Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

Se afișează postările cu eticheta oameni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta oameni. Afișați toate postările

vineri, 1 iunie 2018

Diferențe

  
   Diferentele dintre varste. Neinteleasa. Diferentele dintre oameni. Neintelesi. Diferentele dintre...

   Neintelegi?

   Neintelegand ce este de inteles, neintelegand intelesul de candva, intelegandu-l acum. Un vifor usor care se perinda pe sub usile unei case, vesnic locuite de oamenii prezentului. In pod ne ingropam amintirile, le indesam printre hainele alea vechi pe care nu le mai purtam. Sau pe care le purtam cu nostalgie, cand le purtam ca doar vrem sa fumam o tigara. Sau doar pentru ca vrem sa ne intindem la povesti, cu tot cu bluza pe care o purtam. O tesem din intelegeri.

   Intelegi?

   Nu exista razboaie intre diferente. Oamenii le iau si le pun in situatii conflictuale, pentru ca asta inseamna "diferenta" pe care cred ca o fac. Dar nu suntem impotriva noastra. Ne deschidem usile sa ne salutam, sa cotrobaim prin lucruri, unul atuia. Este o intimitate aparte intre diferente. Este o intimitate de rang emotional, intelectual, de intelegere. Si se inteleg, la naiba. Se plimba de mana in vise si in real. Se bucura una de alta, pentru ca altfel nu ar fi putut creste, fiecare in parte. Ne bucuram. Pentru ca existam unul in viata celuilalt, pentru ca ne intalnim sa ne discutam diferentele, pentru ca le traim si pentru ca le crestem. Pentru unicitatea fiecarui personaj in parte.

   Ma filmezi?

   Da. Ne filmam, totul fiind pe casete memoriale, proiectate de altfel pe peretii dintre usi. O fi bezna pe coridor, poate ne lovim unul de altul cand incercam sa iesim afara, dar asta nu inseamna ca ne-am parasit unul pe altul. Locuim impreuna. Suntem diferiti, ducem vieti individualizate de prezent, dar ca esenta, suntem acelasi. Pe usa pe care scrie "Unu", nu cred ca putem pasi vreodata, iar eu nu cred ca as vrea. Ar durea prea mult sa stiu ceea ce nu stiu. Nu vreau povestea din spatele acelui numar. Acelui numar care s-a adunat pe poteca pe care tot merg.

   Te apreciez.

   Pentru ca ai ajuns aici. Cu toate diferentele dintre numere, eu te apreciez. Cu toate diferentele dintre usi, vecinatatea noastra e surata cu familia. Si cu totii stim cum lupta scriitorul din spate pentru aceasta definitie. Pentru o diferenta pe care vrea s-o faca. Pentru ca nu ar exista. Sau daca ar exista, aceasta ar fi unicitatea dintre indivizii care am fi noi. Pentru ca, oricat de departe ar fi usa ta, mereu bat la ea si stiu ca e greu sa o deschizi, dar o faci. Si apreciez enorm ca ma lasi sa intru, sa te vizitez, din nou si din nou. Dar in bezna asta, nu pot vedea, dar pot simti. Si stiu ce este acolo, pot sa-mi imaginez fiecare unghime a camerei, fiecare rotunjime a rafturilor si a mesei, fiecare bucata de centimetru din pat si fiecare lucru care te formeaza.

   Pentru ca, in definitie, fiecare mobila in parte, e parte din eul care te formeaza. Nu o lua asa, cuvant cu cuvant.

   Om frumos, parte din colectia oamenilor de calitate, editie rara si limitata, de care cu egoism si cu ego-ul pana la cer, ma bucur. Om frumos, cum ti-am zis, vreau sa consum totul din omul din fata mea. Si vreau ca el sa ma consume. Om frumos, cu toate esecurile din lume, cu tot ceea ce se va intampla, eu o sa cred in tine, la fel de mult ca si prima data. Om frumos, niciodata nu-mi spune ca nu sunt eu, pentru ca ma cunosti, stam sub acelasi acoperis, usi invecinate. Mi-e dor de tine, ma voi intoarce, iti promit. Om frumos, nu ma mai lovi, ca de-aia daram usi: sa-mi protejez corpul si emotiile. Om frumos, nu te ascunde de mine: doar vreau sa-ti ating fata, sa-ti alin fiecare neputiinta, fiecare durere. Om frumos, nu te ascunde, pentru ca esti minunat, cu tot ceea ce esti in sinea ta. Om frumos, crede in tine, precum cred eu. Om frumos, urla! Pentru ca eu niciodata nu am curajul s-o fac. 

   Risca sa fii tu, cu toate diferentele. Risca sa iesi din camera ta, risca sa bati la usi, risca sa cunosti parti din tine, risca sa stai la o cafea cu tine la optispe, risca sa stai la un ceai la douazeci. Risca sa iei pranzul la doispe: varsta si ora. Risca, pentru ca, eu prin varste mi-am dat seama ceea ce sunt eu astazi. Cu toate neintelegerile, cu toate diferentele: orele din ceas si numere mi-au creat poteca pana la randurile astea. Si casa in care locuim cu totii, e casa in care ma plimb cand sunt cu privirile fixate prin lemn sau ceas, pamant sau tigara, cer sau pielea de pe mana.

   Ceva specific?

