Cluj-Napoca. Ianuarie, 18

 
   Goo Goo Dolls - Slide

   Calc pe dale aprinse de aventura si alerg prin iarba, imaginandu-mi ca sunt un om liber. Ma simt ca unul. Ma simt capabila de orice si ma aflu in locul in care imi doream sa ajung de ani, simtindu-se acum ca zile. Fiecare zi se simte o existenta capabila in sinea mea, iar cand am moemnte de decadere, ceva apare si ma apuca de umeri, zicandu-mi printr-un sentiment ca pot. Si pot alerga, pot creste, pot face orice, pentru ca stiu ca exista si ca face la fel. Poate chiar mai bine.

   E un spirit care cuprinde parca tot, cu chip si trup de om. M-as bucura daca-l vei cunoaste si deja ma bucur ca-l cunosti. Ma bucur, caci si ea il cunoaste si-l are in sinea sa. Ca este, exista si persevereaza. Uman si peste uman ii sunt gandurile, departate si totusi, atat de apropiate. 

   Acum nu mi-e permis sa alerg. Este ger, dar dalele pe care fugeam candva imi sunt inca sub talpi, in mers calm: e soare. Este cum ar trebui. Este un poem albastrui pe cer care mi se plimba prin ochi, impartind fumurile de tigara ca epitete si departarile ca idei: cate dale or mai fi, intrupand toate sub o alergare, idei de se pot scrie si apoi citi? Nu am idee. Am cotropit fiecare strada pentru toate gandurile si fiecare respiratie pentru cate-un cuvant. Asta am facut pana acum, dar acum?

   Sunt in Cluj. Iar tu esti la a douazecea iarna, primavara, orice iti vei dori si orice vei face. Esti la peste a douazecea idee, iar eu vad soarele mai bine ca inainte. Il vad mai pur si mai viu. Il simt enervant in ochi, dar placut, de ma uit la ce nu-i langa mine. Esti in deceniul doi, desi pare ca esti de mai mult. Esti, si pare ca ai putea povesti despre fiecare secol in parte, traindu-l imaginar. Esti aici si fugi pe dale, fericita, caci soarele ti-e dat tie astazi sa iti schimbe varsta si sa te cuprinda in stranii melancolii, perfect in regula.

   Acum, de-as face inca cativa pasi, as fi la o stranie varsta si as povesti despre ziua aceasta ca ar fi fost acum zeci de ani. Asa ca decid sa stau pe loc, sa-ti stric cerul albastru si sa suflu intr-o parte a cerului tau cu epitetele mele, cu ideile pe care le savurez acum. Sper ca nu te-ar deranja. Nu l-as neglija nici pe cel din departari, dar n-as fi capabila sa-l poluez ca acum, decat daca as merge. Si as merge. Asta fac cel mai bine. As merge acolo, nestiind exact unde, si ti-as mai multumi inca o data, ca, intr-un fel sau altul, ai fost si esti spiritul acela care ma prinde de umeri si imi zice ca pot. Ca ma face sa merg mai departe, oricat de oribila ar fi existenta umana actuala si oricate zgarciuri s-ar bloca pe-un amarat de pix si pe-o amarata de existenta, capabila de ceva. Si-ti multumesc ca-mi rasari in sinea mea. Iti multumesc ca esti si ca ma faci sa traiesc, prin simplul fapt ca, fara sa banuiesti asta, ma ajuti sa evoluez. Iti multumesc pentru serile cand m-ai scos din ce-i al meu uman si m-ai dus sa vad cerul de sus sau cand ne-am uitat cum ard pacatele in sticle dubioase sau cand am spart pahare existentiale la bufet existential. Se face.


   Iti multumesc, in al douazecelea an de la aparitia ta ca uman, pentru ca ai aparut aici sa faci o schimbare. Si iti multumesc ca mi-ai permis sa fiu si eu una dintre ele. I'll be here to look up to you and support you. Oricat ar cotropi demonii interiori sau altceva ce s-ar putea sa-ti strice spiritul intr-un anumit moment, eu voi fi aici. Il voi asculta si-l voi face sa paraseasca spre ceva mai indepartat. Si imi doresc sa ai cele mai pretioase trairi si experiente, caci meriti. Sa te bucuri in fiecare zi, luand soarele de pe cer de-acum si sa-l pastrezi undeva in sinea ta. Si iubeste-l, caci e al tau, iar cerul sa ti-l captusesti in interiorul gecii tale.

   Iti doresc tot binele, om minunat,
   Spirit liber, pastelat.

(Sursa imagine: jhengstrom)

   

Constanţa. Ianuarie, 18

   A Great Big World - Already Home

   18 ianuarie. Luni.

   Descoperi lucruri în tine pe care credeai că le-ai pierdut demult. Le culegi printre fulgi de nea, printre rândurile scrise de pietoni în mersul lor târşâit, încet, deşi cuvintele-ţi curg şiroaie-n minte.

Oare mă mai ţii minte?

