Oameni şi neoameni #4

   Emeric Imre - Ramuri de lumină

   Este om din start. Om ca toţi oamenii, dar pentru mine, e mai presus decât oricine de până acum. Este ea, om de-apucă creştet de păr brunet şi creţ la una sută şaizeci şi încă puţin de centimetri de la sol. Dac-ar fi să număr grandoarea sa în unitatea mea de măsură, în ace cromatice, şi să mă gândesc cum înmuiate în primejdii timpurii şi înţepate-n carne vie, ele s-au transformat din dureri crunte în provocări. Pe care ea le-a înfruntat.

  

   Mă ştie. Îmi simte starea chiar şi prin glasul înţepenit brusc în clapa telefonului. Ca atunci când mă plâng că nu-i chioşc deschis şi că n-am de unde să iau buca' de hârtie de tipărit în bus. Sau ca atunci când înainte de concerte, pun totul la punct şi o asigur de tot ce vrea ea. Sau ca atunci când eram de-o şchioapă şi plângeam pentru patru la mate, ea mă asigura că e doar o notă şi că o pot îndrepta. M-a suportat şi mă suportă, când nici măcar eu nu o mai fac. Şi parcă-ntre ziduri gălbui, unde nimic nu-mi plăcea, ea m-a făcut să-mi placă chiar şi culoarea aia de 'yellow' spălăcit. Fiecare buclă şi fiecare drum înspre care mă pregăteam să merg.
 

  Am admirat-o ca model al feminităţii, ca perfecţiune în miniatura perceperii mele de pe-atunci. În desenele mele naive, schiţam mereu unghiile, ca fiind predominante. Mereu contur în jurul buzelor sale, val de amor, ca "v" şi ca "u" combinate armonios în cântul alfabeticismului vorbelor ei. Imediat lângă, pe stânga, în culoarea pielii cu o uşoară tentă pigmentată nonfictiv, un punct îngroşat în desenele mele naive. O aluniţă. Urcate pe scări, în linii frumos trasate către al său palat al simţurilor olfactive, sunt două şanţuri. Le-aş caracteriza ca lucrul ce-l ador la oameni. Ca valurile vecinei mele, marea. Iar nasul.. bilă rotundă, care, din gene, mi-a picat şi mie în codul genetic. O am pe faţă. O am în mijlocul nasului, ţinută între nări proporţionate. Totul se urcă, parcă, şi se desparte în două. Întocmai unui pom. Înfloreşte din tot sufletul când este fericită, când ambele părţi ale coroanei îşi scutură frunzele veştejite şi-şi arată splendoarea. Iar pom fructifer şi mai roditor ca aceste, nu cunosc altul. Ochii săi sunt încărcaţi de diverse sentimente, dar mereu vei găsi calm în amăruiul nuanţei sale. Detaliile sunt perfecţionate şi evidenţiate de genele sale lungi, care, prin puterea cuvântului său, se transformă-n păsări, când râde. Iar partea de sus a coroanei este formată din două perechi de sprâncene, brunete ca şi părul. Are ten măsliniu, dar nici atât de mult, încât să nu se vadă când e roşie de frig, de cald sau de emoţie. Rădăcinile sale sunt în tălpi, ca simbioză a visului şi al realului, pe care le combină.
   

   Suflet cald care se hrăneşte din bucuriile celorlalţi, ce ajută deliberat pe oricine, ce m-a învăţat că minciuna-i mârşăvie şi că falsitatea e aidoma celui dintâi. Om ce m-a văzut şi mă vede în chip unicat. Om ce a trecut, trece şi va mai trece peste multe. Ce va vedea multe. Ce va simţi. Ce preţuieşte fiecare clipă, de cincizeci şi doi de ani. Ce pune planul de bătaie dimineaţa, la cafea şi la Dunhill albastru, dar care în trecut era întotdeauna Kent patru. Ce transpiră feminitate, parfum, şi glume. Care prin gest de a-mi arăta că pot, m-a lăsat să aleg  ce doresc. Că e fricoasă câteodată şi că plânge. Că e acolo pentru mine oricând, cum nu e 'simbolul masculin' niciodată acolo, nici când îl chem. Că e acolo, chiar şi când n-o chem. Că e una despre care aş scrie în rânduri infinite, cum scrie şi ea, de altfel.

   Singura persoană care îmi înseninează ziua încă de dimineaţă. Că o stresez şi ne certăm, dar întotdeauna ne împăcăm şi uităm că a fost vreodată un conflict. Că mi-a pus numele 'Maria' pe care îl scriu mereu pe teste, proiecte şi documente, dar cu care niciodată nu mă recomand. Deşi ea mi-a zis s-o fac, da' mna...

  

    Ea este mama. Iar azi, în fiece an, din '62 şi până acum, ţin să-i zic "La mulţi ani!"
   Cu tot cu "te iubesc şi poţi să-mi zici Maria, că nu voi comenta" ş.a. , ş.a. .. :)