   Mai mult am spune. Zicem ca suntem trei entitati, fixati in acelasi corp si cica ne perindam in aceiasi minte. Probabil de-aia sunt eu (pronume definitor pentru faptura cu ochelari cu care te mai intalnesti) atat de "diferita", atat de "neinteleasa", poate "clandestina". Gresesti. Poate chiar sunt o parte din tine, pe care nu o accepti. Poate sunt individul ala care da glas prin scris. Poate sunt doar o carpa din podul tau. Sau poate o usa la care te intorci.

   Ceva mai specific?

   Tu. Esti singurul cel mai specific, din toate imbarligaturile pe care le indrug in scris. Faceti labirinturi de conexiuni prin care sa va plimbati, cand cititi. Pentru ca eu va unesc, in mintea mea, in fiinta mea, eu va unesc. Pentru ca altfel, nu as putea functiona. Tu, cel mai ambiguu si cel mai specific om, cel mai specific frumos. Cel mai specific "unic", cel mai specific "diferit", cel mai specific "ciudat", te iubesc. Cel mai specific "liber", cel mai specific "visator", cel mai specific "intelectual", esti parte din atlasul meu de unicat. Iar diferente, ca taxe, nu percep.

   Diferenta dintre tine si om
   E ca diferenta dintre carte si cotor.

Source: Marta Bevacqua, Origins

(Scrisa pe playlist-ul asta: Eden)

marți, 5 septembrie 2017

Amalgam

   Sec de idei, implinit in ploaie, in mana o tigara, parul mlastini si siroaie, nu pare sa se vada vreun soare. 

   Doarme incruntat, ore prea multe petrecute-n pat, cu perne intre picioare, cu patura pe cap.

   Merge pe varfuri prin casa, vrea sa nu faca vreun deranj, priveste cerul in pace totala, dar vrea sa izbeasca un zid pana plange.

   Futil, caci blocurile se scurg deja in ploaie. Deja le-a batut, mut. Si singurul sange e apa de ploaie, de pe  gat in jos, de pe clavicula pana pe dos.

   Respira transpiratie cand tremura in sinea ei, cand se urla la ea, cand vrea sa fuga, dar primeste o palma. 

   Se trezeste in fiecare zi sa faca, dar nu face decat aburi cu plamanii si gura, concomitent.

   Oamenii sufera in spate, dar suferinta ei nu se poate masura in a lor. Dar e si datorita lor, intr-un mod ori altul.

   E un esec de jene si de gene,transferabile. Nu vrea sa le transfere in niciun caz. Iar transferabilele sale, rudele, le tot dau viata. Nu le priveste decat ca pe niste viitoare dezamagiri. Sau sperante.

   Ochii se tot ascund, iar buzele se tot saruta pe sub covoare. Toti calca covorul ala in picioare.

   Asternutul miroase a putred, pentru ca e doar ea cu ea, cu toata transpiratia ochilor, cu tot aburul gurilor care nu inceteaza sa taca, cu toate mainile care in loc s-o ridice, doar o izbesc cu capul de parchet. Umezit, el se umfla, precum o face si ea.

   Ce sens au cuvintele, cand nu se pot proteja si nu pot exprima nimic singure?

sâmbătă, 12 august 2017

Bara de metal


   Lynyrd Skynyrd - Simple Man

   O bara de metal, aproape ruginita, vopsita intr-o culoare rosiatica de lemn. Se face ca e lemn, dar e defapt doar un material brutal care se degradeaza treptat cu timpul. 

   Nu ai mai scris, pentru ca ti-a fost teama de mintea ta intunecata. Ti-a fost teama sa te lasi in bataia vantului, ca ramurile din lemn si te-ai dat asa frivol, pe nesimtite, ca fiind doar o betonata simpla in orice balcon. Ai aruncat toate lucrurile de pe masa, ti-ai trantit telefonul in pat si visele in perna incomoda, in patul strain de tine. Ai vrut sa adormi de-atatea ori, dar ochii credeau intr-un abis imaginar. Te faceau sa vezi nebuloase, sa-ti simti creierul si intregul eu de sine intr-o balta mazgoasa intr-o masina de spalat.

   Indrumat spre moarte, cu gandul la viata, cu varsta la sfert in mod normal: deja iti sapi mormantul cu penita in foaie. Speri ca te vei rade de pe suprafata asta, cand demonii derapeaza noaptea si dis de dimineata. Si-n zi. Te vor trantit pe marmura, te vor tarat pe pietris. Singuratatea intelectuala te arunca intr-un lagar al abandonului de sine. Si e greu sa evadezi. Mai e greu sa scrii o scrisoare de dragoste. E greu sa-ti deschizi gura in regimul politic creat de tine, in tine. Ti-e frica, caci toti ai tai vor sari pe tine si te vor lasa in viata, in celula creata de tine. Moartea ti se pare o libertate, o usurare a spiritului si al mintii, al amintirilor si al prafului tarat sub pres cu calcaiul.

   Marea era o refulare a libertatii. Acum e doar un lant lichid care te tine strans de jugulara. Totodata, tot ceea ce esti este apa. Si deci... cum ai putea sa te declari liber? Ce este libertatea, in conditiile astea mizerabile? Cand tu, ca om, te simti mizerabil? Cand iubirea e unica scapare, dar e sapata adanc la poale de munte, undeva intre cer si pamant, undeva peste orizont, peste mare si pesti, peste moarte si viata, peste monotonie si arta?

