Lumea unui licean nebun
Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.
Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.
Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste
Ce chestie.
sâmbătă, 12 august 2017
Bara de metal
Lynyrd Skynyrd - Simple Man
O bara de metal, aproape ruginita, vopsita intr-o culoare rosiatica de lemn. Se face ca e lemn, dar e defapt doar un material brutal care se degradeaza treptat cu timpul.
Nu ai mai scris, pentru ca ti-a fost teama de mintea ta intunecata. Ti-a fost teama sa te lasi in bataia vantului, ca ramurile din lemn si te-ai dat asa frivol, pe nesimtite, ca fiind doar o betonata simpla in orice balcon. Ai aruncat toate lucrurile de pe masa, ti-ai trantit telefonul in pat si visele in perna incomoda, in patul strain de tine. Ai vrut sa adormi de-atatea ori, dar ochii credeau intr-un abis imaginar. Te faceau sa vezi nebuloase, sa-ti simti creierul si intregul eu de sine intr-o balta mazgoasa intr-o masina de spalat.
Indrumat spre moarte, cu gandul la viata, cu varsta la sfert in mod normal: deja iti sapi mormantul cu penita in foaie. Speri ca te vei rade de pe suprafata asta, cand demonii derapeaza noaptea si dis de dimineata. Si-n zi. Te vor trantit pe marmura, te vor tarat pe pietris. Singuratatea intelectuala te arunca intr-un lagar al abandonului de sine. Si e greu sa evadezi. Mai e greu sa scrii o scrisoare de dragoste. E greu sa-ti deschizi gura in regimul politic creat de tine, in tine. Ti-e frica, caci toti ai tai vor sari pe tine si te vor lasa in viata, in celula creata de tine. Moartea ti se pare o libertate, o usurare a spiritului si al mintii, al amintirilor si al prafului tarat sub pres cu calcaiul.
Marea era o refulare a libertatii. Acum e doar un lant lichid care te tine strans de jugulara. Totodata, tot ceea ce esti este apa. Si deci... cum ai putea sa te declari liber? Ce este libertatea, in conditiile astea mizerabile? Cand tu, ca om, te simti mizerabil? Cand iubirea e unica scapare, dar e sapata adanc la poale de munte, undeva intre cer si pamant, undeva peste orizont, peste mare si pesti, peste moarte si viata, peste monotonie si arta?
O bara de metal aduna pasari in centru, sprijina coate tinere si batrane asupra aceluiasi peisaj de acum treizeci de ani, cu multe modificari.
Bolborosirile tale umane nu mai au nicio expresivitate. Carnea ta nu mai emana nimic, decat faptul ca mai vrea o bere si inca un monolog cu telefonul inchis in mana si cu ochii in zid. Totu-i beton, e gri, tenta sexuala pretutindeni, iubirea care creste ca unghiile si premize care te izbesc peste coaste, precum se izbesc genele intre ele. Oameni dragi care se deconecteaza de la viata ta, ca aparatura medicala de la oamenii inconstienti. Sau doar pare ca asta se petrece. DAR E HAOS. E HAOS IN MINTEA TA.
Reminiscente si regrete si oameni si chipuri si amintiri combinate cu ambitii, realizari aruncate in ringul de lupta cu esecurile care par sa castige intotdeauna, iar tu la mijloc, pueril. Esti doar un sticker fain lipit pe un cos de gunoi. Incearca multi sa te jupoaie, dar te jupoaie de viu fiecare. Si fiecare esueaza. Fiecare ramane cu o bucata in mana pe care o s-o arunce la gunoi.
Iar oricat te vei implica, vei fi aruncat in canal. Adio zapada cu tot "feerismul" tau, caci adultii arunca galeti cu apa fierbinte s-o topeasca. O data cu ea, si pe copiii din sinea lor.
O bara de metal rosiatic
A scos la iveala un adevar apatic.
"Vreau sa mor azi. Iar azi sa fie cat mai curand"
luni, 15 februarie 2016
Spectacol nocturn
(Scris pe 7 februarie 2016)
miercuri, 27 ianuarie 2016
Oameni de pus în film #1
Un alt el este tipul care e orientat țintă către scop, căci mijloace are el. Deşi bune pentru el, nu totdeauna sunt bune pentru ceilalți, iar asta se vede că afectează. N-am vrut să-l clasific ca fiind ceva, căci e de toate şi toate îl vor, cu tot cu ieşirile sale de bădăran. Are suflet mare, dar individualist, mereu trebuie să aibă dreptate. E un exemplu de urmat când e formator: inovează, motivează, stimulează capacitățile fiecărui om, astfel încât să formeze o echipă omogenă. Am fost şi eu pe-acolo şi ştiu, Rafa, te înțeleg cumva, de ce aşa şi nu altfel. Om de calcule, se înțelege.
Alta e fata visătoare, pompând rock în sângele său inofensiv. Doreşte dur, deşi nu-i de dur şi ştiu că suferă. Mi-e ca sora pe care am vrut-o, pe care am vrut s-o protejez cum pot, dar o am pe ea. Curând s-ar putea să nu mai fie şi mă rupe-n cinşpe, că ne avem suflet pe suflet, telepate la un moment dat, când țineam curs împreună şi gândeam, dar ea a rostit. Şi nu doar o dată. Pentru că-i pe artă şi pictează cu şevaletul în parc, pentru că bea cafele şi litrii de cola, pentru că e atât de frumoasă şi vrea ceva mai mult pentru alții care n-o merită, că scrie după impulsul meu de acum doi ani şi pentru că bea. Pentru că e în viața mea şi pentru că e imposibil să ne vedem zilnic, la un moment dat. E Budincă, dar şi Iulia şi e creață, culoare-n ochii săi opusă mie, verde cu căprui. Mă sună diminețile să mă trezească şi mi-e cel mai frumos dar al adolescenței mele.
