Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta viata. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta viata. Afișați toate postările

miercuri, 26 iunie 2019

Valea Domnului


   Sau mai bine zis, cum mi-a zis Domnul, "valea!"...

   Nu a fost nevoie decat de o imbalsamare inainte de botez, pentru dramatismul clipei. Era un templu format din natura creola, deschisa ziua, la fel de deschisa si noaptea. Doar tonurile se schimbau pe piele. Doar tonurile se schimbau pe piele.

   Aveam valea peste care mi-am primit cateva, gaurite vai de rauri care nu se opresc sa sovaiasca peste noapte si pana-n granita barbiei. Mai erau niste pomi printre care incercam sa ma ascund, dar, intocmai ca si un copil, un om scund, mic si nedemn fat de tot ce s-a creat, puteam vedea doar scoarta copacului. Ii simteam moliciunea ca dupa bruma diminetii, doar cu vazul: nu mi se permitea sa ating mai mult.

   In schimb, vaile m-au adus intr-un dans idilic contemporan. M-au pus in pantofi de step in asa fel, incat sa fac pasii pe vale in ritmul naturii, in ritmul clipei, in ritmul clipocitului de apa peste tot ceea ce vedeam, pielea la fel de uda precum pomii. Simteam ca sunt parte din ea deja, nu ea omul, ci ea mai adanc decat suprafata stampilata a pomilor, totusi fina. Am fost mangaiata de cununi de maslini, mangaiata pana-n centrul sistemului nervos, pana-n ambele vai de se-ncalzesc, elastici, grote umede pe interior. Mi-a patruns valea si acolo. Tot ceea ce eram, eram clipa de natura cu insasi parte din natura. Si nu doar ca eu existam ca natura, nu doar natura din care sunt format ca individ, ci natura unui sentiment inocent, copilaresc crezut uitat, inviat si revigorat in apa rece, dimineata, cand varfurile de epiderma se confundau cu centimetrii de iarba in adierea amar-uman a diminetii, delir-natural. O materie prea stearsa, dar existenta, intinsa pe pamant, intinsa pe scoarta si pe existenta, un soi de impletitura din mai multe gasite in noi: o patura. Pentru picnic-ul nocturn, complet vegetarian, m-am hranit, sau mai bine zis, natura s-a hranit cu mine, cu cantul meu si impreuna am pictat cerul, tavanul camerei mele, cu toate vaile pe care alergam cu crestetul in asternut. Toate ideile spre care alergam ca nebun prin camp. Camp cald, ploios, mereu cu cerul intr-atat de deschis, incat credeam ca ma va cuprinde feeria si ca-mi voi crea si eu un cer candva.

   Dar am cerut si mi s-a zis "valea!"

   Mutualitatea cu care o papadie poate coexista cu un om, cu un melc, un gandac, trei pisici si patruzeci si sapte de furnici este amutitoare. De aceea naturile din noi puteau lesne deveni savana in care ne puteam lafai labele de felina la soarele propriilor perceptii, ca un soi de oglinda, eu nu ma vedeam, dar mi se zicea ceea ce eram, desi eu nu stiam. Vedeam in oglinda mea usor ondulata, printre cele doua luminisuri, slefuite perfect ca doua margele inchise, intense la culoare, bucati din mine. Vedeam clar o licarire de fericire, un strop dintre mai multi, vedeam paharul si litrul, cateodata aruncat in ochi, dar in situatie extraordinara, fericita. Nimic nu e gresit intre noi, pomii, animalele, trifoii, oamenii, animalele, noi, rechinii de uscat, pestii de asfalt, bluzele de bumbac. Nimic nu e gresit in natura, mereu existand o codependenta a elementelor in sine, o simetrie de mana divina, de mana de fiecare faptura care poate vietui in sinea noastra.

   Cel mai greu a fost sa cunosc felina care m-a facut sa realizez ca leul din mine exista si daca privesc lumea cu ochi de pisica, dar cu intelepciunea agilitatii, a blanii, carnii grele si muncite, a labelor ce pot sfarama si combate orice. Mi-a fost usor sa o port in hamacul din sinea mea. Mi-a fost usor sa o las sa-mi cante printre organe sonete doar de ea stiute, foarte "metafizice". Cuvinte carora nu le stiam pe deplin intelesul, dar pe care le simteam...

   Valea.

   Pe care ma port si ma trimit este completa, dar e moarta. Pitoresc, dar mort. Natura moarta. Putea fi un portret al unei decedate, un clasic, o "Gioconda". Un rigor mortis al iminii, dar un iuvenis al spiritului, a materiei spirituale cu care materia organica poate jongla. Oricat ai vrea sa cauti o oaza de liniste, e completa aici. E o liniste asurzitoare. Din cer si pana-n magma. Apa ustura daca indraznesti sa o bei: sunt singurii litri ramasi de pe vremea cand mi se stropea in privire, sa pot vedea mai clar frumusetea din oglinda si de-acasa, in realitte, nu in natura pe care mi-o dadea la intrevederi. Fugeam pe strazi, cautand parcul, iar cand il gaseam, se simtea ca si cum ma sufoca: oxigenul meu nu era acolo.

   Am cerut cerul

   Si m-am ars. L-am privit; a inceput sa ma ploua cu foc. M-am pitit; a inceput sa ma usture pielea, sa-mi iasa basici, sa mi se faca arsuri. Fugeam de el; ma facea sa realizez ca fuga mea spre natura e totodata o simbioza si un fel de a imprastia un soi de muschi pe un soi de lemn de pe un soi de bucata din mine. Era natura completa, da. Dar se mintea ca-i lava, ca-i umana. Se mintea si ma durea. Necunoasterea de sine ma durea in pantec. Ma durea. Stiam ca n-o pot avea. Pe ea, natura vitalizata. Pe ea, inspiratia de-o credeam ca-mi amortizeaza orgoliul meu de scriitor. Dar nu exista asa ceva.

   Iar valea mea de azi?

