Antitetic.

The Verve - Lucky Man

  Artist să fii şi să-ţi dai seama de cum ar trebui aplicate raporturile cromatice pe pânza albă. Om să fii şi să-ţi dai seama că o pânză albă este nimic mai mult, decât ceva inexpresiv, ceva fără suflu, fără viaţă. Dar e interesant, căci poţi să-ţi imaginezi multe pe alb. Dar în esenţă, e greu pe alb să vezi ceva. Orice.

   Urmăreai o dată cu degetul un rând dintr-o scriere a lui Vincent van Gogh către fratele său, Theo, în care spunea:

   Doar loveşte cu ceva în ea când vezi că o pânză goală se holbează la tine cu un fel de imbecilitate în privire.

   Nu ştii cât de paralizantă este privirea unei pânze goale, care spune pictorului că nu poate să facă nimic. Pânza are o privire idioată. Hipnotizează pictorii şi îi face să devină ei înşişi idioţi

   Mulţi pictori se tem de pânza albă, dar pânza cea goală ESTE TEMĂTOARE de acei pictori cu adevărat pasionaţi care îndrăznesc — şi tot aceia care în trecut au anulat vraja lui "nu poţi".

   Viaţa însăşi se îndreaptă mereu către un imens lucru fără însemnătate, o descurajatoare faţă albă pe care nu este nimic. Cu-atât mai mult, decât pe o pânză goală.

   Dar oarecum fără însemnătate şi de prisos, de alte ori natura moartă apare, omul sau destinul, de energie, de căldură, iar cine chiar ştie ceva, nu se lasă furat prin vicleşuguri de genul ăsta. Pune piciorul în prag şi face ceva, ţine morţiş de asta, pe scurt, pauze, "violează" — spun ei.

Lasă acei teologi cu suflete reci să vorbească.

(2 octombrie 1884)

   Era şocant, deoarece te identificai. Nu realizaseşi, până la un moment dat, că tu erai şi continui să fii acel om care adaugă culoare. Nu musai pe pânză direct. Poate şi pe-alături. Să fie ceva nonconformist. Îţi place. Să vibrezi suprafeţe, să finisezi prin umbre şi penumbre, trasate de demult cu creionul, dar cărora nimeni nu le-a dat importanţă şi frumuseţe cum ai făcut-o tu.

   Poate nu ştii a picta, dar ştii cum să dai culoare. În privire, în obraji, de multe ori în stomac şi-n buze. În râs când te plimbi în voie şi trebuie să ai acea seriozitate pe faţă. Dar nu era de tine. Cum nu era nici acea pânză cu care poţi să te mândreşti că ai pictat-o singură. Pe ea, doar apăruseră culori. Nu erau puse de mâna umană. Doar au ieşit din "adâncul" său, la suprafaţă. Asta scria cu tuş într-un colţ. Dar ca artist, ai putut vedea că e strat peste strat. Şi ai retuşat după cum ai considerat.

   Un suflet liber. Un om, dar mai ales un artist. Unul care s-a încumetat să picteze pe pânza găsită undeva. Cândva cunoscută şi iubită, dar în fine, aruncată într-un maldăr de tuburi goale. Tempera, gouache, acrilic. Câteva pastile goale de acuarelă, pline de apa unei ploi nestăvilite de iunie. Unele erau vărsate. Dar mai toate pline cu rouă.

   Acum, se simte într-un fel anume. Pictorul s-a îndepărtat să-şi vadă opera, dar aceasta a decis să cadă. Iar ţie, pictore, nu-ţi venea să-i dai c-un vernilion pe unde chiar nu trebuia? Dar nu. Ai scrijelit un fel de linie strâmbă, pe crem. Aparent, era un portret. Iar dunga se continua pe buza superioară. Cum ar fi fost chiar să-şi simtă rana? Dar nu poate. Nu o simte. Şi, aparent, nimic.

   Lumina naturalâ îţi pica la fix pe şevalet. Pânza ţi-era acolo. Tot scrijelită, dar cu satisfacţia ciudată că e vina ta, dar şi a ei. Că aţi contribuit în mod egal. Iar acum... nici nu se poate vedea. Nu simte nimic, decât fericire prostească de fiecare dată când pictorul apare cu paleta de culori la sine. Sau o pensulă, două în buzunarul de la spate.
   Aşa se vedea de pe propriu-ţi şevalet. Şi la insistenţe, ai început să trasezi iarăşi linii, să conturezi, dar în acelaşi timp să se contopească cu fundalul. O vâscuozitate inegală în timp şi-n amorul propriilor culori nu explica neliniştea beţiei de cuvinte scrisă pe pânză. Nu scrisese-i tu, dar ţi-era adresat.