Altul este cel mai blând om, plecat cu operații de grad înalt la matematică în Italia cu bursă. Blond, ochi albaştrii, comun în nume rusesc, diminutivul ştiut de toți ca Vladi. Om de caracter, m-a învățat să am încredere în mine, că-s “genială şi care alt om ar fi pus atâtea zâmbete pe fețe ca şi mine cu glumele mele spontan spuse?”. N-am ştiut ce să zic, aşa că am zâmbit. Mă privea zâmbind, alături de Damian, aprobând. În cadru parcă juridic, ei doi stând pe scări, sus, iar eu pe palier, uitându-mă la ei ca la inspirația mea. Am iubit combinația în echipa aia de-au format-o ei doi, căci ambii făceau să vezi ce-i mai bun în tine şi să perseverezi. Am ieşit formator după cursul acela de la Argeş, iar Vladi se întoarce la final de februarie, singur pe avion.
Alta este cea pe care-o citesc acum, dar nu a lui Ibrăileanu. Pe unu martie acum doi ani am întâlnit-o, cu multe inele pe degete, cercei mulți şi mărunți. Foarte indie, camera ei foarte indie, elefanți, mantra-uri peste tot prin mintea ei. E excepțională la moment de “ia-mă-n brațe” şi zice mereu “pupă-mă”. Fumează mult, gândeşte câteodată şi-mai mult, dar revine mereu în conversație cu “ceeeee?”. Discută despre locuri, oameni, idei, n-are viitor în vizor acum. Iubeşte fetele “frum” şi vrea să i se zică mereu că “e frum”. Câteodată “auăileu, cu fața asta?” şi râde mult. Da’ mult. E molipsitor. Şi călătoreşte mult. Îi place frumosul şi e sinceră cu ea. Mă-ntreabă mereu ce mai fac cu viața mea amoroasă şi mereu îşi umple pomeții când o face, curioasă din fire şi puțin cleptomană. Îmi fură brățări dacă arată indie, cât de cât. Ea îmi face zilele “frum” cu felul ei copilăresc, cu puțin mai înaltă ca mine şi cu conformație sănătoasă. Are trăsături jucăuşe şi o ştiu mulți pe Ade, doar că eu îi zic Adela. Îi iubesc numele, este expresiv şi chiar nu realizează.
Alta este tipa faină cu dreduri, grafică la arte. Este om gălăgios, găsind mârşăvie, intervenind şi făcând justiție. E dură, dar şi blândă, având la purtător listă de înjurături. Acum nu mai înjură aşa mult şi cu toate de le are pe cap, mie mi-e dragă. Mergeam la ieşire-n Apuseni deportați din gară de la Constanța, aşteptând trenul trântiți toți pe bagaje, iar ea pe jos, turceşte, cântând folk de-al nostru la chitară. În tren, străbătând două vagoane pentru muzica ei şi pentru toți care cântau, şaişpe ore cu trenul, continuu. Atunci am cunoscut clujeni când încă nu ştiam Clujul în vagonul restaurant, loc pitit în spate pentru fumat şi debandadă cu cafea şi Fanta. Eu cu tipu’, dându-ne întâlnire în acelaşi loc la ora două a dimineții. Tipu’, student la grafică, l-am provocat amândouă la o confruntare la nivel de artă vizuală. Tipu’ n-a venit, iar noi în loc de desen, am cântat iar, unii suiți pe chiuvetă, alții în picioare, înconjurați de nor de fum. Am ajuns între munți, am cântat şi fără chitară, am învățat să prețuiesc muzica acelui instrument şi să cânt, că ce-mai? Mulțumesc tipei cu dreduri pentru tot. Mulțumesc Cristina.
Mai este un om mic care-i în generație terminală, pe arte grav. Grafică. Dusă e pe gând de Cluj şi lucrăm bară la bară. Nume găsit pe copertă de carte clasică, nume pe cartea sa de identitate, identic. Că-i inedită, suflu colorat, dram de teatralitate ceva mai mare într-un corp aşa de jovial cum e cel al Emmei. C-am remarcat eu şi mai mulți că are spirit de lider şi că-nchide orice gură când vorbeşte bălării. Glume cu duiumul, zale multe la încheieturile sale, necunoscute ca istorie, de ea sigur că da. Sunt ca tatuaje, căci o ştiu de patru ani, brățările tot acolo şi mi-am rupt tubul pe plajă când mâncam de la Mc de prânz după şcoală cu ea. Că urăşte clovnii şi pescăruşii ce-i fură mâncarea din mână, o ştie bine. Om silitor la carte, cu multe ambiții şi ştie de la sine că poate.