   O cuprind pe toata cu suflul meu, suflul divinitatii nestiute. Vaile de sub bilele mele perfect slefuite ustura de guri de varsare, sarate, dar si cu dor, de caverne cu pietre albe, duse pana ara pamantul pentru de cu seara. Cand pana si apa permite informatiei sa se stocheze, cand emotiile prind forma biologica, eu nu concep scuza si minciuna, cand toate lichidele mele din corp devenisera una si aceiasi cu oceanul planetar, totul pe care stam si construim acum. Totul pe care fugi, de pe care crezi ca fugi, dar tot aici vei fi: in mine, implantata, iar eu, in tine, curgand la nesfarsit, prin arta, fapta si Ohm. Sunt fizica si esti, sunt timpul, si esti. Si mi-esti draga, Viata, dar ti-e frica ca ne-am putea indragosti, iar Moartea ne pandeste la usa.


N-as fi mai aproape de ideal, fara sa cunosc, vorba ta, "du-te-n pula", desi mai mult imi rasuna acum: "ia valea". "Ia, valea!". Sau du-te-n pula tu, ca vad valea pretutindeni.

Campulung Moldovenesc, "Inima ploii", High Ink, 2019

vineri, 11 ianuarie 2019

DeePersonal

   Subcarpati & Mara - Muntele Nu Plange

   Noi nu modificam textele, nu pornim cu idei prestabilite cand incepem sa scriem. In majoritatea cazurilor, nu e asa. Ascultam muzica cu duiumul, urmarim femei care se confunda cu asfaltul de la geam, pe cand ninge si silueta umana se confunda cu singura dara de ne-zapada. Ne-contextuam in contexte care tin de tineri, dar nu de noi.

   Noi ne pierdem printre file de carti si bloguri, mai putin ca inainte. Intelegem ca viata fuge pe zapada si aluneca ca timpul. Ne amintim de moarte si e atat de vaga, ca deschidem subiectul la o bere si filozofam, ca altceva nu putem sti despre starea aceasta a pre-existentei. Pre-existenta, pentru ca nu poate fi trasata cu exactitate. Ne bazam pe a doua zi, ca poate atunci ne putem crea senzatia de dor. O tot asteptam, in generatia asta, sa tot vina.

   Noi nu stim sa ne mai uitam la noi, sa vedem si sa apreciem ce este frumos la noi. Ne aruncam ca si cliseele in tipografie. Suntem stampile. Stanta, stanta, stanta de artisti, stanta de scriitori, stanta de viata cu familie si copil, stanta de serviciu si dorintele mor in maine, pana maine ajunge sa fie pre-existenta, adica moartea. Zicem ca ne traim tineretea, cand mintim parintii ca dormim la tipa aia sau la tipu' ala, "stii tu, mama...". Dar nu stie ca iti versi plamanii de plans in gang, singur sau cu inca cineva care oricum nu tine la tine, ci doar te grabeste sa termini o data, sa va puteti minti mai mult in club. Noi fugim de oamenii care cred in noi, pentru ca depresia e un trend pe internet si un subiect "relatable" intre oameni de-o seama cu tine. A recunoaste ca esti depresiv nu mai este un apel de ajutor, pentru ca, paradoxal, ai nevoie de ajutor, dar nu ti-l ofera nimeni si desi vrei sincer ajutor, n-o sa-l accepti.

   De chestiunea cu dorul si cu vina, vina pe care ne-o tot aruncam de-aiurea in carca... De obicei, nici astea nu tin de noi. Ne dorim sa cream din ceva: dorinta de a fi vazut, dorinta de a fi publicat, dorinta de recunoastere, vina ca nu se intampla, vina ca nu poti merge acolo, vina de auto-invinuire, vina ca nu ai facut si dres. Vina e sociala. Dorul e spiritual. Dorul nu trebuie cultivat, ci indurat sau indeplinit.

   La doi ani, nu stiam ce e dorul, dar l-am invatat. Alor mei le era dor de doi ani, de cand m-am nascut, de un chip pe care nu il stiam, dar am fost un factor bun de dor pentru ei. Le aminteam de el. Pozele dovedesc asta. La sapte ani, l-am simtit pentru prima oara, cand chipul a plecat. Apoi la saispe ani, la prima rupere de suflet, cand a murit cel mai drag chip din familia mea. Apoi la nouaspe, la a doua rupere de sufletul in care am investit ceea ce noi stim ca "iubire". Apoi, apoi, apoi. La douazeci si unu inca se simte, dorul adunat de atatia ani. Si m-am trezit intr-o dimineata ca trebuie sa-l accept, desi ziua aceea e in fiecare dimineata. Ziua le concretizeaza. Dar sa accept vina, nu.

   Nu e corect si nu e nici vina unuia ca mine ca lumea nu intelege creatia mea literara, nu e vina mea ca lumea nu e pregatita pentru unul ca mine. E datoria mea ca artist, si e datoria multora ca mine, sa educam publicul la ceva real. Nu tu munca de birou, nu tu scris de umplutura, nu tu trei linii trasate sub pretext de "concept". Arta nu e trend, iar viata nu e stampila. Depresia nu e pretext de "same". "Iubirea" nu e un cuvant aruncat aiurea cu pretext de sex. Deep-ul nu e o aberatie lingvistica. Filozofia nu e moarta. Arta nu e pentru oameni care iau sase in BAC, ci e pentru oameni care incearca sa inteleaga lumea si pe ei insisi. Arta, totodata, nu tine de executia perfecta, ci de sentimentul omului care a infaptuit-o. Serile sociale nu sunt sociale, atata timp cat te simti singur si iti scoti telefonul din buzunar. Prietenii nu sunt cei ce stau pe langa tine, ci cei care se implica la dezastrul si la calmul din sinea ta si se bucura impreuna cu tine de ele.

   Eu refuz sa fiu un intelectual depresiv intr-o societate care nu intelege. Si voi refuza ca vina care nu a tinut vreodata de mine sa ma copleseasca. Refuz sa vad arta de uzina si cu riscul de a irita, voi comenta. Vom aduce o schimbare, nu doar eu, ci eu si cu tine.