   O bara de metal aduna pasari in centru, sprijina coate tinere si batrane asupra aceluiasi peisaj de acum treizeci de ani, cu multe modificari.

   Bolborosirile tale umane nu mai au nicio expresivitate. Carnea ta nu mai emana nimic, decat faptul ca mai vrea o bere si inca un monolog cu telefonul inchis in mana si cu ochii in zid. Totu-i beton, e gri, tenta sexuala pretutindeni, iubirea care creste ca unghiile si premize care te izbesc peste coaste, precum se izbesc genele intre ele. Oameni dragi care se deconecteaza de la viata ta, ca aparatura medicala de la oamenii inconstienti. Sau doar pare ca asta se petrece. DAR E HAOS. E HAOS IN MINTEA TA.

   Reminiscente si regrete si oameni si chipuri si amintiri combinate cu ambitii, realizari aruncate in ringul de lupta cu esecurile care par sa castige intotdeauna, iar tu la mijloc, pueril. Esti doar un sticker fain lipit pe un cos de gunoi. Incearca multi sa te jupoaie, dar te jupoaie de viu fiecare. Si fiecare esueaza. Fiecare ramane cu o bucata in mana pe care o s-o arunce la gunoi.

   Iar oricat te vei implica, vei fi aruncat in canal. Adio zapada cu tot "feerismul" tau, caci adultii arunca galeti cu apa fierbinte s-o topeasca. O data cu ea, si pe copiii din sinea lor.

   O bara de metal rosiatic
   A scos la iveala un adevar apatic.

   "Vreau sa mor azi. Iar azi sa fie cat mai curand"

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Omagiu pentru trei


   Grimus - In A Glimpse

   Te-am narat prin vise si am auzit povesti despre tine din amintiri. Te-am vazut, fara sa fi fost in fata umililor mei ochi. Erai in spatele urechii mele in ziua lui trei, luna asta, desi n-ar mai fi trebuit. 

   Bateam ritmul cu piciorul la concertul Grimus de la expozitia din fosta sinagoga, animata de rosu si pasiune, stil si anvergura. Era o avangarda in tot ceea ce cuprindea acea clipa, total paralela cu existenta ta in acest timp, comun cu al meu. Erai un vifor de praf care mi-a intrat in ochi mai pe dimineata, zi in care aveam cursuri si tot zi in care am facut curat. Parca era mitul acela cu spalatul obsesiv pe maini, semnificand faptul ca vrei sa-ti uiti trecutul si sa treci cu mainile curate dupa ceva acte marsave din trecutul tau.

   Toata atmosfera avea aroma de tutun fin, cocktail-uri si bere rafinata, oferite la evenimentul bucurestean din Cluj. Un ambient extraordinar. O brasoveanca si o alta constanteanca, amandoua dand, macar cu un fir de piele, pe muzica, frenetic. O aventura nocturna spre mai mult dinamism, atasament prietenesc vizibil, incurcaturi de picioare si priviri pierdute, intre muzici si luminite. O stare latenta de "vreau acasa", dar si asta nesigura.

   Ce-am urat mai mult si mai mult a fost faptul ca mi-am reamintit, la ora la care, acum un an in ziua lui trei, imi voiam ducerea pe campii si venele de la-ncheietura sa le var pe dupa gat, fiind intr-un refugiu artistic care ma proteja de toate relele trecutului si prezentului, anul acesta.

   Sunt momente in care vreau sa iti vorbesc, dar mai bine fumez un pachet de tigari in doua ore, in frig, sa raman fara voce, cu privirea moarta intr-un punct si sa mori o data cu glasul meu si tu. 

   Nu ca n-ai fi ucis, mai mult sau mai putin, ceea ce iubeam cel mai mult la mine: placerea de a iubi neconditionat si de a fi eu, in acea betie. Iar pentru asta, iti multumesc: te pot inmormanta, dincolo de trecutul meu, cat sa nu-mi mai aduc aminte de tine.




(Sursa imagine: Faber Franco - check him out)

sâmbătă, 12 aprilie 2014

Minimă frenezie

   One Lion - Sweet Reaggae Music

   Credeam că te-am pierdut şi că nu te voi mai găsi. Te-am găsit unde nici nu am sperat. Te-am găsit în mersul meu tolomac, cu ochii în contrapostul fizicului tău. Am vrut să ating ceva din ce reprezenta energia aia a ta. Erai pe iarbă, rezemat om cu picioare întinse. Era şi şaica cu cerneală p-acolo, în preajma ta. Ba chiar în ale tale braţe. N-am văzut mult, că mi-a năvălit auriu în faţă.
   Nu mai exista nimic atunci. Era doar o stare de inerţie, deşi mă lipisem de trup viu. Nu era al meu. Nu concep trupuri vii unul pe altul, decât dacă unu-i latent şi rece, iar celalălt îi este opusul. Aşa le ştiu.
   Mai puţin muritoare să tot fiu, aici, pe blog. Oriunde, de altfel. Căci aşa simţi bucuria ariei de dincolo de imaginea de perfect a oricărei acţiuni sau fapte reperate. Nu poţi studia o îngheţată în plină vară, căci s-ar topi. Mai întâi, scapi de ea, apoi te reîntorci în gând şi scrii tot ce te-a tăiat în momentele acelea. Cum era aşa şi pe dincolo şi cât de rece era în comparaţie cu nisipul ud de sub tălpile tale.