Om, domn la vârstă matură de patruzeci şi puțin, om de calcule. L-am întâlnit în a şasea clasă, când tablă de înmulțiri şi de celelalte cu minus mi-era străină. Am învățat-o într-o săptămână, cap. Apoi am trecut împreună cu el la lucruri serioase. Am căpătat cu el primul strat de respect de sine, când toți din generația mea credeau că pic, dar nu. Am geometrizat mult, cu tot cu teoreme pe figuri, cu vedere în spațiu, cu mine-n spațiu, bătându-mă cu palma sa grea pe spate şi explicându-mi. Exact pedagog. Cu caiete-n brațe, mă fericeam să facem mate în curte când era cald. Când eram a opta, când toți ştiau de mine cu arhitectura şi ştiam şi eu de mine cu aceasta încă din a şasea. M-am axat pe numerele mele în procentaje, cu scor mare, a zecea pe listă la probele de la arte. Mi-era bine, lejer, cu omul meu de calcule şi femeia de desen venită aici din alte părți, cu renume la Cluj ca grafician. Mi-era bine. Şi lui lafel. Îşi făcuse datoria în legea lui, mereu calm, dar drastic cu temele. Îl chema Moroianu pe nume de familie şi acum e în condiție de orice, numa’ om nu. Prea multe numere şi procentaje mari, dom’ profesor. Comoție. Acum aproape de moarte, eu continui în calculele pe care el mi le-a oferit ca dar şi care m-au făcut fericită. Încă o fac, deşi mi-e greu fără el şi fără bătaia aia pe spate, de-mi zguduia plămânii între coaste. Că era de bine. Acum sunt sigură că e, căci e exactă, iar eu o înțeleg şi o aplic.
În filmul piratat de mine de pe internet, am găsit subtitrări mute ale oamenilor acestora, pe rând, protagonişti.
“Am văzut”, “Dă-o dracu”, “Nu face nimic”, “Ştiu că tu colecționezi d-astea”, “Dă-mi o țigară”, “Bine băăăă!”, “Nu pot”, “Încă țin la el”, “Mă dor şalele”, “Mi-e foame”, “Mai avem mult?”, “Unde mă duci?”, “Hai la țigară”, “Fă-mi masaj”, “Ieşim bă la o bere?”, “Bine boss”, “Încă un exercițiu”, “Irelevant”, “Boule”, “Ai un leu?”, “Zi-mi că ai o țigară”, “Hai să plecăm”, “Faci ceva diseară?”, “Puteți veni oricând la mine”, “E patru şi douăzeci”, “Da, man”, “Du-te, bă”, “Posibil”, “Fofârlică”, “Frunzuliță la üü”, “N'est pas?”, “Bem o cagea?” (musai cu 'g’), “Hai să ne plimbăm”, “Hai să zică ăştia că suntem împreună”, “Cât ai băut?”, “Eşti ok, man?”, “Vreau în Vaaaaaamă!”, “Mi-e dor de Vladi”, “Unde e Cristiana să vadă asta”, “Iar bă?”, “Damiaaaaan”, “Oferă-mi afecțiune”, “Mori mă”, “Mănânci pizza? Cu mâna?”, 'Hai la asta acasă că-i singură", “Sunteți scârboase”, “Shot cu ciorbă”, “Gogoşile astea sunt făcute cu untură”, “Nu vreau să fiu drăguță, vreau să fiu bună”, “Doar de dubioşi dai, să-mi bag”, “Doar bărbații adevărați fumează Dunhill albastru până se face Dunhill negru”, “O poştim, să ştii”, “Mâncare? Vreau şi eu!”, “Te urăsc”, “Dar Adeeeee”, “Haideț’ mă, ce luăm?”, “Ok, dar avem bani?”, “Caterinque”, “Te-ai maturizat”, “Da’ văd, eşti ok acum”, “Intră un şnițel”, “Ai bilet?”, “Pleci şi mă laşi”, “Miroşi a fum”, “La ora asta se vine?”, “Iar ai întârziat”, “Fă-te Ivan”, “Câți s-au strâns?”, “Doar ştii că te iubesc”, “Iiiiiivaaaaaaaaa, ai o țigară?”, “Îi recunosc stilul *insert my name here* de la o poştă”, “Ia spune-le şi lor faza”, “E control, băga-mi-aş”, “Bă ce drăguț e ăla, să-mi bag p*la”, “Nu, că mă bați”, “Ia-mă în brațe, nu fii jită”, “I hate you”, “Vreau şi eu o peseeecă”, “Desenează-mă”, “*insert my name here*, ce drrrracu faci?”, “Când dăm o tură cu maşina ta?”, “Mergem cu maică-ta în Vamă”, “Vezi să nu te verşi”, “Shau era mort”, “Nu mai spui, dar…”, “Ce să fac?”, “E frig”, “Ce e mă cu căldura asta?”, “Hai afară să facem poze”, “Da mă..”, “Ai țigări, ooooooo”, “Cineva e în bani”, “Îmi iei şi mie o bere?”, “Gata, ieşim în parc să pictăm”, “Îmi croiesc un ghiozdan cu buzunar pentru vodkă”, “Deşteaptă mai eşti”, “În p***a mă-tii e creionul”, “Nu se vede că vrei”, “E o muscă pe-aici”, “Arăți ca dracu”, “Eşti bună”, “Mă bucur că aflu lucruri despre tine”, “Chiar apreciez”.

Şi-s multe subtitrări, scene în film mai multe, protagoniştii urmându-şi drum firesc în filmul pe care l-am descoperit a fi
“Povestea oamenilor mei”.
duminică, 10 ianuarie 2016
Evadarea
Pană la bască de prunc în plin ianuarie. Căzătură prostească înainte de provocarea vieţii unui muribund. Mână tremurată sub încheietură, explorată-n puls, ascunsă-n mânecă slab luminată. Zid lucid între realitate fixă şi realitate mobilă, mai transparent ca cerul pe balcon, în întârziată seară, spălată de zăpadă şi lacrimi scăldate-n alcool.