   Ne vedem in real.

Artist unknown

sâmbătă, 12 august 2017

Bara de metal


   Lynyrd Skynyrd - Simple Man

   O bara de metal, aproape ruginita, vopsita intr-o culoare rosiatica de lemn. Se face ca e lemn, dar e defapt doar un material brutal care se degradeaza treptat cu timpul. 

   Nu ai mai scris, pentru ca ti-a fost teama de mintea ta intunecata. Ti-a fost teama sa te lasi in bataia vantului, ca ramurile din lemn si te-ai dat asa frivol, pe nesimtite, ca fiind doar o betonata simpla in orice balcon. Ai aruncat toate lucrurile de pe masa, ti-ai trantit telefonul in pat si visele in perna incomoda, in patul strain de tine. Ai vrut sa adormi de-atatea ori, dar ochii credeau intr-un abis imaginar. Te faceau sa vezi nebuloase, sa-ti simti creierul si intregul eu de sine intr-o balta mazgoasa intr-o masina de spalat.

   Indrumat spre moarte, cu gandul la viata, cu varsta la sfert in mod normal: deja iti sapi mormantul cu penita in foaie. Speri ca te vei rade de pe suprafata asta, cand demonii derapeaza noaptea si dis de dimineata. Si-n zi. Te vor trantit pe marmura, te vor tarat pe pietris. Singuratatea intelectuala te arunca intr-un lagar al abandonului de sine. Si e greu sa evadezi. Mai e greu sa scrii o scrisoare de dragoste. E greu sa-ti deschizi gura in regimul politic creat de tine, in tine. Ti-e frica, caci toti ai tai vor sari pe tine si te vor lasa in viata, in celula creata de tine. Moartea ti se pare o libertate, o usurare a spiritului si al mintii, al amintirilor si al prafului tarat sub pres cu calcaiul.

   Marea era o refulare a libertatii. Acum e doar un lant lichid care te tine strans de jugulara. Totodata, tot ceea ce esti este apa. Si deci... cum ai putea sa te declari liber? Ce este libertatea, in conditiile astea mizerabile? Cand tu, ca om, te simti mizerabil? Cand iubirea e unica scapare, dar e sapata adanc la poale de munte, undeva intre cer si pamant, undeva peste orizont, peste mare si pesti, peste moarte si viata, peste monotonie si arta?

   O bara de metal aduna pasari in centru, sprijina coate tinere si batrane asupra aceluiasi peisaj de acum treizeci de ani, cu multe modificari.

   Bolborosirile tale umane nu mai au nicio expresivitate. Carnea ta nu mai emana nimic, decat faptul ca mai vrea o bere si inca un monolog cu telefonul inchis in mana si cu ochii in zid. Totu-i beton, e gri, tenta sexuala pretutindeni, iubirea care creste ca unghiile si premize care te izbesc peste coaste, precum se izbesc genele intre ele. Oameni dragi care se deconecteaza de la viata ta, ca aparatura medicala de la oamenii inconstienti. Sau doar pare ca asta se petrece. DAR E HAOS. E HAOS IN MINTEA TA.

   Reminiscente si regrete si oameni si chipuri si amintiri combinate cu ambitii, realizari aruncate in ringul de lupta cu esecurile care par sa castige intotdeauna, iar tu la mijloc, pueril. Esti doar un sticker fain lipit pe un cos de gunoi. Incearca multi sa te jupoaie, dar te jupoaie de viu fiecare. Si fiecare esueaza. Fiecare ramane cu o bucata in mana pe care o s-o arunce la gunoi.

   Iar oricat te vei implica, vei fi aruncat in canal. Adio zapada cu tot "feerismul" tau, caci adultii arunca galeti cu apa fierbinte s-o topeasca. O data cu ea, si pe copiii din sinea lor.

   O bara de metal rosiatic
   A scos la iveala un adevar apatic.

   "Vreau sa mor azi. Iar azi sa fie cat mai curand"

joi, 17 septembrie 2015

Abisurile Raiului

El Negro - Stăm până arde

   Tărăgănatul unei voci, dum-dum, în mintea mea, cuvintele galopând unul după altul, cratimele luând rol de biciuri tăioase. Vocea blândă, dar săritoare din propria-ţi beregată la propria-mi beregată. Ceea ce nu ştie vocea ta este că un cuvânt rostit nu-mi poate tăia cuvintele, nu-mi poate reteza nimic ce să oprească oxigenarea minţii mele pentru a-ţi da un răspuns. Urechea mea a ascultat, a procesat valul de sunet bătut de limba ta pe cerul gurii, rău-voitor, îngâmfat sau pur şi simplu superficial. A ales să tacă, deoarece adevărul ar fi curs şi ţi-ar fi topit pielea de acidul realităţii mele.
 
   Nu mă întreba de certitudinile uscate ale prezentului, înmânându-mi trecutul ca martor nevinovat al certului, al concisului lui "acum". Nu mă mai înduioşează nici cuburile de zaharuri mărunte, aruncate în ceaiul cordial al clipei mele, spre îndulcirea situaţiei în care m-ai adus. Dac-aş fi fost bou, m-aş fi mulţumit, iar tare rău îmi pare că nu sunt astfel; ar fi fost totul mult mai uşor.

   Mă simt mai stăpână pe sine ca oricând, ştiindu-ţi adevărata latură acum, cunoscându-ţi uscăciunile din pădurea sufletului tău, uscăciuni peste care pădurarii ce-ţi străbat mintea, cu greu le străbat. Orice plop înverzit, orice plăntucă proaspăt crescută emite un miros de proaspăt, de dimineaţă de toamnă, de seară târzie de decembrie constănţean, fără zăpadă, dar cu ameninţarea morţii în aer.