   Descoperind mesajul, n-aveai decât să te lupţi vitejeşte cu acele culori care tot apăreau. Dădeai cu verde, apărea roşu. Erai în centrifugă, iar niciun calcul nu te putea ajuta acum. Pânza ar fi putut să se abţină, dar în lumina naturală în care se scălda, ar fi vrut să te aducă şi pe tine. Cu tot cu capătul auriu al pensulei ce strălucea în soare. Cu tot cu acele culori care se scurgeau pe portret.

   Te-ai lăsat pradă unui masacru moral al unei pânze. Una care a făcut aşa, dar care nu va mai face. O pânză e menită să stea agăţată pe un perete alb, împânzită pe toate laturile de o ramă ieftină şi chicioasă. E menită să fie supusă artistului plastic şi să nu modifice nimic la ceea ce a adăugat acesta. Supusă.

   Dar pentru artist,
   Pânza va face orice îi va cere.
   Este o plăcere prostească în a servi.
   Şi o zgârietură subtilă, dar evidentă, pe pânză.

De-ale lu' Madam Realité #8

Cage the Elephant - Come A Little Closer

   Rămâne ca o rădăcină a sa, adâncă. În viaţă, psihedelic. În vis, real. Pe când ar fi trebuit să fie invers. Pe când ar trebui să viseze în dormează şi nu în viaţa cotidiană. Se mulţumeşte şi c-o gură de aer, dar.. nu-i asta.

   Simte că cerinţele cresc din zi în zi din ce în ce mai mult. Că viaţa nu e cum o privea în vis şi că visul e defapt realitate. Dar nu este. I s-a zis. A urmărit de multe ori lucrurile înafara buzunarului de material afrodisiac, în găurile pe care i le-a săpat timpul şi privirile pe care viaţa, înaltă, frumoasă, dar rea, i le dă. Atât de reci, şi totuşi atât de ademenitoare. Copilul acesta de şaisprezece ani, pierdut printre alţii, şi alor ăilalţii. Cu privire, de moment, în scrum volatil de ţigară.

   La sfat de taină cu propria-şi persoană, îşi pune întrebări. Chiar vreau asta? Chiar mi se potriveşte? Sigur n-o să-mi pricinuiască vreun rău juvenil, care, din zi în zi, va creşte? Iar la un moment dat s-a şi gândit la o clipă când răul va fi atât de greu, încât s-o doboare. Totuşi, iarăşi...

   Viaţa, în splendoarea fizionomiei ei şi a gesturilor sale perverse, şi-a ţintit privirea asupra copilei. Era acelaşi sentiment: de neputinţă. Şi se ascundea înapoi în acel loc ţesut în fel numai de ea ştiut. A stat acolo, s-a gândit neîncetat. A visat. Şi s-a regăsit pe sine. Eram ca într-o oglindă, îmi zicea ea. Iar acel "eu" al său a luat-o puternic de umeri şi i-a spus, în acelaşi ton ca acelui om de i-a format părticica importantă din personalitate, dacă tu cazi, eu cui rămân? Ştia că fata asta, culegătoare de gânduri în călimare murdare, va lupta. Dacă nu pentru ea, atunci pentru omul ăla care a făcut-o om de omenie. Din primă clipă. Iar de atunci, îi datorează toate zâmbetele şi tot ce a putut lega şi învăţa. Şi mi-a mai dat, astfel, un motiv pentru care să rămân pe poziţie.

   A învins multe şi va învinge multe. N-a simţit nici pe departe cât o să simtă de-acum încolo. Deşi au fost gloanţe fierte în pielea ei albă, de şocuri ce au pricinuit altele, de oameni duşi în moduri teribile şi de experienţe văzute dindărăt ca fiind "foarte grele pentru vârsta ei", ea le-a trecut. Are defecte, e conştientă de asta. Dar a învăţat să se bucure pentru orice plimbare lungă, pentru orice material textil nou ce-l pune pe ea, pentru oamenii ce sunt acolo şi par să o iubească. Pentru lucrurile care poate să le facă. Pentru că trăieşte, poate, observă şi are un grad de raţionament: mi-e necunoscut acela. Şi ei, de asemenea.

   Totul cere schimbare. Vârsta, clasa, profesorii, prietenii, părinţii. Tot. Dacă vârsta te vrea cu voce groasă, accepţi cu capul plecat. Nu ai ce-i face, decât să te bucuri că aia e şi e a ta. Unică. Clasa va cere să se dificulteze din an în an mai mult. Profesorii sunt oamenii ăia care te stimulează o dată, tu percepi stimulul şi dai randament. Iar atunci când greşeşti, fie chiar şi o singură dată, devii o secătură pentru ei. Prietenii te vor vrea mereu vesel. Vor trage de tine să fii nebun. Ea a suferit, poate încă o face. Căci prietene bune are, iar acelea nu se dovedesc a fi aşa cum mi-a zis să le clasific: ca "bune" prietene.

