem de sisteme, galaxie întreagă acoperită de piele şi ceva alb, un alt ceva alb, ceva în non-culoare pură, ceva ce se vrea scris, ceva ce s-a vrut scris şi a fost, un alt scris, un alt creion, deşi acelaşi; acelaşi Murakami cu alte impresii, un cap, mii de dureri, sentiment de moarte, acasă, cu alte ambiţii, deşi aceleaşi.

Munte cu duiumul.
Inspiraţie din Braşov,
cu drag.

Mulţumesc în toate zilele

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele ai fost acolo. Că te strigă cu abreviere de la numele tău, iar că abrevierea începe cu litera trei a alfabetului nostru. Că ştii că trei e-n numele meu mic şi că a cincea literă din alfabet se află la-nceputul numelor noastre mici. Că am o superstiţie ciudată cu numărul ăsta fatidic. Că eşti cinci, iar eu trei. Că le-ai ales cu intenţie din pachetul de cărţi.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti cu mine şi-mi asculţi aberaţiunile şi-mi apreciezi fiecare mic succes. Că-mi ştii post-it-urile de pe uşă. Că ştii mesajele lor.
   Îti mulţumesc că-n toate zilele de la Credinţa am făcut apropo-uri subtile despre pizza şi că rânjeam faţă-n faţă. Că te gândeai la ce mă gândeam şi eu. Că nu mai ştiam de mine, dar bine am făcut în micile mele perioade de black-out, ulterior venite-n amintire după o lună aproape. Că am împărţit un cer, o confesiune de-a ta la care am zâmbit, o dimineaţă răcoroasă de inceput de iunie. Că n-ai dormit când eu dormeam şi că ştiai la ce oră am adormit. Pentru că erai acolo, să-mi auzi respiraţia, devenind din ce în ce mai grea cu înaintarea mea în lumea visului.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele adorm şi te găsesc în vis, mai des decât ţi-am spus până acum. Că sunt vise cuminţi, dar pline de sentiment. Că nu sunt perfecţionistă, dar tu da. Că eu niciodată nu ajung la timp, iar tu mereu. Că vezi felinare şi vii cu idei de geniu. Că râzi şi te bucuri. Că eu mă bucur de bucuria ta.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti mult. Că îmi oferi onoarea de a-ţi auzi glasul şi zămislirile din minte. Că mă inspiri şi că vreau să te desenez, dar nu reuşesc. Că-s a unşpea la arte, iar tu eşti c-o treaptă mai înaltă. Că-i mate-info şi nu arte. Că ţi-e roşu pe alb, iar asta ţi-e uniformă. Că eu n-am şi că vreau.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi spui ce se întâmplă în jur. Că-ţi place ploaia. Că şi mie-mi place. Că se-ntunecă afară, dar tot luminează ceva. Că e felinar deasupra noastră, dar care nu dă atâta lumină ca şi tine. Că-mi frigi pielea, dar prin ardoare, mă simt bine. Că e tot ceea ce sper să fie într-o seară. Că în toate zilele sper asta.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele, când poţi, treci şi pe blogul meu. Că vezi că ţi-am scris asta şi că ştiu că ai citit-o. Că ştiu că cititorii mei ştiu despre tine. Că eşti tare. Că dintr-o experienţă, am ajuns să te cunosc. Că am ajuns să te sărut fără jenă, oriunde, ţinându-te de mână. Că eşti acolo, dar totuşi eşti aici. Că e octombrie şi că ajung acolo. Că mă ştii şi ştii cum sunt. Că poate-s proastă, dar tu totuşi mă priveşti cu cei mai blânzi ochi. Că scriu acum şi aici, despre tine şi despre tot, întortocheat prin proza mea specifică.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele de vară ieşeam şi că te vedeam. Că de la Credinţa, surâdeam la ideea aceasta. Că ideea devine realitate şi că nimeni nu mai are poveşti triste. Că totu-i fain şi chill acum. Că totuşi, trăim o aventură. Că totuşi, parfumul tău încă persistă. Că totuşi, am avut un curs genial, purtându-ţi parfumul pe gulerul tricoului meu. Că erai la curs şi că voiam să stau cu tine, dar mă presa timpul limitat şi programul de la grupă. Că am cântat în pauză cu şaica mea de la arte cu dread-uri, care dădea cu foc la chitară. Că erai acolo, iar eu mă drogam cu cofeină şi tutun. Că stăteam îngropată în agendă, pregătindu-mă pentru sesiunea de după pauză. Că te-ai simţit bine.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele de cu doi şi opt în zecimale băgate ale lunii a cincea din calendar, voi sărbători. Că ai venit aici să schimbi ceva. Că ai venit ca să creşti şi să devii un om mare. Că vei fi un exemplu pentru alţii, înafară de mine. Că ai să fii genială şi că-ţi vei spune cu tărie planurile de bătaie. Că eşti bines la organizare şi că ai atâta poftă de viaţă. Că te voi ajuta în orice vei avea nevoie, deşi ştiu bine că poţi duce totul şi fără ajutorul meu. Că voi insista până-mi vei da o palmă şi să-mi spui ceva de reţinut pe viaţă.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele săptămânii mă reîntorc în parcul de la gară. Că, deşi mulţi pleacă, tu rămâi. Că trenurile din visul tău se grăbesc, dar tu rămâi calmă. Că eu nu-s deloc calmă când trec pe lângă loc-şorul de duminică după-masă, la copac, pe iarbă. Că oameni erau, dar nu erau. Că m-ai făcut să nu mai fie nimeni. Că m-ai lăsat să fii numai tu. Că mi-ai văzut ochii în toate luminile după-amiezii. Că am văzut în ochii tăi căprui, continente albastre. Că am făcut înconjurul lumii într-o plimbare pe Faleză şi prin Centrul Vechi. Că ai dat sens zilei mele şi a multora de atunci.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele de şapte a lui "semptembrie" îmi voi aminti de Faleză Nord. Că a fost o aventură nocturnă care îmi face mulţi muşchi ai feţei să-mi formeze zâmbetul. Că te-am cărat şi că-ţi băgai bărbia în începutul coloanei mele. Că de-acolo începe viaţa, în termeni filozofici. Că nu ştiai, dar acuma ştii.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi dai imbolt pentru orice şi-ţi mulţumesc pentru faptul că-mi dai motive să-ţi mulţumesc pentru încă pe-atât.