   De "nu ştiu" mă-mpiedic mai-mereu în vorbire. Nu că n-aş ştii, dar e moment de respiro între gânduri. Dădusem exemplul cu îngheţata. Înainte s-o cumperi, cum ai cerut? Poate cu "daţi-mi" sau cu întrebări de cu "aveţi?" şi "ăăă, nu ştiu". E acolo? Da. E mereu acolo. Fie că vă daţi seama sau nu. Este şi va fi mereu un ceva ce probabil ţi-ai fi dorit să fie şi să apară, să fie şi să n-apară sau să fie şi ştiut de tine că este doar.
   Parafrazare la ce a spus x şi y se face. Doar că la mine, "a parafraza cu x şi y" se rezumă doar la grafice şi funcţii vechi. Gândire flexibilă mai-mereu, dar cu x şi y, mereu liniar. X şi y sunt oameni de care nu îmi pasă. De care nu-mi pasă când merg, când mă ţin de mână cu un factor z (deosebit în comparaţie cu celelalte), când mănânc ca un ogar chips-uri la iarbă verde sau când mi-e de fredonat cântec de dor în local dra(c)g.
   Mi s-a spus într-un fel, că trec de la un subiect la altul rapid. Şi ce? Toate subiectele se ţin acolo, legate ca şi cărţile lui Garone, cu cureaua. Sunt acolo, toate, strânse, existente. Deşi trec repede cuvintele mele peste un subiect când şi când (căci des nu se întâmplă), se înjectează în discuţie, ca mai târziu să apară efectele cuvintelor medicinale. Să se ajungă tot acolo unde se vrea.
   Când e să te-ndrăgosteşti fără voie, fii recunoscător. Nu neapărat persoanei pe care o îndrăgeşti, ci faptului că ai reuşit să ajungi şi aici. Crede-mă, din dragoste se adună multe calităţi din tine şi pot răbufni într-un chip interesant. Depinde cum îţi mânuieşti calităţile descoperite sau redescoperite. La prim semn de îndrăgosteală, am început să scriu, cum n-am mai făcut-o înainte. E destul de tare.
   "Aşadar" şi "prin urmare", găsirea ta, a omului ce mă ţine undeva între îndrăgire şi indiferenţă, îmi trezeşte amintirea primei scrieri. Iar prima a fost poveste. "A fost odată..." cut the crap. Poveştile nu-mi încep niciodată cu formulă de început specifică, ca la basm. Fiecare poveste îmi este ideală şi specială în felul său. Cum mi-e şi fiecare om pe care l-am visat măcar o dată-n viaţă în luciditate, cu gândul cocoţată în copac imaginar cu trunchiul de la încheietura lipită de tâmplă şi până la cotul lipit de bancă sau de birou.

    "Pentru că"-uri sunt destule, dar nu merită. Doar vreau să simt iarăşi unicitatea imperfectă a valurilor ce să-mi inunde picioarele, în timp ce mă scufund în nisip. E o chestie de-a mea. Dacă ne scufundăm picioarele împreună în acelaşi loc sărat, eşti omul cu care aş sta alături la orice. Chiar şi la beţii crunte, date-n una, două, trei persoane, în mesaje fără noimă şi fără umbre la înţelesuri. Liniar vorbind, te-aş iubi. Nu te-aş lăsa în pană şi nu te-aş căuta la răspunsuri, pentru că tu însăţi ai fi răspunsul. Aş calcula de zeci de ori, să văd dacă eşti compatibilă cu cerinţa. F*tu-i ipoteza, că tot ceva ce ţine de tine ar fi influenţat şi cerinţa. Şi aş piguli mult un răspuns pentru cerinţele tale. N-ar fi sec, de cu "da" sau "nu". Aş fi inclus un "nu ştiu", deşi aş fi ştiut perfect. Numa' să nu par cărăuş de amintiri şi de informaţii inocente legate de tine.

miercuri, 23 ianuarie 2013

Zi bună.

   Pearl Jam - Last Kiss

   E o vreme atât de plăcută şi de senină, încât până şi câinii încetează să mai latre. Doar îşi fac coada elicopter de fericire că te văd om bun şi le răspunzi c-o mângâietură sau c-un simplu zâmbet.

   În chip de scriitor îmi e zi bună, căci e inspiraţie dezgheţată la temperatură plăcută. Şi că-mi vin amintiri şi mă trec fiori din alte dăţi ale altor zile în care era aşa de plăcut afară. Anotimpuri după anotimpuri şi "drame" de care am râs, iar acum stau cu gura-n zip, gândindu-mă că trec pe-acolo a doua oară.

   Stăteam pe băncuţă afară la liceu acum câteva ore, când era şi soarele ăla şi vremea aia plăcută. Acum e întuneric şi reflectez la ziua asta care a fost plăcută, cum nu credeam că va fi de dimineaţă. Exact, la opt şi zece. Căci întârziasem la grafică and I just stood there, infront of my window, saying random wishdom words. Asta, şi "Besu? Ain't nobody got time fo' that!". Şi nici dâră de chef de linogravură sau crochiuri la acea oră. Lipsisem la primele două ore. Deci, începusem prost ziua. Şi mi-era că plouă, căci aşa arăta..