  Părinţii le au pe-ale lor.

   Atât avea să spună, direct. Restul vrea parafrazarea uneia ca mine. Nu mai sunt ca ea. N-am fost, pară-mi-se, niciodată. Dar acum trăiesc tinereţea cu ea. Fata care mereu scrie şi care stă într-un buzunar cusut de ea şi care a învăţat şi învaţă să iasă din acesta. Fata care se blochează în propriul său orgoliu, să-şi arate afecţiunea. Cât mai direct posibil. Şi nu pot. Iar cu puţină voinţă, va putea. Dar nu sunt aşa... Creşte. Îşi va da seama. Lasă-mă să fiu aşa. Dar oamenii nu te vor vrea cum eşti tu defapt. Ba da, mai sunt oameni cu sentimente. Dar sunt rari. Nu te face vulnerabilă pentru găsirea acestora.

   Poţi fii tu. Şi numai tu poţi fii ceea ce vrei.
   Cu calităţi, defecte şi cu sentiment rătăcit.

Fuga Adei #3

   Vama - Cântec Prost

"Am decis sa-mi trasez iarasi c-un ac imaginar sentimentele si gandurile. Sa le zgarii pe neuronii ce nu-i pot vedea, dar pe care am inceput sa-i simt gadilandu-mi craniul [...]"

   Asa am inceput a patruzeci si sasea pagina din jurnalul in care nu mi-am permis sa ma uit. Sunt luni, Ada, pe care n-am apucat sa le numar. Poate cinci-sase. In camera ta, hainele tale, in mirosul tau, cu ochii tai, buzele tale, unghiile tale. Pana si cu fratele tau si cu parintii tai la masa cu care greu ma pot adresa, folosind "tu"-ul caruia ti-l ziceam si tie verde-n fata. Cu curajul meu prostesc si cu asigurarea cugetului meu ca tu nu sti nimic din ce simt sau poate am simtit pentru tine.

   Iti invidiez viata. Caci e a mea cea pe care tu o controlezi te-miri-unde. O vreau inapoi. Vreau privelistea de la geamul camerei mele inapoi. Vreau s-o vad pe mama si sa nu-i zic "doamna" si sa vorbesc despre ea ca "mama Adei cea disparuta". Vreau sa merg inapoi in clasa mea. Vreau sa nu-i mai vad fata persoanei pe care-s nevoita s-o iubesc.

   Muzica ta cu gusturi. Da, caci "mi-am" rascolit camera. Cea care fusese a ta si inca este. In care ma lasi cateodata sa plang si sa ma gandesc cum s-o rezolv. Cum sa te gasesc. De multe ori, am vrut sa dispar. Sa fiu "vecina Adei disparute, disparuta si ea". Si sa te aduc de mana acasa. Sa te trag de bratarile alea impletite de pe mana care a fost a mea. Sa tip la tine si sa fac misto, dar cu vocea mea, nu cu a ta. Sa nu-mi fac iluzii ca pot si dreg chestii de aici. Din josul strazii tale. Din josul strazii mele.

   Mama ta ma intreaba mereu de ce sunt abatuta. Si nu-i zic decat "mama, nu-i nimic". Nimic. Atat de simplu spus din gura ta cu vorbele mele. Caci ma amuza cam cum te amuza pe tine scrisoarea asta scrijelita intre picioruse de neuroni, prinsi intre ei si stransi, nerecunoscandu-ma. Crezand ca defapt tu esti cea care le da batai de cap, vanatai si zgarieturi pe sinapsele lor lungi.

   Scoala mi se pare goala fara tine. Tu in corpul tau, cu atitudinea ta in tine insati. Mi-e dor de astea. Mi-e dor de mine. De Ada, fata cu atitudinea aia debordanta, foarte relaxata si fara ezitari de a te imbratisa cand nu-ti venea sa razi sau cand tot ce vroiai sa faci era sa stai si sa casti la orele de mate.

   Revin la jurnal, automat scrisoare netrimisa catre tine. Las rand liber unul dupa altul. Doar o fraza pe mijloc de pagina. Cu scrisul meu supt in hartia cu miros de-al tau. 

Miros pe care nu-l mai pot simti

Ochi castanii ai tai pe care nu-i mai pot vedea

Par care nu pot sa-l mai vad razlet in vant, caci il simt

Mutre de-ale tale pe care trebuie sa le suport.

Stay tunned.