   Te-am împins spre tine, precum oamenii 'ceia care-şi împing maşinile când se blochează-n intersecţie. N-am dat în lături de la nimic şi m-am avântat bucuroasă într-o pădure atât de strălucitoare, că n-am putut-o crede ca fiind realitate. Credeam că-i doar o imagine înfăptuită de anumite conjuncturi de simţuri olfactive care m-au determinat să văd astfel. Am simţit cele mai fine petale, cele mai gingaşe vizuine. Am întâlnit cei mai nobili ochi la un patruped necuvântător, mai tăcut ca cinci în dimineaţă, sau, mai bine zis, ca Delta în pura sa formă de virginitate perpetuă, eu însămi urmărind-o de la ora trei la cinci, până când soarele dădea semne că vrea să mi se arate.

   În tărzie noapte, soarele arde în întuneric. O idee? O sclipire? Un narcotic de cuvinte dpuse de tine cândva? Nişte lacrimi amare, spălate cu tot cu trup firav în mare sărată? În pierderea sa, o dată cu înaintarea în valurile Pontului Euxin? Fiinţă himerică, unde eşti? Unde-mi eşti, ca să te simt aproape? Dar mai aproape? Dai ceva în schimb pentru un minut de amor pe nisip? Pe ăla rece, unde îngheţam în necunoscut? În faţa a tuturor stelelor, una căzătoare, zărită de mine în uşoara mea euforie alcooleciană?

   "Ai o ţigară?"
   "Da, frate."

   Unde să-mi aprind ţigara ţelurilor mele, dacă la tine-n palmă ţii strâns un chibrit ars?

   Şi visurile mele într-un buzunar, lângă buletinul tău, în prag de război, în clipe de stress, în clipele mele confuze, în calmitatea mea şi-n energia pe care o refuzi, căci ţi-am dat-o în rate pe-a mea, primind ce ştim noi ca indivizi c-am primit.

   Am un ţel, iar ţigara e aprinsă din propriu-mi foc regăsit. Sunt om în care să mă încred, în pădurea din care pot vedea cerul, iar limita mea nu este aici. Nu eşti singurul om din pădure, deşi te-am văzut sub formă animală, inocentă. Oamenii sunt cele nai dure animale.

   Iar aşa sunt şi eu.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Octombrie, anul trecut.

Ana - Mai frumoasă

   Îmi eşti atât de departe. Prezentul mi-e atât de aproape. Oameni neanimaţi şi pustiiţi peste tot pe unde-mi întorc privirea. Şi când o întorc, regăsesc subitul om, bestie cu două picioare, care-mi ardea potcoave lăsate-n foc şi le aşeza pe inimă. Cu întreruperea încingăturii pe aortă. Să nu mor, dar să simt ardoarea până mă topesc. Asta anul trecut.

   Caut sfârşitul sentimentelor şi începutul amintirilor. Dar ambele sunt infinite. Infinite ca distanţa dintre noi, dacă există şi ea. E doar aer între noi şi tot ticsit de praf infect, de sunetele şinelor de tren, de urletele de pe pustiul plăjii unde te voi întâlni. Plaja pe care o să alegem scoici şi unde o să aruncăm pietre la distanţă finită de mal. Şi cu ambiţie de a arunca mai departe decât înainte, cu ambiţia că afecţiunea mea se poate număra în metri deasupra mării.
 
  Octombrie a venit, cu degerarea şi conservarea sentimentelor. Cu Ink pe aceleaşi străzi pustiite şi cu şuviţe îngheţate, care mereu se pleznesc ca bicele peste faţă şi gânduri. Cu Ink în aceeaşi haină de anul trecut: haina vremurilor trecute şi a tuturor învăţăturilor din care vrea să înţeleagă ceva. Şi înţelege că un lucru bun ar fi scrisul, momentan. Este singurul şi ultimul mijloc de a-şi descărca totul. Scris, scris, scris continuu. Până când din alb al degetelor se va face negru, umed, care zgârie şi îmbolnăveşte retina, dar care-mi delectează sufletul şi mintea.

Octombrie vine cu zbucium.
Ca anul trecut.

Stay tunned.

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Pour thoughts on the railway.

   Bon Jovi - Always


   Am fost acolo. În geacă maro şi-n nerăbdarea venirii surprizelor viitoare. În faţa şinelor groase şi ruginite, bătute de-atâtea ploi şi trenuri. Stăteam şi mă uitam în zare. Singură. Căci aşa am şi venit. Singură. C-un geamantan micuţ şi cu emoţii de capitală. Să ţi le aduc şi ţie, Constanţa. Să împărţim mai târziu fericirile şi gândurile. Apoi să râd, orice ar fi.

    Să mă trântesc în pat şi să mă uit la tavan. Să mă uit la lustră cu lumina aprinsă până ce văd acea pată albastră pretutindeni. Să mă întorc la inspiraţia care mă aştepta încă din gară. În faţa acelui ceas care mereu a mers, dar s-a oprit. În faţa a tot ce-mi este drag despre Constanţa. Surghiunit oraş în vremuri moderne.

   Şi merg. Mă plimb dintr-o parte într-alta a peronului. Mă uit pe bilet şi aştept ora care era tipărită pe acesta. Mi-l frâng în buzunar, oftând. E frig şi începe să ningă. Cu fulgi mărunţi, asemuiţi paşilor pe peronul aproape gol. Eu, gândurile mele şi aroma sa în geamantanul meu.


"Dar mă întorc. Îţi promit."

   Asta mi-am zis după treizeci de minute de aşteptare. Întârzia. Mă făcea să-mi clătesc minţile în nea pură de atmosferă agitată. Şi mai agitată peste acea gară. Peste acele blocuri. Căci e Bucureşti şi el va fi mereu agitat.

   Îmi dau părul din calea ochiului. Mereu pică când bate puţin vântul. Şi-mi spulberă fularul care flutură uşor în partea opusă trenului. Ca şi cum mi-ar spune "Trebuie s-o iei pe aici".

   Şi de-aş fi avut curajul s-o fac, m-aş fi aruncat pe şine şi aş fi fugit. Mi-aş fi făcut drum printre peisaje şi aş face pauze pentru a face cu mâna călătorilor ce vin cu trenul ce trebuie să-l iau. Ce ar fi trebuit să-l iau. E trist cum unele lucruri nu pot fi reale. Nu le poţi face reale, căci sunt prea prosteşti şi incredibile.

