Primul pas in iarna

   Oceans Acoustic - Hillson UNITED

   Nu credeam ca prima zi de iarna sa vina atat de lin, sa paseasca atat de linistit pe langa tigarile noastre aprinse. Sa ne-mbie cu ger si o dara de vant rece, specific reliefului nostru.

   Nu credeam ca toamna mea se va duce, dar s-a dus. In cateva ore, ne-am spus, draga prietena, adevaruri, iar iarna am intampinat-o la o tigara. Si ne-am dat seama de clipa la si sase minute. Toamna se dusese de sase minute. Si-n sase minute am ras si am fost locomotive tacute. Masa la care scrumam ne amintea de prea multe conversatii. Tu stii bine.

   Este iarna si tot nu pot sa cred. Cum trece clipa, cum se pierde vremea, cum n-avem vreme sa batem timpul pe urma si sa-l intrebam: "incotro te grabesti asa?". Si-s convinsa ca daca am fi avut timp sa facem asta, ne-ar fi raspuns: "spre fericire".

   Ca iarna si vara-s doua extreme, dar tocmai extremele astea ne dau timp si ni-l iau. Noaptea si ziua. Rece si cald. Masculin si feminin. Niciodata musai. Dar doua extreme isi au aceeasi poveste, iar ceea ce probabil in vara a inceput, se poate continua in zapada. Sau poate zapada naste amintiri, iar vara le topeste. Primavara fiind acolo prevestitorul mortii, cu florile sale, iar toamna, groparul, jelitorul.

   Ne-am gasit astazi in zi nationala sa vorbim despre noi in postura de vreme, desi cu alte cuvinte. Ai tresarit de multe ori in somnul tau, buna prietena, iar visul tau n-am putut sa-l prelucrez cu ceva ce ti-ar fi putut da somnul lin. Adormisem si eu. Si m-am dus si eu in drumul meu, fiecare pe parte diferita a barlogului cu saltea si cu plusuri de jur-imprejur.

   Ne-am incruntat dimineata, de soare. Era iarna. Si chiar este.
   Ochii tai, vesnici verzi, erau pe jumate caprui.
   Iar ai mei caprui, combinatie verde-pamantiu.

   E vorba despre iarna asta si s-o avem aproape. Este a noastra, cum a fost din pruncie. Cu mosii aia care vin cu cadouri si bunatati, cu mirosul de scortisoara, cu tiganii si cu caprele lor, cu pomisorul meu micut in camera si cel mare in living.

   E vorba despre ce vrei tu sa dai, nu ceea ce vrei sa primesti. Caci eu ma strofoc, caci, daca ar fi dupa mine, as da cadouri tuturor. Mi-as lua o douazeci si trei de zile liber, ca sa cumpar cadouri pentru gustul fiecaruia de-al meu. Cum mi-a zis si mini-formatorul, in statie de bus, ca vrea fes cu manusi.

Bine te-am gasit, decembrie.
Adu-ne tot ce-i mai bun.

Hazard.

Damien Rice - The Blower's Daughter

   Cântau lăutele şi zbierau viorile. Zbârnâiau clarinetele şi se bătea ritmul la tobe, răsunând notele chitarelor în utechile mele. Tot ce auzu-mi culegea erau sunete pe care nici nu le auzeam. Nu mi le imaginam, dar apăreau acolo. Exact ca şi cum ar fi fost în realitate.
 
  Absorbit suflet de căldura altuia, nu puteam să mă concentrez la un alt lucru. Oricât de banal şi totuşi... nimic. Niciun lucru care se putea să-mi distragă atenţia. Doar la lucrul banal speram şi nu apărea. Retina mi-era pe bej, pe cald; nici măcar în faţă, la tehnologie înecată-n încercări de a prinde momente inedite-n obiectiv, în mâini tremurânde, ştiute, ale unei persoane mult prea bine cunoscute, nu-mi era. Nici minte, nici nimic. Poate doar privirea de câteva secunde.

   Două glasuri se auzeau: al meu şi al persoanei de care încerc cu atâra ardoare să mă las. De-aş fi fost ţigară şi buzele mi-ar fi fost omul meu ilegitim, m-aş fi drogat cu ele la o atingere; m-aş fi ars între ele şi aş fi fost foarte mulţumită dacă m-ar fi scrumat în vânt. M-aş risipi fericită, că fumu-mi şi esenţa au fost în plămânii săi. Şi că m-ar fi încredinţat vântului: mi-ar fi dat înapoi ceea ce întreagă aş fi fost, nu ca acum. Acum, sunt ca o ţigară pe jumătate fumată. Nu sunt completă. Mă macină. Mă arde făr' de ştire. Fumează, dar nu are idee ce. Doresc ca suflul să mă găsească, în momentul când mă va termina de tot şi când îmi va arunca filtrul pe jos, în gând nepăsător. Şi să las scântei de fum, urme slabe, ca vântul să se-ndure şi să-mi aducă cenuşa împărţită-n lume, împreună cu propria-mi aromă.

   Nu eram decât o victimă fericită. Eram totul, dacă vedeam bej. Dacă era înţelegător caracteru-i că trebuie să dea opus al gerului de-afară. Că dăunează şi că-i drog, nu cunoaşte. Ca să fiepur, trebuie neştiut totul a fi. Nu concep niciun sentiment urâcios când mi-e aproape. Nu concep nici mediul exterior. Nu văd nici greşitul căpruilor mei, dar simt zâmbetul ce-mi joacă-n gură, dar pe care încerc să-l reţin. Dar nu cu mult. Iar când îl eliberez, mă simt mult mai liberă. Mă simt aerisită.

   Vedeam siluete suple, mişcătoare. La mulţi paşi distanţă. Erau forme violente pe podeaua cerului meu de-atunci. Era un dos de munte peste acele corpuri geometrice din sus-ul camerei, care dădea lumină, iar ici-colo, corpuri luminoase, "bile" aproape insesizabile de către mine, între piramide cu vârfurile aţintite ameninţător către oamenii de jos. Ca nişte zei, pregătiţi să cadă şi să ne strivească pentru miciţia de care dăm atât de lesne dovadă.

  Este exact ca-n noiembrie, anul trecut. Acelaşi lucru blestemat pentru aceeaşi bestie cu două picioare. Tot eu, pe aceleaşi străzi pavate cu amintiri. Tot eu, în geacă maro, cu muzică bună în minte şi-n timpane. Cu sânge ca marea, care pulsează mereu neregulat în venele-mi subţiri, c-o inimă cât un peşte de mică, care înoată disperată în propriu-i mediu.

   Tot aceeaşi peşteră din cărămidă roşie.
   Tot Ink, mică şi nestingherită.
   Urmărind hrana peştelui său
   Hrană ce i-a dat condei de şi-mai bine.

Stay tunned.