Pour thoughts on the railway.

   Bon Jovi - Always


   Am fost acolo. În geacă maro şi-n nerăbdarea venirii surprizelor viitoare. În faţa şinelor groase şi ruginite, bătute de-atâtea ploi şi trenuri. Stăteam şi mă uitam în zare. Singură. Căci aşa am şi venit. Singură. C-un geamantan micuţ şi cu emoţii de capitală. Să ţi le aduc şi ţie, Constanţa. Să împărţim mai târziu fericirile şi gândurile. Apoi să râd, orice ar fi.

    Să mă trântesc în pat şi să mă uit la tavan. Să mă uit la lustră cu lumina aprinsă până ce văd acea pată albastră pretutindeni. Să mă întorc la inspiraţia care mă aştepta încă din gară. În faţa acelui ceas care mereu a mers, dar s-a oprit. În faţa a tot ce-mi este drag despre Constanţa. Surghiunit oraş în vremuri moderne.

   Şi merg. Mă plimb dintr-o parte într-alta a peronului. Mă uit pe bilet şi aştept ora care era tipărită pe acesta. Mi-l frâng în buzunar, oftând. E frig şi începe să ningă. Cu fulgi mărunţi, asemuiţi paşilor pe peronul aproape gol. Eu, gândurile mele şi aroma sa în geamantanul meu.

"Dar mă întorc. Îţi promit."

   Asta mi-am zis după treizeci de minute de aşteptare. Întârzia. Mă făcea să-mi clătesc minţile în nea pură de atmosferă agitată. Şi mai agitată peste acea gară. Peste acele blocuri. Căci e Bucureşti şi el va fi mereu agitat.

   Îmi dau părul din calea ochiului. Mereu pică când bate puţin vântul. Şi-mi spulberă fularul care flutură uşor în partea opusă trenului. Ca şi cum mi-ar spune "Trebuie s-o iei pe aici".

   Şi de-aş fi avut curajul s-o fac, m-aş fi aruncat pe şine şi aş fi fugit. Mi-aş fi făcut drum printre peisaje şi aş face pauze pentru a face cu mâna călătorilor ce vin cu trenul ce trebuie să-l iau. Ce ar fi trebuit să-l iau. E trist cum unele lucruri nu pot fi reale. Nu le poţi face reale, căci sunt prea prosteşti şi incredibile.

   În plus, biletul îmi aluneca printre degete în buzunar. Ce puteam face? Trebuia să iau trenul. Trenul care-l văd venind cu repeziciune şi cu zgomot. Locomotiva încearcă să se proptească undeva ca vagoanele să-şi ia poziţie de gazde. Mă-ndrept către gazda mea albă şi urc. Îmi urc şi bagajul cu aroma sa înconjurându-l. Înconjurându-mi Universul.

   Universul ce el îmi era îmi este acum coridorul cel lung. Galaxia mea este compartimentul monoton în care mi-am pus lucrurile cu aromă împrumutată şi nimic mai mult. Am rămas în Univers cu ochii aruncaţi peste geamul acela murdar. Pe câmpuri şi terenuri ce erau odată curate. Peste lucruri ce trec cu uşurinţă sub tălpile călătorilor acestui tren.

   Plecasem cu un motiv, iar această călătorie m-a făcut să înţeleg că numai sunt un copil. N-am fost însoţită de nimeni în această cursă, iar când am ajuns în Bucureşti cu telefonul în mâna dreaptă şi cu mânerul troller-ului în cea stângă, căutând în agendă numărul de telefon al mătuşii, mi-am dat seama ce se petrece.

Am vrut sau nu, mi-am început prima călătorie în viaţă.

Pentru a-mi cunoaşte limitele şi pentru a trăi experienţe.

Pentru a înţelege şi pentru a susţine această înţelegere în viaţă.

Şi pentru a deveni persoana importantă ce vreau să fiu.

Să dovedesc că pot fi capabilă.

Să-ţi pot arăta că pot călători
Cu aroma ta
pretutindeni.