Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta lucruri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta lucruri. Afișați toate postările

sâmbătă, 12 aprilie 2014

Minimă frenezie

   One Lion - Sweet Reaggae Music

   Credeam că te-am pierdut şi că nu te voi mai găsi. Te-am găsit unde nici nu am sperat. Te-am găsit în mersul meu tolomac, cu ochii în contrapostul fizicului tău. Am vrut să ating ceva din ce reprezenta energia aia a ta. Erai pe iarbă, rezemat om cu picioare întinse. Era şi şaica cu cerneală p-acolo, în preajma ta. Ba chiar în ale tale braţe. N-am văzut mult, că mi-a năvălit auriu în faţă.
   Nu mai exista nimic atunci. Era doar o stare de inerţie, deşi mă lipisem de trup viu. Nu era al meu. Nu concep trupuri vii unul pe altul, decât dacă unu-i latent şi rece, iar celalălt îi este opusul. Aşa le ştiu.
   Mai puţin muritoare să tot fiu, aici, pe blog. Oriunde, de altfel. Căci aşa simţi bucuria ariei de dincolo de imaginea de perfect a oricărei acţiuni sau fapte reperate. Nu poţi studia o îngheţată în plină vară, căci s-ar topi. Mai întâi, scapi de ea, apoi te reîntorci în gând şi scrii tot ce te-a tăiat în momentele acelea. Cum era aşa şi pe dincolo şi cât de rece era în comparaţie cu nisipul ud de sub tălpile tale.

   De "nu ştiu" mă-mpiedic mai-mereu în vorbire. Nu că n-aş ştii, dar e moment de respiro între gânduri. Dădusem exemplul cu îngheţata. Înainte s-o cumperi, cum ai cerut? Poate cu "daţi-mi" sau cu întrebări de cu "aveţi?" şi "ăăă, nu ştiu". E acolo? Da. E mereu acolo. Fie că vă daţi seama sau nu. Este şi va fi mereu un ceva ce probabil ţi-ai fi dorit să fie şi să apară, să fie şi să n-apară sau să fie şi ştiut de tine că este doar.
   Parafrazare la ce a spus x şi y se face. Doar că la mine, "a parafraza cu x şi y" se rezumă doar la grafice şi funcţii vechi. Gândire flexibilă mai-mereu, dar cu x şi y, mereu liniar. X şi y sunt oameni de care nu îmi pasă. De care nu-mi pasă când merg, când mă ţin de mână cu un factor z (deosebit în comparaţie cu celelalte), când mănânc ca un ogar chips-uri la iarbă verde sau când mi-e de fredonat cântec de dor în local dra(c)g.
   Mi s-a spus într-un fel, că trec de la un subiect la altul rapid. Şi ce? Toate subiectele se ţin acolo, legate ca şi cărţile lui Garone, cu cureaua. Sunt acolo, toate, strânse, existente. Deşi trec repede cuvintele mele peste un subiect când şi când (căci des nu se întâmplă), se înjectează în discuţie, ca mai târziu să apară efectele cuvintelor medicinale. Să se ajungă tot acolo unde se vrea.
   Când e să te-ndrăgosteşti fără voie, fii recunoscător. Nu neapărat persoanei pe care o îndrăgeşti, ci faptului că ai reuşit să ajungi şi aici. Crede-mă, din dragoste se adună multe calităţi din tine şi pot răbufni într-un chip interesant. Depinde cum îţi mânuieşti calităţile descoperite sau redescoperite. La prim semn de îndrăgosteală, am început să scriu, cum n-am mai făcut-o înainte. E destul de tare.
   "Aşadar" şi "prin urmare", găsirea ta, a omului ce mă ţine undeva între îndrăgire şi indiferenţă, îmi trezeşte amintirea primei scrieri. Iar prima a fost poveste. "A fost odată..." cut the crap. Poveştile nu-mi încep niciodată cu formulă de început specifică, ca la basm. Fiecare poveste îmi este ideală şi specială în felul său. Cum mi-e şi fiecare om pe care l-am visat măcar o dată-n viaţă în luciditate, cu gândul cocoţată în copac imaginar cu trunchiul de la încheietura lipită de tâmplă şi până la cotul lipit de bancă sau de birou.

    "Pentru că"-uri sunt destule, dar nu merită. Doar vreau să simt iarăşi unicitatea imperfectă a valurilor ce să-mi inunde picioarele, în timp ce mă scufund în nisip. E o chestie de-a mea. Dacă ne scufundăm picioarele împreună în acelaşi loc sărat, eşti omul cu care aş sta alături la orice. Chiar şi la beţii crunte, date-n una, două, trei persoane, în mesaje fără noimă şi fără umbre la înţelesuri. Liniar vorbind, te-aş iubi. Nu te-aş lăsa în pană şi nu te-aş căuta la răspunsuri, pentru că tu însăţi ai fi răspunsul. Aş calcula de zeci de ori, să văd dacă eşti compatibilă cu cerinţa. F*tu-i ipoteza, că tot ceva ce ţine de tine ar fi influenţat şi cerinţa. Şi aş piguli mult un răspuns pentru cerinţele tale. N-ar fi sec, de cu "da" sau "nu". Aş fi inclus un "nu ştiu", deşi aş fi ştiut perfect. Numa' să nu par cărăuş de amintiri şi de informaţii inocente legate de tine.

luni, 10 februarie 2014

Lucruri

Duran Duran - Ordinary world

   Vorbesc de străzi, vorbesc de oameni, vorbesc de sentimente şi de cuvinte scrise într-o doară pe foi scrise în formă de scrisori, netrimise, ţinute, pliate, într-un caiet. Ascunse. Cu gând să le dau, să le trimit, să fie citite, sentimentele mele să se afle şi să aştept un răspuns. Sau un gest. O expresie facială care să-mi dea verdictul brutal sau inofensiv. Dar nu am curaj.