   Dar n-a plouat. Mi-am luat loc pe una dintre băncuţe, gândindu-mă la lucruri aiuristice şi imposibile, cu soarele bătând din dreapta şi făcându-mi părul mult prea auriu. Pe fundal cu muzică de la spălătoria din spatele meu, dar căreia nu-i ofeream pic de atenţie. C-un orizont betonat, împrejmuit cu gard, văd poarta vişinie trântindu-se şi făcând loc persoanelor ştiute din văz şi nu numai. Unii care aleargă şi alţii care cerşesc ţigări.

   Dar nu acolo mi-era atenţia.

   O păstram într-o direcţie neclară şi blurată. Fumată. Printre stâlpii mişcători şi coloraţi ce-i ştiam. Printre oamenii ce-i văd ca pe nişte corpuri neanimate când apare. Când amestecul de culori are sens, în timp ce mintea îmi zice că nu. Urât drog.. Devin alt om doar ştiind că sunt urmărită de fiara cu două picioare. 

   Scuipi indiferenţă şi văd asta. Doar că nu-mi poţi strica ziua, iubire. E mult prea multă lumină şi căldură afară. Şi-n mintea mea când mi te imaginez şi când te văd. Nu-ţi pot sufla decât aroganţă cu tentă de ignoranţă. Iar asta doar să-mi ascund stresul ce-mi sufocă întregul aparat şi anatomia ce mi-o dai peste cap fără ştire.

   N-o să uit în viaţa mea acea privire rece şi ameninţătoare pe vreme de "Homo Ludens" a lu' Huizinga.


vineri, 2 noiembrie 2012

Oameni si neoameni #1

Robbie Williams - Feel

    Grosolan in multe feluri. Un zambet fals prin care usor ii vezi dintii strambi si ingalbeniti. Galbeni de marlanie si gudron. Strambi.. din neglijenta. Par scurt si negru. Negru pur, ca si barba taioasa ce rasare din fata sa rotunda. Cu buze subtiri si cu colturile gurii impanzind intreaga fata cand zambeste. Zambet fals. Si c-un nas lung cu nari late. Ochii ascunsi sub pungi albicioase de oboseala. Arunca numa' priviri ganditoare. Ca se preface. Si vorbeste cu glasul sau de barbat. Nu se uita in ochii tai cand vorbeste cu tine. N-are suficient curaj. Stie ca e vinovat in fata ta si nu poate.

   La cei o suta saptezeci de centimetri, acest barbat nu poate raspandi decat scarba. Scarba in tot ce vezi. Haine scumpe, dar zdrentuite. Si le poarta ca si cum ar fi un domn. Isi conduce masina ca un domn. Isi fumeaza trabucurile ca un domn. Miroase ca un domn. Un domn ce-si paraseste tot pentru mare. Sta luni intregi pe mare. Uita de sotie si de copii. Nu stie decat ca banii conteaza si nimic altceva. Si-a renegat fiul, iar acum incearca sa-si renege si fiica. Habar n-are de nimeni si nimic.
   Sfideaza pe toata lumea cu banii sai si se crede inteligent. Nu. Prin asta iti arati dragostea pentru prostie. Pentru uman. Defapt.. nu. Umanul este dragostea de frumos. Uman e dragostea pentru oameni. Uman poate doar in sensul ca e decazut si limitat doar la valuta si la functia pe care o are. Se crede important doar fiindca are "valoare". 
   Un barbat trecut de cincizeci de ani. Asta este. Un muritor de rand care n-a apreciat "nimicurile" vietii: copii, dragostea, familia. 

   Stau undeva pe margine si rad. Obisnuiam sa stiu acest om. E neschimbat de ani de zile. Raman putin.. surprinsa. 
   Minte umana.. Oare de atat esti in stare?

   

miercuri, 3 octombrie 2012

Putine ganduri la purtator

   Kip Moore - Beer Money

   Astazi am stat putin pe ganduri. Pe langa faptul ca ceasul care numai mergea a inceput sa mearga, ne-am ales si cu cateva transferuri. Pleaca trei persoane de la noi din clasa la alte clase sau la alte licee. 

   In schimb, astazi am facut cunostiinta cu un tip putin timid, pe nume Adrian. Vine de la un liceu de arte din Tulcea si.. e tare dragut. Era timid in primele 20 minute, dar dupa aceea vorbea deschis cu toata lumea. Sta pe diagonala in fata mea si.. cam atat.

   Incep sa ma acomodez si sa cunosc lumea. Siiiiii avem pagina de Facebook! http://www.facebook.com/GeneratiaCopiilorMagici?fref=ts :D

   Iar domnisoara cu care m-am certat la ora de franceza mi-a aruncat astazi o privire care a transmis mai mult decat scarba. Iar eu i-am zambit in fata. Doar ca sa se "indulceasca" putin aceasta saratica. 