   În plus, biletul îmi aluneca printre degete în buzunar. Ce puteam face? Trebuia să iau trenul. Trenul care-l văd venind cu repeziciune şi cu zgomot. Locomotiva încearcă să se proptească undeva ca vagoanele să-şi ia poziţie de gazde. Mă-ndrept către gazda mea albă şi urc. Îmi urc şi bagajul cu aroma sa înconjurându-l. Înconjurându-mi Universul.

   Universul ce el îmi era îmi este acum coridorul cel lung. Galaxia mea este compartimentul monoton în care mi-am pus lucrurile cu aromă împrumutată şi nimic mai mult. Am rămas în Univers cu ochii aruncaţi peste geamul acela murdar. Pe câmpuri şi terenuri ce erau odată curate. Peste lucruri ce trec cu uşurinţă sub tălpile călătorilor acestui tren.

   Plecasem cu un motiv, iar această călătorie m-a făcut să înţeleg că numai sunt un copil. N-am fost însoţită de nimeni în această cursă, iar când am ajuns în Bucureşti cu telefonul în mâna dreaptă şi cu mânerul troller-ului în cea stângă, căutând în agendă numărul de telefon al mătuşii, mi-am dat seama ce se petrece.


Am vrut sau nu, mi-am început prima călătorie în viaţă.
Pentru a-mi cunoaşte limitele şi pentru a trăi experienţe.
Pentru a înţelege şi pentru a susţine această înţelegere în viaţă.
Şi pentru a deveni persoana importantă ce vreau să fiu.
Să dovedesc că pot fi capabilă.
Să-ţi pot arăta că pot călători
Cu aroma ta
pretutindeni.

luni, 22 octombrie 2012

Dumi' si fara inspiratie

   Of Monsters and Men - Little Talks

   O duminica banala si usoara. Frig de frig. Si mor de frig. Asta ori nimic.

   Asta-vara imi doream sa vina toamna, sa ploua din nou. Dar.. tot ce face e sa-si bata joc. De-o violenta apropiata de golaciune. Vant si umiditate crescuta. La ultima verificare, de 73%. Ciuperci crescute si calcate-n picioare prin fata de bloc. Si bloc inalt de opt etaje. Si tristete citita pe fetele batranilor care-i vad pe strada si-n bus. 

   Pe drumul uzual pe care-l urmez, trec de fiecare data pe-acolo. "Pe unde?" Pe acolo. Pe langa strazi pavate cu amintiri. Dulci amintiri de jale acum. Persoane noi ce-mi calca strada. Si zic "a mea" ca si cum eu as fi scos toata piatra cubica si as fi inlocuit-o cu betonul dur de-acum. Iar persoanele vechi.. Ei bine, nu le mai vezi. Merg pe drumuri noi. Pavate cu alte amintiri si alte gusturi ale lor: amintiri dulci, amare, sarate, piperate, acre si lista poate continua.

   Blow a monster's tricky game.
   Ca a mai trecut un weekend crud si rece.
   Cu dureri de cap de la usoarele "moravuri" galbene.
   Si.. E simplu. Si rece. Cu adevarat urat si rece.

   Stay tunned. (:


sâmbătă, 6 octombrie 2012

Today, Low is the new High

   Red Hot Chili Peppers - Otherside

   Chef de asfintit si de atintit. Un glont incorporat si-un inamic pe timp de dupa-amiaza. Nimic mai simplu.

   Pocnim din degete si vrem ca lucrurile ce le vrem sa le avem. Pe masa, bro. Aha. Pe biroul din camera mea. Dar s-au gandit oare "doritorii" ca cer imposibilul? Asta, ori au cam lipsit la orele de logica.. 

   Crete plete de om batran. Pocnea din degete, cerand putin din avutiile buzunarelor noastre. Dar noi.. Trecem. Putin ne pasa. Asa.. grabiti. Ba sa prinzi autobuzul, ba sa treci mai repede strada, ba sa iei copilul de la cresa sau alte scuze penibile. "N-am marunt" am mai auzit. Cat de penibila e faza asta? Inteleg ca nu ai, dar mai bine taci din gura..

   Sambata s-a spart in nori, asa cum s-a spart soarele printre nori. Brusc. Si foarte cald. Am asteptat-o, intr-adevar. Iar acum ca a venit, se grabeste sa plece. Doar de as tine-o de picior.. Doar de m-ar ajuta cineva cu aceasta intentie.

   Imi place liceul, doar ca sapte ore pe zi mi se pare prea mult. Am asteptat cu inima la gura momentul asta, asa cum am asteptat si banchetul. Au trecut emotiile si au ramas urmarile: miscari de dans nedeslusite ale lui Ink pe DVD-ul ce-l are toata scoala si cunostiinte noi de clasa a noua. Colegi si lectii. Se pare ca ambele sunt amabile.

   Si trec zilele. Trece weekend-ul. Trece vremea. Trece, treptat, cheful meu nerabdator de a scrie. Imi piere cheful si de desen, iar tot ce ar insemna "viata" acum este o dupa-amiaza intreaga cu multa Fanta de portocale si chestii de rontait, in fata unor desene animate. Putina muzica pe fundal n-ar strica.

   Celebrez ceva ce n-am mai celebrat de-o saptamana: timpul meu liber.
   Iar liceului ii multumesc pentru un singur lucru: mi-a oferit posibilitatea de a ma bucura de timpul liber. Si cand zic "a ma bucura", spun ca, intr-adevar, ma BUCUR. :D
   
   Si asa, mosneagul cu parul cret pocnea din degete, cerand mila noasra. Practic, cerand imposibilul. Apoi, Imposibilul i-a zambit in fata.


There's still hope. 


luni, 1 octombrie 2012

Ador

   Christina Grimmie & Sam Tsui - Just a Dream (Cover)

   ..ceva cu ardoare. Ador sa iubesc si ador sa ador. "Te ador" au fost cuvinte spuse in desert, ca o apa curgatoare. Ai baut din ea si ai supravietuit, dar ea s-a uscat. Ca si cand n-ar fi existat vreodata.