Muribund scăpătat, puţin treaz în faţa uşilor automatizate, blocate de ger, larg deschise altora, Mici Oameni, fii ai Sorţii, întâlniţi sub aceiaşi boltă. Tot aia înafara căruia unul dintre ei a oferit cândva o floare şi a primit înapoi un boboc al unui nou început. Aşteptând începutul acesta, îngheţând de necunoscut, aşteptând feţe vagi, văzute ca-n bălţi de apă pe care s-au avântat picături călătoare, luând o barcă a unui zeu sinistru care să-i ducă, între apus şi răsărit.
Trei secunde însemnau ora ca peniţa pe hârtie şi cărţile se legau cu cuvinte şi se citeau pe-ascuns. Părerile se aruncau în cafea, dar nu se puteau spune fără durere. Ţigările se fumau nonşalant între stânci strâmpte. Ochii nu se vedeau, dar se simţeau priviţi, privind în direcţii opuse. În oglinzi ale propriilor destine, proiectând imagini, simţind vibraţii, pulsând aburi, apoi transformându-se-n soare. Topind toate amintirile, făcându-le lichide, prezente. Căci doar aburu-i trecut, iar restul îi băgat în timp, ca visele de pe timpul zilei, ca lupii ce zboară ca muştele prin păduri şi care bâzâie mai puţin iarna. Nu se aud. Totuşi, ierburile pădurilor îi simt.
O-ntâmplare a făcut ca unul să zâmbească, urmărind chip în plină lumină, ascuns în beznă. O-ntâmplare a făcut ca acelaşi să zâmbească, privind. O-ntâmplare, simplă, privită, simţită, reamintită; trecută ca trenul peste o monedă pusă pe una dintre şine: bine presată, între materie, os, aer. Circuit, invers, continuu.
Vorbele erau într-adevăr de prisos. Alcoolul făcea şederea mai plăcută, dar o revedere oricând e binevenită c-o beţie, c-un banchet de sentimente pe care unii şi le neg; de aceea nu e nevoie de cuvinte. Sunt de prisos. Drogurile? De prisos. Tinereţea? Singurul care nu-i de prisos, căci priveşte înainte, la mare altitudine. Ştie că drumul pe care îl are de coborât e lung, intens, plin de pericole şi plin de provocări. Jumătate. Doar de timp, gândindu-te că nu eşti pregătit. Dus. Fără timp prea mare de percepţie a clipei, gonind spre ceva ce vine de la sine: viaţa.
Viaţa e găsită-n extreme. Călătoria e lungă, iar de multe ori biletul nu se cumpără, ci se obţine prin schimb de priviri şi gesturi calde. Mulţi se pătează vulgar, împingând în stânga şi-n dreapta. Planul? Nu te păta. Simte căldura din propriile vene, simte-te în plin ger, fugi, umflă-ţi gâtul, stai la treizeci centimetri depărtare şi fă pas mai aproape. Că te cuprinde cu mână după cap, că te simţi mic, dar totuşi încrezător. Nu mai e teorie de-a ta despre viaţă, dar e moment. Viaţa este făurită din momente sudate-ntre ele.

Munte cu duiumul.
Inspiraţie din Braşov,
cu drag.
duminică, 20 decembrie 2015
Ştii că ai parte de prieteni
Ştii că ai parte de prieteni
Când au cheile tale de la casă şi intră peste tine.
Când intri într-un magazin de periferie şi când vezi o sticlă de Babanu, rânjeşti.
Când pachetul de Dunhill e pentru nobili şi unul scoate random pachet nobil în conjunctură de plebei.
Când îţi faci duşmani, devin şi duşmanii lor.
Când te sună să-ţi spună cât de mult te iubesc.
Ştii că ai parte de prieteni
Când nu mai tre' să ceri ţigări, că-ţi dau ei.
Când nu mai ai un centimetru liber în propriul pat.
Când dai pentru chetă doi lei şi mănânci cinci tipuri diferite de mâncare.
Când te sună random să ieşi la o colindă nocturnă spre retardisme.
Când o halbă se-mparte la patru inşi.
Ştii că ai parte de prieteni
Când zici că n-ai leu de microbuz şi te faci, vrei, nu vrei, cu cinci. "Să fie acolo"
Când ajungi cu muşcături pe tot braţul, că.. de!
Când zici că eşti bine, dar ei văd că nu e aşa, nu zic, dar te ajută să fii.
Când vezi doi dobitoci care cad că-s beţi şi râzi, că-s ai tăi şi mâine o să le scoţi ochii.
Când ţi-e rău şi au grijă de tine, deşi sunt mai rău ca tine.
Ştiu că am parte de prieteni
Când mă sună random la ora asta, în ziua asta, să mă scoată din pat şi să văd unul de-al meu care face semn cu lumina să-l văd. Din parcare supraetajată. De pe ghereta din parcare. De la etajul patru plus al parcării.
joi, 19 noiembrie 2015
Vis-coşmar
Am nopţi în care adorm imediat cum pic pe aşternut. Am nopţi în care nu pot adormi din cauza amalgamului de gânduri, toate contrastante şi care nu se omogenizează, măcar, într-o potenţială continuare într-un vis. Mă lasă aşa.