   Că azi evadezi cu ghiozdan în spate, cu dor de ducă, faci cale-ntoarsă şi mergi pe altă stradă, ocoleşti, calci pe zăpadă şi te fericeşti. Ai mai văzut aşa ceva? Ai mai simţit ce simţi acum? Te-ai mai uitat în zare că poate ţi se iveşte chip în cer, de unde pică amintirile şi se depun pe părul tău lung? Că le eviţi cu bocancii tăi şi calci pe gheaţă? Că-s mai importante decât o căzătură?

Oare mă mai ţii minte?

   Urla marea îngheţată, confundată cu cerul în zi de optsprezece. I-ai spus de multe ori în trecut că te vei întoarce la ea, acasă-n inima ta prinsă-n scoici ninse, crăpate şi strânse sub tine când dormeai verile pe plajă şi îngheţai oricum. E liberă. Respiră. E uşurată de orice povară umană. E virgină din nou, deşi tu însuţi ai fost unul de intra în ea, fără drept de apel.

   Prin pulbere de iarnă, am simţit fiecare metru bătut la bocanc. M-am îndrăgostit la fiecare privire peste clădirile de pe bulevard şi de pe faleză. Priveam cum se depune zăpada, pentru prima dată-n mulţi ani, la Constanţa. Am simţit fiorul copilăriei la o ţigară pe faleza de la Modern. Vedeam atunci cuvinte pe ziduri care cândva le ignoram, dusă de moment, de muzică, de oameni, mai încolo, la scările care duceau jos spre plajă. Bătea vântul mai dârz ca orice, parcă îndepărtând respirândele cu suflu cald şi paşi bipezi. Dar eu am rămas.

   Oare mă mai ţii minte?

   Mă-ntreba nostalgic teatrul de operă şi balet "Oleg Danovski", cu tot cu statuetele din faţă care parcă răspundeau prin mişcări mute. Mute şi băncile, privelişte de sticlă. Era pustiu şi ştiam că-n parcuri mereu e loc de dinamism, de copii şi căţei, bătrâni şi dragobeţi, porumbei şi pescăruşi. Eram doar eu, realizând cât de orfană e Constanţa iarna. Realizând că, deşi aşa, totuşi e frumoasă. O iubesc şi simt că e a mea.

   Toţi oamenii care făceau parte din tabloul lui optsprezece ianuarie, zi de luni, deşi puţini şi-nghesuiţi în fâş, erau actori esenţiali. Simţeam că empatizez cu fiecare. Simţeam fiecare pas al femeii de pe trotuarul de pe dreapta, în drept cu mine. În stâng doar cu soarta, căreia îi mulţumesc pentru zi, după-amiază şi noapte de optsprezece. Şi multe zile, după-amiezi şi nopţi de după, an cunoscut.

   Te ţin minte.

   Am răspuns fiecărui lucru, fiecărei confesiuni din acea zi. Mi-am spus că în jurul unui inel îmi voi aşterne toată zăpada, toate amintirile, toate sentimentele bune şi tot ce-i pozitiv între zidurile cetăţii Tomis, alt parc în care am fumat idei sub clar de felinar, cu pietre inscripţionate în loc de bănci, şi alea îngheţând acum, ude de fosta zăpadă a acelei zile. Căci s-a topit, iar inelul îl port de-atunci.

   A fost totul de moment. Un episod din viaţa sa, a oraşului meu cald care atunci când nu-i cald, e boem. Iar când nu-i boem, nu există. Iată că există, aşadar, rămâne ultima opţiune, pentru mine fiind acasă în bună şi blândă iarnă, deşi dură şi dureroasă pe-alocuri, când calci pe unde nu ţi-e ţie bine, dar totuşi alegi s-o faci. Că ţi se urăşte cu binele, că te complici într-atât de mult, încât să dai dovadă că eşti om şi că te mai doare câteodată. Te face să simţi, you know, dude? Because I do.

   Paradox pe care nu mi-l explicam: oamenii nu se mai plimbă-n parcuri acum, căci îşi spun că alunecă. Şi pot aluneca, dar cad cu adevărat? Se pierd dacă, câteodată, mai cad? Iar dacă "am alunecat" e verb la persoana mea, cum se face că-i doar un accident şi că nu-i tocmai o acţiune pe care s-o pot numi verb? Gheaţa vine cu paradoxurile ei şi constănţenii mei boemi care merg cu cinci metrii pe oră, târşâit, căci ei îs obişnuiţi ori cu uscat, arid sau cu intemperii oricând.

   Te voi ţine minte toată viaţa.

   Şi nu pe tine de mă făceai să mă simt om abandonat de propriul suflu sau pe tine, om de-al meu care m-a vrut la rău când n-auzea ce-i convenea sau pe tine, răutate sub orice nume de-l cunosc personal sau nu. Doar pe tine, om special, onest, sincer cu sine, am să te ţin minte.

   Ai evadat în scrierea mea, parcă văzând prin prisma mea căprui-verzuie
   Oameni pe trotuare, dorindu-şi să plutească
   Marea Neagră, văzută-n filtru alb-negru
   Parcuri îngheţate şi mai mult decât vezi vara,
   La mine în oraş.

Constanţa