   Asa s-a uscat si dragul de septembrie care ne-a parasit, zambind. Asa cum ai parasit tu acel loc, acea bancuta luminata de un felinar. O seara de octombrie, acum un an.

   Te iubeam.
   Si radeam.
   Rad si acum.

   Rad cum radeam noi din orice prostie. Eram ca greierii toata vara. Aer de mare si de munte. Trenurile ce ne legau. Ruta Cluj-Bucuresti-Constanta. Zgomotul sinelor de tren. Povesti de groaza in tren. Ore vorbite la telefon. Glume idioate de-ale mele. Atat de idioate, incat radeai la ele. Sau, poate, de ele. Si poate radeai fiindca ma iubeai. Si poate si eu radeam fiindca te iubeam.

   Acum rad ca te-ai dus ca si septembrie.
   Asa ca te voi tine minte si ii tin usa lui octombrie.
   "Buna ziua" ii zic.
   Iar tie, draga mea iubire, "Ramas bun".
 
   Nimic altceva, caci dragostea n-are cuvinte in care sa nu se incurce. Nu se poate exprima prin nimic altceva. Poate doar atingeri. Imbratisari. Saruturi. Vise ca, poate, ne putem intalni si fara sa ia vreunul dintre noi trenul. Vise ca te pot saruta dupa scoala. Ca te pot tine de brat in timp ce mergem. Si nu oricum. In ploaie. Asa cum iti place tie. Aveai un chip atat de bland si calm.. Calmai pana si ploaia. Dap. Ploaia aia de octombrie. 16 octombrie.
   Dar nu conta. Te iubeam. Si inca o fac. Chiar si asa. Eu la mare, tu la munte. Chiar asa.. si te iubesc. Dar, oare, cum sa-ti spun? Cum sa-ti spun, chip angelic? Un telefon? Nu. Nu pot. Dar.. o scrisoare? Nu. Am scrisul mizerabil.

   Si simt ca toata lumea e impotriva mea ca te iubesc. Si acea "lume" sunt eu. Mintea mea. Inima mea nu mai este. Iti apartine. Undeva unde am lasat-o printr-un buzunar de jeansi. Albastrii si scurti. Era inca cald. Si era amuzant. Parul prins in coada si ciufulit. Ciufulit de mine, caci imi placea sa-l ciufulesc. Si-mi placea sa-ti scot bratarile de pe mana si sa ma joc cu ele.

   Asa ca..

   Septembrie, ai fost o prelungire a lui august.
   Te rog, adu amintirea frumoasa a adevaratei toamne.
   Te rog, octombrie..



vineri, 28 septembrie 2012

De-ale lu' Madam Réalité #3

   Limp Bizkit - Behind Blue Eyes

   Papusi aspirate de popularitate si parfum. Unghii false, blond pui, haine scumpe. Branduri mari, of course. Cum se poate sa-ti pui o amarata de bluza de 30 de lei? Dar de 50? "Doamne fereste! 100 pe putin."
   Mi se pare ca simplitatea.. adica frumusetea acestei lumi se scurge. Unde e bucuria simpla? S-a dus. Si a lasat acesti copii de anii '97 sa se turmenteze in aburi de fite, tupeu, impertinenta si lipsa de respect.

   I-a pus capac o experienta simpla de 28 septembrie. Vineri, din cate se pare. Fata cu cerneala s-a confruntat cu ora de franceza. O ora in care clasa de muzica si canto li se alatura celor de la desen. Nimic neobisnuit.

   Chestia este ca aceste doua clase sunt total diferite. Cei de la desen sunt cuminti si, sa zicem, mai putin impertinenti decat cei de la muzica. Cele de la muzica sunt tunate cu genti de la firme mari, cu parul vopsit in blond dintr-acela ce-ti ia ochii si "gingase si sensibile" la prima vedere. Baietii.. ei bine, baietii de la canto sunt in mare parte la italiana. Iar cei ce sunt la franceza, isi bat joc de ora si vorbesc, intr-adevar urat si sfidator la adresa fetelor de la desen. 

   Ce s-a intamplat cand Ink si-a exprimat opinia? Ei bine, i-a fost data o palma in propria-i clasa. Si una grea. Una grea si dureroasa ce o va tine minte. 

   Exista si persoane cu ochi albastri ce stiu ce este aceea "prietenie" si persoane cu ochi albastri care iti surad in fata dupa ce ti-au infipt cutitu-n inima. Si actioneaza in loc sa spuna argumente pertinente.

   Vazand geanta albastra de pe banca.."Locul meu e ocupat de tine"
   "Mda. Si? Era liber" uitandu-se cu ochii ei fermecatori si cu un chip inocent, dar cu un accent piperat.
   " .. e ghiozdanul pe scaun." zice Ink c-un glas amar.
   "Si din cate vezi.." i-a dat un sut si a cazut sub banca. " e liber." 

   Si asa a intervenit roscata cu ochii albastrii, luand-o de mana pe Ink chiar inainte de a izbucni in plans. Doar de stres. Nimic mai mult. Si a calmat-o.
   Intr-un final si-a gasit un loc. Un loc in locul ei invadat de iepurasi cu colti de lupi si lupi cu colti de lei.

   Raman asa.. masca. Masca a ceea ce a fost odata litoralul. Cu o istorie agitata si traditii de la popoare tranzitorii, nu mi-am imaginat ca fiii si fiicele mele sa fie.. asa.

   Masca pe care Ink o are nu este atat de rezistenta ca cea a lui Tony Stark.
   O singura lacrima..
   Fie ea de tristete sau de bucurie
   De nervi sau altceva
   Ii poate da de gol personalitatea ce o are
   Si ii poate rani orgoliul.