Mai am nopţi în care aud şoptit propriul gând, ferindu-mă sau lăsându-mă mângâiată de el. Lucrez cu el de cu seară, înainte de somn, pentru performanţa de a doua zi.
Am nopţi cu sutele, unele nedormite de fugitivul carnal sau de priviri galeşe în beznă, dar nu şi acum. Gândul se zbate-n mine, parcă am fi inamici. Apoi ne facem fraţi. Eram nesigură aseară dacă este insomnie sau dacă este adevărat ceea ce vedeam şi dacă oamenii pe care puneam mâna erau carne şi sânge, întocmai ca mine.
Mi-era teamă de mine.
Mi-era teamă că se întâmplă, deşi iniţial simţeam o eliberare. Se făcea că eram la mine-n pat, priveam camera mea în bezna nopţii şi priveam în gol spre uşa balconului. Încet, simţeam cum inima începe să bată din ce în ce mai puţin. Până s-a oprit. Atunci credeam că se sfârşise, conştiinţă încă aveam, dar era un sentiment de gol. Ca atunci când îţi ţii respiraţia mult prea mult. Începeam să simt că nu mai e. Că n-o să mai fiu. Nu-mi bătea inima şi priveam într-un punct fix. În punctul în care-mi fixasem privirea, am văzut o luminiţă albă şi simţeam că acolo-s eu. Simţeam că dacă aleg să mă duc de-a binelea acolo, nu voi apuca şi clipa în care scriu acum.
Am ales să nu mă duc.
Lumina disparuse, iar bătăile inimii reîncepuseră. Începusem să respir. M-am bucurat într-un fel ciudat şi eram speriată: ce se-ntâmplase? Era realitatea? Era să-mi termin viaţa într-un somn? Confuză sunt şi-acum.
Mă ridicasem din pat, mă uitam de jur împrejur în beznă. Era ora trei a dimineţii. Am văzut trei chipuri, încremenite pe jos ca să nu mă trezească. Erau trei dintre colegii mei de la grafică. Trei oameni cu care relaţionez bine şi cu care mă împac. M-am ridicat din pat, am căzut sleită de puteri, fără energie şi m-am târât spre ei. Le-am văzut feţele. Mă simţeam salvată. Am căzut în poala singurei părţi feminine prezente. Am îmbrăţişat-o. M-a îmbrăţişat strâns.
Am stat ceva întinsă pe jos, cu capul în poala colegă-mii, plângând. Nu murisem. Sau aşa credeam.
După o vreme, colegul cu barbă adormise după perdea, iar colega şi colegul se aşezaseră lângă mine pe pat. Faţa fetei era luminată pe partea dinspre mine. Era îngândurată, stătea încruntată. Era o distanţă mică între noi, iar eu, stând şi uitându-mă la ei, încercând să-mi dau seama ce se petrecuse. Brusc, ea-şi îndreptă fugitiv privirea spre partea unde stăteam eu. Simţeam că e o invitaţie spre o îmbrăţişare. Am acceptat-o, deşi mintea, după cum am zis, mi-era altundeva.
M-am trezit de dimineaţă şi nici c-am mai vrut să lenevesc.
Mulţumesc că n-am făcut alegerea. Nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla.
miercuri, 11 noiembrie 2015
Deloc coincidenţă
Mulţumesc părţii feminine pentru revigorarea energetică de azi.
Mulţumesc părţii masculine care ne-a făcut să ne simţim ca un întreg.
Pentru că asta suntem: crestături în care se ascund galaxii, unde predominante-s planetele şi vibe-ul bun pe care ni-l dau, pentru că asta suntem. Şi, să recunoaştem acuma, eşti cel mai bun şi eşti cel pentru care merită să lupţi, atâta timp cât îţi cunoşti setul de valori pe care îl deţii. Când te faci frate cu dracu şi mai stai şi la o ţigară cu el. Iar asta se traduce prin acceptarea defectelor. Că-s ale tale şi mna, n-ai mai fi tu fără ele.
Îmbrăţişez partea masculină şi cea feminină pentru surpriza pricinuită astăzi, atât de spontan, atât de specific... saturnian. Google that if you have any interest of what I'm talkin' about here.
Cert este că anumite forţe interioare ne determină starea and hey! A good ol' friend coming back and making your day a hella good life experience is the thing that you should value the most. Ce te face să te simţi bine. Ce te face să te simţi tu într-adevăr.
Sunt mândră că-s eu şi că am prieteni atât de DOBITOCI ( te ţin minte, frate) şi pe care îi iubesc, cu tot cu surprizele lor la care nici nu m-aş fi putut gândi, like, ever.
De dimineaţă aveam un feeling că azi e o zi în care o să se întâmple ceva. Nu ştiam ce, dar coincidenţa datei (fucking 11.11, really?) era legată de o întâmplare de azi. Şi nu musai ziua Emmei, ci întâmplarea asta random. Şi întâlnirea noastră de ieri, amânată pe azi. Coincidenţe? Oh, please. Am vorbit şi despre asta. Nu sunt doar coincidenţe, dragul meu cititor.
Te iubesc, omule, şi-ţi mulţumesc că te-ai întors când aveam cea mai mare nevoie (sper că nu sună egoist) şi că mi-ai făcut sinea să renască. Chiar te iubesc. Şi iubesc şi omul care te-a întâlnit în bus şi care te-a adus în miercurea asta şi nu altcândva.
Pentru că ţigara merge cu cafeaua şi
Pentru că eu funcţionez cu voi.