   Si asa, un mic mesaj pentru cernelistii astia mici care trec prin gradina mea cu "maimute" ale imaginatiei mele si le citesc: va multumesc mult pentru suport. N-as fi crezut ca am o ASA mare pricepere in a pune in vedere unele chestiuni prin scris.. Totusi, eu cred ca sunt niste mici aberatii ale creierului meu. (:

   De la putin mai muritoare si pana la ceva mai deep, Ink sau "fata cu cerneala" si-a facut auzita, cat de cat, prezenta in acest mic Univers. Un Univers nu chiar perfect, cu bune si cu rele, cu rasete si plansete, asa cum e viata. O viata trecuta printr-un filtru de penita cu cerneala neagra. ( Neaparat cerneala nero ca altfel isi pierde Ink renumele :| ).

   Comentariile de la voi ma ajuta foarte mult sa inteleg unde am gresit sau unde am pus accent pe cate ceva prea mult, sau prea nasol, prea bine sau prea putin. Nu stiu ce sa zic.. eu scriu ce simt in unele perioade anume in viata mea. Sentimente destul de puternice. Nu ca si un "attention seeker". Cunosc destui :/ Am si uitat de "caietul verde" in care obisnuiam sa scriu. M-am mutat pe High Ink. Si pronto. Ca merge mai repede pe QWERTY, nu-i asa, bloggeri?

   Eu una vreau sa raman in umbra. Fie chiar si numele meu adevarat care nu e chiar atat de boring cum am spus in my very first post. Imi place mult numele meu, dar nu e vorba de mine. E vorba despre acel Ink care e cam neutru. Zic ca e feminin.. Mda. Cred ca e feminin. Un Ink care e persecutat sa ma asculte si sa dea mai departe.

   Dar asta e natura umana, nu?

   Va pupp si va iubesc. <3


 Cu drag,
Ink


luni, 24 septembrie 2012

De-ale lu' Madam Réalité #2

   The Kelly Family - Fell In Love With An Alien

   Luni. 24 septembrie. Anul 2012. O dimineata rece si intunecata. Lumina se prelinge printre nori la fiecare cateva minute. In timp ce luna se retrage linistita, soarele isi face aparitia.

   Nu.

   Este o alta iluzie a sa. O iluzie pe care niciodata n-o vom intelege. O iluzie desarta. Doar o iluzie in roua diminetii, care se prelinge pe geam. Un suflu cald ce-l abureste si un muritor nesemnificativ. 
   Atatia ochi si atat de multe suflete. Toti dansam pe acordurile pianului vietii. Alegretto. Adagio. Din nou alegretto.. Rade de noi. Ne creeaza un abis de ganduri si un lant de amintiri. Capabilitatea de a nu uita. Inima de a ramane tare dupa multe iluzii. Iluzii intr-atat de adevarate, incat omul le percepe ca fiind reale.

   Suflu cald in amurgul diminetii. Imi poti explica de ce te faci abur in aer? De ce trebuie sa pleci de langa mine la fiecare expiratie? Fiecare moment in care expir, pierd suflul. Se duce-n larg. Se duce si n-am cum sa-l recapat.

   Avem iluzii mereu. Iluzii ce numai viata ni le creeaza. Ne hranim prin iluzii si ne bucuram. Dar oare putem sa vedem si dincolo de iluzii? Sa simtim ca ceva e in neregula? Nu. O iluzie e precedata de o alta. Daca ai fost atras intr-o iluzie si crezi asta, poate si gandul cel din urma ar putea fi o iluzie. O iluzie ca iluzia chiar exista-n fiinta ta.

   Oameni mergand. Claxoane de masina. Caini latrand. Ambulante. Fosnet de frunze rumene. Sunet de picaturi cazute. Planset de cer. Aer inghetat. Valuri spargandu-se. Copii tinandu-se de mana si mergand veseli spre scoala - oare sunt toate acestea doar o iluzie? O iluzie si-un abur cald pe geamul camerei mele. O iluzie a corpului meu in care alunec singura.

   Cu totii o facem.
   Si nu ne deranjeaza.


   Cu drag,
Madam Réalité.


joi, 13 septembrie 2012

De-ale lu' Madam Réalité #1

   Red Hot Chili Peppers - Meet Me At The Corner

   In sfarsit am inteles un lucru important: o persoana.. o singura persoana iti poate schimba intregul Univers. Printr-un simplu lucru, vorba sau gest. Nimic nu trece neluat in seama.
   Tin cont de toate acestea si imi dau seama ca tot o singura persoana mi-a construit universul si tot aceasta mi l-a distrus. Dar, de asemenea, dupa ce imperiul "meu" inchipuit s-a naruit, mi-am construit unul propriu. Si imi dau seama ca multe persoane sunt in universul meu. Al meu si doar al meu. Si imi dau seama ca viata lor n-ar fi fost cea care este fara mine. Viata mea ar fi fost nimic fara ei.
   Asadar. Ma gandesc ca daca ai bani si averi imensurabile, ce rost ar avea sa le mai ai daca n-ai pe nimeni sa-ti fie alaturi? Si nu vorbesc despre asa-zisii "prieteni" care sunt doar pe interes. 

   Ma amuza totul. Ma amuza toata lumea. Rad in mintea mea si le zambesc politicos persoanelor pe care nici nu le suport. Dar atunci cand chiar imi dau seama ca este acolo, undeva, o persoana care chiar este worth of it, ii voi fi alaturi. Si, din pacate, sau poate din fericire, atunci cand sunt acolo pentru mine, si eu sunt pentru ei. Ba chiar mai mult decat cred. Le ofer sufletul si loialitatea mea. Cateodata raman dezamagita si.. zambesc. De data aceasta singura si cu lacrimi in ochi.