Cu drag,
Madam Réalité


joi, 13 septembrie 2012

De-ale lu' Madam Réalité #1

   Red Hot Chili Peppers - Meet Me At The Corner

   In sfarsit am inteles un lucru important: o persoana.. o singura persoana iti poate schimba intregul Univers. Printr-un simplu lucru, vorba sau gest. Nimic nu trece neluat in seama.
   Tin cont de toate acestea si imi dau seama ca tot o singura persoana mi-a construit universul si tot aceasta mi l-a distrus. Dar, de asemenea, dupa ce imperiul "meu" inchipuit s-a naruit, mi-am construit unul propriu. Si imi dau seama ca multe persoane sunt in universul meu. Al meu si doar al meu. Si imi dau seama ca viata lor n-ar fi fost cea care este fara mine. Viata mea ar fi fost nimic fara ei.
   Asadar. Ma gandesc ca daca ai bani si averi imensurabile, ce rost ar avea sa le mai ai daca n-ai pe nimeni sa-ti fie alaturi? Si nu vorbesc despre asa-zisii "prieteni" care sunt doar pe interes. 

   Ma amuza totul. Ma amuza toata lumea. Rad in mintea mea si le zambesc politicos persoanelor pe care nici nu le suport. Dar atunci cand chiar imi dau seama ca este acolo, undeva, o persoana care chiar este worth of it, ii voi fi alaturi. Si, din pacate, sau poate din fericire, atunci cand sunt acolo pentru mine, si eu sunt pentru ei. Ba chiar mai mult decat cred. Le ofer sufletul si loialitatea mea. Cateodata raman dezamagita si.. zambesc. De data aceasta singura si cu lacrimi in ochi.

   Fiindca si eu iubesc. Am iubit. Voi iubi. Voi ramane loiala prietenilor mei, dar vad ca nu toti sunt chiar asa cum credeam eu. Si raman cu ochii-n soare.
   Trist.. pentru ei. Port ochelari de soare. Si ii rad soarelui ca am scapat de ei. Lunii ii recunosc faptul ca mi-e dor de ei. Si raman simplu high.

   A doua zi revin si rad. Caci asta e. 
   Mai exista si mancatori de Eugenii.
   Mancatori de Eugenii pe care ii iubesc.
   Si mancatori de Eugenii pe care nu-i suport.

   P.S.: Eu nu mananc Eugenii. Dar voi fi acolo sa va imprumut pe voi, dragilor, care mancati. ^^  Si voi sta acolo, uitandu-va la voi, muritorilor, care nu ma suportati. Caci asta urati cel mai mult, nu? Lasa.. voi fi totusi acolo. <3



sâmbătă, 1 septembrie 2012

Goodbye summer

   The Black Keys - Gold On The Ceiling

   Asta a fost. A trecut si vara.. Bun venit septembrie!

   A trecut si 31 august cu aroma de Fanta si acorduri de muzica rock. Red Hot Chili Peppers. Arena Nationala. Bucare'. Frig. Cam asa pot descrie seara aceasta.

   Pot doar sa sper la lucrurile ce ni le va rezerva toamna. Ne-a pregatit ceva special? Este ea asa de darnica cu noi, cum a fost vara? Hell yes, it is. Vor veni ploile; vor aparea castanele; se vor scurge frunze din copaci si iar voi iesi ca lupul la vanat poze. Peisaje inedite ale unor strazi laturalnice ale Constantei. Si nu numai. Copii veseli vor intra in clasele primare. Preadolescentii vor intra in clasele generale, iar adolescentii la liceu. Studentii la facultate, iar absolventii la master. Absolventii de master se vor indrepta spre ceva ce nu-mi doresc sa mi se intample prea devreme: maturitatea.

   Ce ma asteapta pe mine?

   Un liceu cu profil artistic. Ceva ce mi-am dorit din clasa a V-a, dar parintii nu-mi impartaseau dorinta. In exact 9 zile va incepe acea viata de licean. Simt o multitudine de sentimente: de la frica de necunoscut, pana la nelinistea de a fi odata eleva de liceu. Clasa a IX-a B. Asta va fi scris pe tablita de deasupra usii clasei mele. Clasa de grafica. Clasa pe care nici n-o cunosc. Colegii pe care nu ii stiu. Banca in care voi sta si colegul/colega de banca. Diriginta sau dirigintele pe care o/il voi vedea pentru prima oara in viata. Un pas pe care nu l-am asteptat, dar care s-a intamplat mai repede decat am crezut.

   Ce va asteapta pe voi, cernelistilor?

   Multe posturi. Multe si marunte. Si cred ca mai dramatice decat cele prezente. Doar e liceu, nu? Se poate intampla ooorrriiiceeeee. <3

   Cate lucruri am de spus si cat de scurt e timpul pe care il am.. Am avut aceasta experienta unica de a-i vedea live pe idolii mei in materie de muzica. Sa tip pana am ajuns sa sug Faringosept. Sa rad, amintindu-mi de prostiile ce le-am facut in clasa a VIII-a, sa zambesc ca am norocul sa locuiesc la doua strazi de mare si sa plang ca vara a trecut. Prietena mea cea mai buna a disparut, iar prietenii falsi vin ca fluxul. Pun o masca si merg mai departe.

   Si stau pe balcon cu notebook-ul in brate, uitandu-ma la privelistea ce imi este oferita de la etajul sase al unui bloc din capitala. Oftez si scriu, ciufulindu-mi parul, ca deobicei. Incerc sa vad acea 'luna albastra', dar tot ce vad e un cer inchis. 

   Vazusem la tv ca aceasta 'luna albastra' te face mai agitat. Oare de aceea sunt asa de agitata? Oare virusul 'Vara nu dorm' inca este valabil? Nu cred ca vara se delimiteaza in doar trei luni, printre care sunt nascuta si eu. Vara tine cat vrei tu sa tina. Oare am dreptate? God, tell me I have. :c



Si cred ca nu sunt singura.. :)

marți, 14 august 2012

Live your life

Nu voi incepe aceasta postare cu un 'buna' sau 'salut'. Niciodata n-am facut-o si nici n-o voi face.