Vă iubesc.
duminică, 15 februarie 2015
Om frumos.
Era o tipa in Vama careia ii luai interviu cu o scoica infipta intr-un varf de bat. Ii pubeai intrebari nevinovate, ea radea si toate raspunsurile ce veneau din gura ei erau valuri ce se rostogoleau peste plaja gandurilor tale. Ea era aceea care-ti lega ideile intre ele, era un reper racoritir in infierbanteala gandurilor tale. Si-ti spargea toate gandurile acestea ridicandu-se-n picioare si punandu-ti mainile in cap.
Era tipa aia care alerga dintr-un colt in altul, energica, aceea care dintre toate emana ceva special si care dintre toate giuvaierele plajii, sufletul a ales s-o imbratiseze pe ea. In naivitatea ei simpatica de inceput si cu cat conversatiile inaintau, fata aceea se dovedea a fi mai complexa decat ai fi crezut. E ca un rau ce se varsa incontinuu, intr-o directie necuniscuta, varsandu-se parca din ceea ce se revarsa. E un tot unitar. Un complet al tuturor lipsurilor tale si al tuturor dorintelor tale. Era fata ce se lasa magulita de o imbratisare sau de un cuvant dulce si simtea oruce gest ca faurit special pentru ea. Simtea ca oricine ii putea fi pe plac. Ca poate fi orice pentru orisicine. Doar ca realitatea a izbit-o, ca pe valul ce se izbeste de tarm. N-a luat tot timpul in seama. Stiai ca n-ar vrea sa ramana singura, sa sufere in sine de probleme minire ce infloresc in ea ca mucegaiul.
I-ai observat mintea aceea minunata. Te-ai infricosat ca, inotand in acea miere, ai dat de zat de cafea si ierburi putrede ce o data erau ierburi pentru ceai. Erau reminiscente, erau lucruri cu care s-a confruntat si au facut-o mai puternica. Mereu te-a incurajat. Cateodata cand te vedea pierdut in ganduri, iti venea cu "esti ok?" si incerca. Iar rareori, recent, a mai venit la tine sa te intrebe de ceva. Ti-e ca cerul sa nu-i pice, dar tipa aceea din Vama nu mai e in Vama, iar pe plaja nu mai alearga, ci alearga sa prinda microbuz sau autobuz catre liceu in miezul tarziu si rareori devreme al diminetii.
Are tot ce-si va dori vreodata, numai vara si Vama nu si-o va readuce peste zece minute. Forta de a te revedea cu ea nu ti-o gasesti. Lejeritatea nu ti-o mai gasesti cu ea. Reportaje inchipuite sau nu, nu-i mai poti face acum. Esti egala cu ea, dar ai privit-o de multe ori ca pe ceva mare. Este mare si tot creste. Mintea ei geniala, gura aceea a ei cu forma aceea care te fascineaza, lejeritatea, sociabilitatea, modul ei de a depasi problemele, modurile ei de a obtine ceea ce vrea, momentele cand e incruntata din te-miri-ce motiv sau cand nu vrea sau cand vrea sa stea cu toata lumea.
Ea e fata aia la care te gandesti cand te gandesti la tine si la cresterea ta. Ea e fata cu care la un moment dat te-ai comparat si tot fata ce ti-era un ideal de om si intr-o masura, inca iti este. Ea este fata strigata pe numele de familie. Ea e fata ce o vei remarca iarasi, oriunde te vei duce. Ea e fata ce isi gaseste cuvinte oricand si fata careia ii multumesti pentru toate momentele cand te-a facut sa te simti special sau in largul tau, fata care s-a raportat la tine ca la un invatacel. In fond, ti-a fost trainer la cursul de incepatori, acum doi ani si doua luni.
joi, 5 decembrie 2013
De-ale lu' Madam Realité #7
The Wombats - 1996
Sunt fascinată de fiinţele acestea fără noimă. Cu viziuni limitate, în mental îndepărtate, dar umbrite de o foame necunoscută. Un impuls contaminat, toxic, impur. Împins corp animat de dragoste şi de simţământ la moment. Înalt, puternic sau rigid, mic, neajutorat. Câteodată şi de multe ori, între.
Îmi studiez ghizii în acest joc cu cap şi pajură şi nu înţeleg regulile. Oare chiar sunt lucruri ce un om le-ar face cu ambele mâini, pe forţele proprii? Da. Oare un om poate fi umbrit de un altul, fără vină? De cele mai multe ori, da. Oare un om îşi poate uita apropriaţii pentru un scop personal? Se pare că da.
În trecut nu se concepea aşa ceva.
Viermele de militar, cel mai slab grad milităresc, îl ajuta pe celălalt. Dar în război, fiecare era pentru el. Fiecare, cu inima-i învelită în drapel şi cu onoarea în sângele ce înapoi în lut avea să-l întoarcă. Existau camarazi inseparabili. Siamezi în tot ce-i ţinea împreună. Exista o onoare. Exista un răspuns la salut de "bună ziua". Exista o legătură. O legătură pe care un lucru l-a rupt din vremuri trecute, din vremuri prezente şi care se agravează, înaintând în timpul lor finit, prezent acum în secol douăzeci cu unu. Vor să ajungă sus şi-i bat pe alţii, îşi calcă camarazii pe umeri ca pe scări deloc complicate, cu muşchi, sânge, compătimire poate şi simpatie. Pentru că au pe ce înainta în piramida umană ca să ajungă în vârf.