   Fiindca si eu iubesc. Am iubit. Voi iubi. Voi ramane loiala prietenilor mei, dar vad ca nu toti sunt chiar asa cum credeam eu. Si raman cu ochii-n soare.
   Trist.. pentru ei. Port ochelari de soare. Si ii rad soarelui ca am scapat de ei. Lunii ii recunosc faptul ca mi-e dor de ei. Si raman simplu high.

   A doua zi revin si rad. Caci asta e. 
   Mai exista si mancatori de Eugenii.
   Mancatori de Eugenii pe care ii iubesc.
   Si mancatori de Eugenii pe care nu-i suport.

   P.S.: Eu nu mananc Eugenii. Dar voi fi acolo sa va imprumut pe voi, dragilor, care mancati. ^^  Si voi sta acolo, uitandu-va la voi, muritorilor, care nu ma suportati. Caci asta urati cel mai mult, nu? Lasa.. voi fi totusi acolo. <3



sâmbătă, 8 septembrie 2012

Un tren al ignorantei

   Asa - Jailer

   Astazi ma simt ca si cum mi-as fi petrecut intreaga noapte in tren. N-am facut-o. Doar ca am fost foarte relaxata, iar geamul camerei mele era intocmai ca geamul unui tren. Ma uitam si ma uitam.. Ma pierdeam. Ore in sir ma tot pierdeam. Ma uitam si parca vedeam o alta lume. Parca vedeam dealuri si campii, toate alergand si fulgerandu-mi retina. Imi tineam obrajii-n palme, pana n-am mai simtit nimic, decat vuietul unei obisnuite nopti de septembrie.

   Imaginandu-mi ca intr-adevar sunt intr-un tren, vedeam peisajele ce le-am vazut cu ani in urma. Tot ce vazusem acum un an, vedeam si acum. De data aceasta, ceva imi lumina fata. Si nu erau luminile aglomeratului meu oras. Nu. Era lumina ce-mi incalzea mintea, si anume amintirile. Si gandurile. Si.. tot ce analizez. Tot ce vreau sa spun, dar i-o spun doar persoanei mele. Nu spun nimanui de teama.. Poate pentru ca nimeni nu mai poate fi de incredere in vremurile noastre. 

   Voi putea spune doar ca astept. Ce astept? Astept ce asteptam de multa vreme. Si cred ca voi ramane cu obrajii-n palme, sustinandu-mi capul prin intermediul antebratelor, asteptand. Si in final nu se va intampla nimic. Si ce? Voi rade. Voi ramane intotdeauna o visatoare. O.. "nebuna". O imprevizibila. O persoana care are curajul sa faca orice. Asa am ramas in mintea multora, iar asta nu ma supara, atata timp cat imi cunosc si cealalta latura. 

   Sau, mai bine zis, cealalta latura a umanitatii pe care cred ca aproape noi toti am lasat-o undeva. Undeva unde am ascuns-o si am uitat unde am pus-o. Timiditatea noastra mostenita. Sensibilitatea noastra nativa. Gingasia noastra nevinovata. Finetea si bunul simt. 

   Mai exista asa ceva?

   Da. Din fericire, mai exista. Si mai exista persoane ca mine. Ii vezi "mari si tari" pe dinafara, dar pe dinauntru sunt doar niste suflete visatoare. Corpuri cu sange colorat. Si persoane care nu inteleg persoane.

   De exemplu, am intalnit o persoana care scrie lucruri ce ma intristeaza pe Blogger. Vecini de blog, as putea spune. Am avut sansa sa.. cunosc aceasta persoana. E cu totul alta persoana. Rebela, de gasca, funny din cate am vazut. O persoana de nota 10, as zice. Dar.. ceva o macina pe aceasta persoana. Toti o privesc diferit. Si sufera. Suntem toti lafel, God damn! Indiferent de aparente. Si din cauza asta, aceasta persoana a ajuns sa-si transpuna toate tristetile prin randuri. Le citesc si.. ma afecteaza.

   Iar asa, minunatul tren de miaza-noapte s-a transformat intr-un tren al ignorantei. Va rog mult.. Priviti si dincolo de aparente.




duminică, 2 septembrie 2012

Atat de special

   Guess Who ft. Lucia - Special

   Vi s-a intamplat sa va uitati in urma si, deodata, sa va fie rusine de cat de prosti ati fost in trecut? Eu da. Si pot zice asta cu privire la lucrurile ce le-am facut in trecut, in viata mea, pe care le regret, dar nu prea. Chiar si acest blog care, dupa aproape o luna, a adunat un pumnut de followers. Va iubesc pe fiecare dintre voi, chiar si pe cei care citesc blogul asta fara sa-l urmareasca "oficial" <3

   Ma gandeam sa scriu o postare putin mai colorata si mai putin deep. Dar cateodata scap putin din deep-ul meu in orice fac. Asta este.