   Văd cum se scurg alţii, cum cad, cum îşi riscă vieţile pentru alţii, cum mor. Cât de scurt este timpul nostru, cât de muritori suntem, cât de neştiutori, cât de orbi. Cât de reci. Cât de fricoşi să facem lucruri care le-am regreta sau dimpotrivă. Cum mă învârt în jurul a câtorva subiecte în scrierile mele şi în care nu fac altceva decât să povestesc. În cuvinte întortocheate, dar o fac. Şi cum mă tem la fiecare îmbrăţişare. La fiecare impuls în stomac, să nu se simtă şi-n afara trupului meu.

   Mi-am găsit impuls la patru dimineaţa. Scrisesem un sms cu mesaj interesant, cu multe fraze. Am vrut să-l trimit. Eram speriată şi nu puteam dormi. Mă gândeam în oboseala mea că m-aş elibera de o povară, de o obligaţie morală ce o am doar eu. Şi nimeni altcineva. Dar nu l-am trimis. L-am salvat şi m-am gândit multă vreme după scrierea lui să-l trimit. Noaptea era lungă. Chiar şi-n cele trei ore rămase până la părăsirea dormitorului meu, părăsirea casei pentru drumul tubului meu cu desene. Aveam timp să-l trimit. Am ales să dorm, să ignor sinceritatea mea. Iar a doua zi m-am gândit tot timpul la acel mesaj. Am regretat. Iar acum am o urmă de regret. Consider că am făcut un lucru bun. Că n-am distrus acţiunea de astăzi, de mâine şi de multe zile de-acum încolo. Că-i sentiment, iar sentimentele se duc. Dar greu se dezlipeşte mâzga asta de pe pielea mea, greu mă vindec de gastrita apăruta brusc când mă atinge, când îmi vorbeşte, când mă priveşte. Când mă sună.

   Am învăţat de la om drag că scepticismul trebuie să-l aplic în orice bine. Că nu trebuie luat de bun binele şi dulcegăria, că sigur se ascunde ceva în spatele acelei feţe zâmbitoare şi a acelui glas mieros. Există scop personal. Iar asta este lucrul ce-l dezgust cel mai mult în lumea asta.

   Am vrut să ştie, vreau să ştie, dar totuşi ezit. Se poate afla într-o clipă. Dar nu ar mai fi lafel. Sunt om muritor şi mi-e frică de gândul celuilalt. Am creat bănuieli şi probabil ştie din gura unui păcătos. Un om mizer, murdar, poate bolnav. O scursură morală. Iar sentimentele nu merită să fie transmise din gură falsă, mincinoasă, fie chiar şi unica informaţie dată acelei persoane să fie adevărată. Nu suport ideea că ştie şi totuşi face pe om neştiutor. Şi totuşi, se leagă. Totul. Mă zboară în faţă, în dialog normal, cu subiect deschis despre omul ce-i este foc pe sub piele. Mă simt stânjenită. Închid subiectul discret. Nu se merită.

   Rămân în casă, cu hanorac negru. Îmi pare rău de oamenii morţi, cu zbor după mesajul meu, după momentul meu de linişte în plină noapte. Rămân astăzi, scris în caiet de biologie în colţ ca dată, 21 ianuarie 2014. Rămân cu cărţile mele, pregătite pe raft, nerăbdătoare să le atac şi să le violez în plină vacanţă intersemestrială. Rămân eu, om muritor, cu unghii scurte, cu reţineri, cu teama de lucruri morbide. Rămân cu nopţi albe, de frica imaginii ce ar putea apărea la aţipire. Rămân cu trauma din 29 decembrie, ora două după-amiaza. Când avântul meu s-a scurtat şi când am devenit vulnerabilă la şocuri, când nu mi-a mai priit deloc alcoolul şi tutunul. Rămân cu iubirile mele ideale din cărţi, unde mă refer la iubire fără diferenţiere de sex şi fără urmă de violenţă. Unde dragoste e pentru o persoană. Cum Felix tânjeşte la Otilia şi cum Eva tânjeşte la fiul risipitor. Şi cum tânjesc şi eu la persoana mea cotidiană, pe care o văd mereu, pe care o simt, pe care o vreau în cel mai firesc şi asexual mod. O persoană pe care aş duce-o la Turda, cum s-au dus ăia doi din cartea mea de suflet. Cum au rămas o vară la Constanţa cu dragostea lor şi cu haine ponosite, fără bani, cu cazare la oamenii Domnului şi cu hrană înotătoare.

   Regret că suntem atât de muritori, de slabi în atitudine, de graşi în mârşăvie. Regret c-au murit doi oameni. Nu regret că le regret decesul. Regret că n-au fost ajutaţi la timp. Regret că au văzut moartea încă din timpul vieţii. Regret că-s slabă, că pot să recunosc şi nu o fac. Regret că n-avem timp pentru totul. Că poate aş putea recunoaşte şi totul s-ar duce, iar timp să repar n-aş mai avea.

(31 ianuarie 2014)