Omul domnişoarei cu cerneală a călcat c-o talpă grea pe umăr şi a alunecat de amarul său. A alunecat şi i-a călcat pe inimă, pe suflet. Încă o doare şi priveşte în jur: doar oameni buni, zâmbitori, sinceri. Dar ştie că o vor părăsi, că o vor călca pe umeri, că o vor strivi, iar în vârf nu concepe decât tristeţe, singurătate, peisaj maiestuos, dar niciun prilej de bucurie. Niciun om cu care să te bucuri, cu care să glumeşti şi cu care să fumezi alene, întins, printre pleoape văzând stele. Nimic.
Ink stă la bază, învelită-n hainele-i de obişnuinţă şi cu cerneală la purtător. Mereu neagră, mereu sumbră, dar întotdeauna veselă în rânduri pe hârtie. O observ de mai bine de un an şi viaţa-i este ca o aventură cu pilde trebuincioase, cu trăiri reale, totul levitând în sinceritate, linişte, dar şi aventură, dragoste şi platonic.
Fata mi-e imposibilă. Mi-e imposibil să o descriu. E complicată în puzzle-ul vieţii ei pe care şi-l pictează bucată cu bucată. Cu picioarele sale amorţite, cu ambiţia de şi-mai mult, c-un camarad mic cu doi "m" şi c-un cămin stabil, c-un val instabil şi c-o dragoste încremenită, imobilizată la patul aortei sale stângi. Cu nimic, înafară de o viziune neclară, cu lipsuri, dar c-o fericire oarbă. Surprinsă zilnic de persoanele din piramida-i cu bază cam instabilă. Aproape fără de bază.
Realité mi-e numele şi sunt mama lor. A perturbaţilor mei muritori ce din maimuţă cred că s-au îndreptat şi că în necunoscutul cer ei au un tată. Şi că bărbatul are drept de femeie, număr infinit. Tatăl lor închipuit, care nu vede aceste nedreptăţi. Care ascultă slavele bisericilor corupte de monedă şi de moravuri. Un tată care nu vede tot ce văd eu, împreună cu Ink, ce simte sentimente afurisite în vârful umerilor ei. Tălpi ştiute, ignorante, ce o calcă pe rând şi o părăsesc.
Oamenii sunt surprinzători în profunzimea profanului lor. Al vostru. Al ei, limitat. Şi al tuturor.
Cu drag,
Madam Realité
miercuri, 17 iulie 2013
Inkării.
E dansul degetelor frivole pe filtru de tigara slim. E frig si tremur, din fir blond si pana.n unghi de nouazeci grade cu podeaua,fix. E fix doua si imperfectiune din minute. E moment de repaos, liniste si zgomot de vant. E mana mea pe rece, fir cu fir. Granula de nisip peste alta. Ce numesc multi mare. Si ce numesc eu casa. Simplu oras.
E cale ferata cu sine dreote si curbate cu fel si fel de indicatii.E negrul din picioare cu sireturi albe care le parcurge. Un metru fizic si.un kilometru mental. E rau ziua si bine noaptea. E om bland ziua si violent noaptea. Daca nu.l cunosti si esti vulnerabil.
E eu p.acolo, prin fata ochilor tai. Eu singur, fara tigari, geaca, dar cu sperante. Ca marea e singura care ma duce cu gandul la Vama mea cea Veche pe care o vad asa cum am vazut.o cu ani in urma. Si tot marea mi.e legatura directa cu ea. In mare mi se ineaca lacrimile in care respira vietatile marine si dispare tristetea mea efervescenta. In mare se face calciu pentru scoici tari, simboluri eterne legate cu Cazinoul.
E artist prost, ciudat, neinteles. Mi.e frica de el si de influentele lui. De deep shit.urile care le face si cum bulverseaza viata mea si a celorlalti. Un animal ce ma iubeste si care.mi ustura.toracele cu culori inexistente. Culori, zis sentimente.
E corp cald pe care ma pot sprijini la greurati si de unde.i fur caldura trupeasca. Ii fur fiertura involburata din sange pentru binele meu si alor mei. Organe sa zbata si sa se largeasca, sa secrete si sa arate ca.s bine si ca functioneaza ca tu sa fii aici cu mine. Poatenu fizic, desi imi doresc. Poate nu.ti bate organ peste organ sa.ti iau caldura din pantec, dar ma incalzesc cu gandurile mele in soba mea mentala unde arzi mocnit.
Stay tunned.
joi, 28 februarie 2013
Oameni şi neoameni #2
Era o persoană simplă. Înclinaţii spre hip-hop şi dubstep. O fată puţin mai înaltă decât scepticul "eu" care dă din cap în semn de regret. A ceea ce am ajuns să fim.
În vremurile ei bune, de pubertate şi coşuri, avea o faţă de şobolan opărit. Mereu îmi inspira asta. Purta haine normale, de fată normală. Ca şi mai târziu. Când avea întotdeauna mâinile fine şi unghiile îngrijite. Avea o afinitate pentru încălţămintea All Stars. Purta nişte Converşi mov c-un aer pe care numai ea-l putea insufla în propriile-şi haine şi prin propriile cuvinte simple, dar pline de conotaţii.
La mâna dreaptă avea culori pe fire împletite ale prieteniei. Prietenie pe care eu am avut-o cu ea şi fără material îmbâcsit prin zeci de noduri. Nu şi-a bătut capul cu aşa ceva şi nici eu. N-avea rost.