   Deci. Am fost la meditatii la mate astazi, caci vineri n-am putut due alot of poop. In fine. Am dat de o grupa de clasa a V-a si a VI-a. Pe cativa ii stiam ca erau de la fosta mea scoala generala. Se holbau toti la mine ca la urs. Si, sincera sa fiu, si eu la ei. Erau atat de multi si asaaaa de miiiici <3 Dar ceva mi-a zis ca nu-i de bine cand si-au scos "Iphoanele" si Samsung-urile pe masa sa calculeze cand profu' facea o pauza si iesea din camera :| 

   Ei.. ma rog. Generatia moderna. In fine. Dupa faza asta, aud de la fetita de langa mine "Ce misto esti imbracata" ... Am ramas gen "wadafac". Eu.. misto imbracata.. la meditatii?! Bai.. Usooor. Frana. Eu doar la meditatii ma imbrac la nimereala. Trag pe mine orice imi este mai la indemana.

   Sper sa trag tare cu blogul, caci atunci cand imi merge bine parca uit de bietul meu High Ink :c Sau n-am timp. Sau alte motive de spart seminte in fata blocului, pe Facebook, in pat, la tv, in loc sa fac cu totul altceva. I need a motivation!

   Va iubesc. Pe voi, pe noi, pe ei si cred ca si ei va iubesc pe voi si pe noi.

   P.S. : Voi strangula o sfoara c-o foarfeca. Because.. Fuck logic! :o3

   Stay tunned \m/



vineri, 17 august 2012

Fericire fără sens

Stau şi oftez cum văd zilele de vară scurgându-se, una câte una. Oftez cum văd că ziua se scurtează şi întunericul vine devreme. Urăsc frigul ce-mi învăluie ţinuturile magice pe care le văd noaptea târziu, de pe 'terasa' de la stimatul etaj patru. Ce-i drept, îmi lipseau sclipirile felinarelor şi mersul în ploaie, după şcoală. Acum că am un alt drum, spre liceu de data aceasta, voi fi mai atentă. Nu voi mai merge prin ea ca un simplu copil visător, mahmur de primul sărut al primei dragoste.

De data aceasta m-am maturizat. M-am maturizat într-atât de mult, încât cred că voi continua mersul prin ploaia târzie de la orele amiezii. Este ca un fel de eliberare. Mă spală de cerneala neagră ce-mi curge prin vene şi îmi lasă imaginaţia să-mi joace prin cei doi lobi. Las căştile în guler şi ascult cum James Morrison îmi invadează amintirile cu 'Please Don't Stop the Rain'. Zâmbesc şi mă uit pe unde merg. Pe cimentul rece şi ud şi zâmbesc. Zâmbesc pentru că mă face orice lucru să zâmbesc. Orice este udat de ploaie şi oricine neprotejat de umbrele. Simt cum devine din ce în ce mai rece şi îmi adâncesc mâinile în buzunare mai ceva ca mai devreme. Râd. Sunt fericită. Natura este fericită. Tot, înafară de un biet căţel fără stăpân ce se ascunde sub o maşină. Este ud tot, săracul. Tremură. Atunci, buna mea dispoziţie devenise ură pentru oamenii ce le lasă la voia întâmplării pe aceste suflete.

Plec. Plec cu un gust amar, dar totuşi sinea mea îndrăgeşte spectacolul de 'kriptonită' de afară. Bălţi şi alte bălţi. Calc într-o băltoacă şi zic, ca un fel de obicei tâmpit 'Shit'. Mereu pun accent pe 'h'. De ce? Fiindcă asa sunt eu.

Din nou merg. De data aceasta cu-n Converse ud în piciorul stâng. Mi-e frig. Destinaţia mea finală mi-e casa, dar mă plimb prin cartier. Mirosul acela de iarbă udă îmi reîmprospătează imaginaţia şi simt cum o altă piesă începe în mintea mea. Parcă şi aud 'Rhythm of Love' cântată de cei de la Plain White T's.

" We only have tonight, but 'til the morning sun you're mine .. all mine (...) "

Sinceră să fiu, primul meu sărut în mediul ăsta a avut loc. De aceea îmi place ploaia atât de mult. Îmi reaminteşte si mă face să reflectez..

O seară târzie de noiembrie. Ploua. Mirosul acela împrospătant de iarbă udă. O săptămână trecătoare pentru a vedea-o pe acea 'special person' plecând. Şi plecând, probabil, până la Crăciun. Nici până atunci, căci a plecat de tot. Până când? Nu ştiu.

Ploaia şi toamna în general mă fac să mă simt în elementul meu, chiar dacă sunt o persoană născută-n vară. Nu-mi place vara din anumite motive, dar o iubesc, fiindcă îmi oferă zile lungi şi fără şcoală. Şi nu numai mie, ci şi prietenilor mei de care sunt dependentă. Drogul mi-a fost oferit, soarele pe post de ţigară e prezent de dimineaţă până seara, iar nopţile pe post de vis sunt rezervate pentru domnişoara cu cerneală. Nu-mi mai trebuie nimic.

Chiar dacă mai sunt doar două săptămâni şi o zi până la toamnă.. S-a şfârsit şi vara; zilele vor deveni întunecate şi ploile vor apărea. Seara, când voi ieşi pentru o gură de inspiraţie, briza caldă de la mare care-mi fericea nopţile va deveni un pui de vifor ce-mi va încuia balconul pentru următoarele câteva luni.

Stay tunned \m/