Venisem acum doua ore de afara si ma gandeam la lucruri ce-mi strafulgera mintea de ceva vreme. Am ales un subiect din miile lucruri ce creierul meu le prelucreaza. Ma gandeam cat de scurta este viata asta si totusi cat de lunga este pentru cei de varsta mea. Nu. Defapt nu e lunga deloc. Termenul de 'viata' il folosesc doar pentru anii astia; anii astia care-i las sa treaca fara niciun stres. Vremea asta in care-ti traiesti viata la maxim, clipele frumoase si cele urate, postari funny pe Facebook in care ai fost etichetat, iubirile trecatoare si invidia pe care i-o porti prietenei tale cele mai bune, care oricum va trece.

Aceasta este viata. Viata pe care o vad eu. Viata este un lucru atat de intens si nici nu aveti idee cat de mult trebuie traita. De aceea, nu trebuie sa zici 'viata trebuie traita' gen YOLO (= You Only Live Once) in care sa faci toate prostiile posibile, cum ar fi consumul excesiv de droguri, de tigari sau alcool. Nu zic 'nu', doar ca nu-ti trai chiar atat de intens viata. Nu fa lucruri ce nici nu vei apuca sa le regreti caci, probabil, pot fi prea rapide. Multe lucruri in viata sunt ispititoare si nu le poti face fata. Poti fuma, poti face sex, dar chiar asta este? Ce rost are sa inspiri un fum inecacios in plamani (desi si eu o fac..) si ce rost are sa faci sex doar din placerea de a te satisface? De ce sa nu iubesti? De ce sa nu le imbini? O faci deja? Perfect.

Vorbesc cu prietenii mei si le aud gandurile si ideile. Unii fumeaza pentru ca 'e cool, bro', altii mai trag una mica pe nas sa se simta euforici. Mai sunt unii care isi doresc sa simte placerea de a face amor doar de dragul artei in sine: seductia si placerea de a oferi placere si de a o primi. Altii se exprima prin graffiti prin scarile de bloc si pe cladiri. No problem, dawg.

Dar, cum imi place sa gandesc, 'toti suntem diferiti si speciali in felul nostru', nu? (:

Vreau sa zic.. si ce daca fumezi? Si ce daca faci sex? Si ce daca esti gay sau bi? Si ce daca esti original/a? Cine este lumea sa te judece? Cine sunt parintii sa te judece? Parintii..?! Heh. Nici macar ei n-au dreptul de a te judeca.

Simte-te liber/a pentru cine esti, nu pentru cine vrea lumea sa fii!

joi, 9 august 2012

High Intro.

   Salutare şi bun venit pe High frequency combinat cu Ink a.k.a. High Ink ! Am creat acest blog în scopul de a scrie (thank you, Cpt. Obvious :B).
   Voi începe cu o scurtă prezentare, un minim conţinut de info despre mine. Am un nume destul de lung şi boring, aşa că am ales să fiu recunoscută de voi, internauţi, ca Ink (:

  În orice caz. Locuiesc într-un orăşel de pe malul Mării Negre şi voi studia la un liceu cu profil vocaţional (Hogwarts. I'm a witch, bitch.). Pe înţelesul vostru, unul de arte. Sunt o tipă puţin timidă, dar după ce te cunosc, sunt a naibii de crazy. Îmi iubesc prietenii şi părintii şi am o mare slăbiciune pentru unghii şi manichiură în general. Materia mea favorită este engleza şi sunt o leneşă. Mdeah. Niciodată nu învăţ şi iau note mari. :)) Am fost nişte colegi destul de uniţi la şcoală, iar acum vin şi anii de liceu.. Am emoţii, da' nu prea. În fine.

Cum am ajuns să fac blogul?

   Am ales să scriu deoarece o persoană anume m-a tot bătut la cap să fac şi eu un blog unde să-mi las talentul într-ale redactării să curgă normal. De obicei scriu într-un caieţel toate lucrurile care-mi vin în minte, apoi, după o săptămână sau două de la scrierea lor, le recitesc şi râd. Mi-am zis ’’De ce să nu le postez?’’. Am o minte foarte colorată şi idioată cu idei largi. Foarte largi. Chiar grase. :P

   În privinţa muzicii şi a serialelor mele preferate.. well, îmi place mult rock-ul (nu ca toţi cei care zic că-s rockeri şi nici măcar nu ştiu de cine e cântată piesa „Highway to Hell” :/).
   Preferaţii mei sunt cei de la Red Hot Chili Peppers, o trupă cu o istorie destul de tulburătoare. Sau, cel putin, mie aşa mi s-a părut. Vor concerta pe 31 august la Bucare’. Eu mă duc. Car şi alte două bulănoase după mine :* Veniţi şi voi? :o3
   Să nu-i las la urmă pe cei din trupa care mi-a făcut adolescenţa un loc mai frumos: Nirvana. Totul despre Nirvana. Kurt Cobain, persoana care mă inspiră, chiar şi după 18 ani de la moartea sa, crimă sau sinucidere. Un artist adevărat ce nu trebuie să moară din mintea şi sufletul nostru.

   Iar serialele care, pur şi simplu, sunt made of Pufoşenie Awesomenească ..



Gossip Girl. Oh, well.. sunt prezente multe trăsături ale fetelor.


The Vampire Diaries. Puţin romantism şi vampirism în fiecare episod.


Dexter. Dexter Morgan. Un expert în sânge şi un adevărat erou al Floridei. Mulţumim pentru serial, Dex. Fără 'the dark passenger' n-am fi avut parte de toată aventura asta.


One Tree Hill. Începe în forţă viata tânărului Lucas Scott (imagine), un simplu iubitor de baschet şi fiul fostului jucător de baschet din Tree Hill, Dan Scott. Devine din ce în ce mai interesant serialul, în special după primele două sezoane.


Weeds. Super tare povestea unei mame a doi băieţi rămasă văduvă, care vinde marijuana pentru a-şi întreţine familia. Este de tip comedy-drama. Merită văzut. 


Mai sunt şi altele, dar astea-s micul meu top de favorite. :P
I'll waddle @bed . Stay tunned \m/ .