Părul îi era şaten şi lung. Drept. Şi nu-nţeleg de ce se străduia să-l îndrepte când îi stătea aşa de bine cu el cum era. Avea breton ce-i cădea pe ochiul stâng, dar pe care l-a înfrânat pe după ureche. Îşi purta şi încă-şi poartă ochii albaştrii ca un "special" despre care am mai vorbit. Că parcă mă simţeam mereu inferioară când se uita la mine. Că eram brută cu ochii căprui. Fără sentimente şi cu dezgust parcă de frumosul ăla.
Deschidea buzele întotdeauna cu câte ceva gândit sau negândit, dar care mereu mă făcea să schiţez un zâmbet. Citeam mesajele sale, imaginându-mi tonul idioţesc şi graba în care îl scria ca să-mi dea prilej să-i răspund.
Ca albastrul acela am văzut mulţi ochi. Dar albastru ca acela care să-mi transmită atâtea amintiri frumoase şi atâtea locuri, atâtea glume şi atâtea vorbe urâte (câteodată) n-am mai găsit.
Avea gesturi nonconformiste. De feminin pe care ea ştia că-l personalizase frumos. Cu tot cu parfumul său pe carne proaspătă, pe care ştia să-l poarte. Ştia cum să-l facă simţit.
Nu existau cuvinte când o vedeam fericită, cât eram eu de fericită. Pentru ea. Nici atunci când era supărată nu existau cuvinte de ce simţeam eu. Nu mă exprimam. Încercam să mă gândesc, să iasă bine. Nu-mi plăcea când mă îmbrăţisa, fiindcă era clişeul pe care-l dăruia cu uşurinţă tuturor. Îmi plăcea să mă uit în ochii ei, dincolo de ochelarii ăia roz la început, ulterior negri, să văd cum îmbrăţişează lumea cu privirea. Cum visa şi ştiu că asta făcea.
Cum se gândeşte acum la băiatul ei şi cum sunt mândră că a crescut mare. Că e tot lafel de înaltă decât mine. Parcă mai înaltă. Că nu-şi mai poartă Converşii mov, ci pe cei roşii. Cum îi văd mergând pe beton uscat de soare. Că n-are încotro unde să meargă. Că se văd alţi stâlpi coloraţi în viaţa sa coloră de irisul său regal. Că seamănă cu tatăl ei şi că e idioată câteodată. Cum îmi vine să-i dau câte un smack peste faţă la unele faze. Că-şi poartă parfumul cu mai multă graţie. Că în loc de Converşi poartă încălţăminte mai feminină.
Apreciez faptul că încearcă să intre-n lumea noastră, a visătorilor printre rânduri de carte. Şi apreciez faptul că a crescut într-atât, încât să înţeleagă. Şi să nu înţeleagă în acelaşi timp.
joi, 7 februarie 2013
M-afund cu coate-n bancă.
În timp ce profesoara predă ce a invăţat şi ea la rândul ei. Doar că-n alte timpuri, când Ceaşcă era pe coperta fiecărei cărţi groase ce acum miroase-a vechi. Când persoana ce-mi predă avea uniformă de pionier cu eşarfă roşie. Iar eu, acum, in tricou alb cu model şi-n tenişii cei negri. Democratic. Şi tenişii cei ce-şi caută scăpare sub banca lu' Abby şi a lu' Oops, căci casc şi mă-ntind. Am nevoie de spaţiu.
Nu este decât o simplă zi, una ca oricare alta, o zi in care pot s-o sâcâi pe Duţu in voie (fie că vrea sau nu, trebuie să mă suporte) şi o zi in care mă gândesc la multe lucruri. Chiar şi la postarea de faţă. Poate.
Este vreme mohorâtă. Nici măcar nu plouă. Dar e niţel friguţ. Ce să zic şi eu, care ies in tricou până-n curtea liceului? Să casc ochii, să trag un fumuleţ, să fac vâlvă, să văd lume nouă, să urmăresc gumele bătute de vreme ce s-au contopit cu asfaltul sau să mănânc un corn cu Raţă. Înainte de engleză.
Unde singură m-am pus să umplu două table cu scris in limbă germanică. Căci engleza este rudă-n cuvinte şi cu alte limbi mai sclifosite. Şi să văd mai bine feţele plictisite ale colegilor care-mi urmăresc scrisul mizer pe negru.
De-ale miercurii mele perfecte au fost doar idei..
planurile de copiat la testul de la isto cu Duţu, care n-a venit in fustă. brânzoaica cu stafide. brioşa cu fulgi de ciocolată de la Abby. strop de Livia-n sms la bio. bârfele de pe mess cu Andrei. Victor cu "sunaţi la Mama şi intrebaţi <<Cine-i fiul dumneavoastră?>>" când a intrebat profu' al cui e telefonul. relaţia stâlp-grindă, unde am stârnit râsete. eu una, eram ok. Duţu şi restul erau pe jos. Isizaur e dinozaur şi mă gândesc că n-ar trebui să mai zică "meow". rawr ish in dinozaurish. alte bârfe despre raţe, gen. cu Emma, gen. degete-n cruciş. mulţi dinozauri, căci suntem o familie. spaţiu gol in spatele Iuliei. mult prea mult spaţiu gol. podea moale. Bigu. cutiile cu "wiggle, wiggle, wiggle, wiggle, wiggle, yeah" din ultima pauză. Victor cu cutia jos pe scări. merele de pomană de la a V-a. pupicei. frunze. renovare. dom' director. revoluţie.