În zile ca astea

Arctic Monkeys - I Wanna be Yours

   Rândurile astea-s prea scurte ca să descriu un întreg dintr-o singură celulă de a ta. Nu ştiu nici cu cuvintele să mă joc şi abia am început. Sunt scurte cuvintele. E scurt timpul. Este mult mai scurtă şi viaţa de om.
   Te găsisem în ploaie. Te-am zărit şi-n fapt de seară, ba chiar de multe ori. Reuşisem să-ţi ating mâinile, dar nu şi sufletul. Să gâdil ce mă gâdila pe mine in momentul asta. Doar si numai putin sa vad cum te uiti la putin negru, verde si alb si sa vezi ca nu merge cu unele culori mai aprinse. Ca mereu culorile se alterneaza. Inchis cu deschis. Ca esti in acromanta si ca-mi scriu in minte o romanta, doua, trei, sute de mii pe secunda atunci cand stiu ca esti in preajma. Ca ceea ce face encefalul sa zbarnaie o anume boala la cord este doar impactul vizual al mainilor tale, printre multe altele. Cu genunchii la piept, pe iarba, in picioare. Cu ceva de-al meu la mana. Cu ceva mai bolnav decat este.
   Gandesti inocent, ca un copil. Te misti in voie, intocmai ca unul. Iar pentru un copil este greu sa unga pereti intregi de cord, sa-i zgarme, sa faca din bicameral, unicameral. Si sa-si faca sezamant acolo, pentru a observa totul, pentru a duce o artera pe dupa alta, de a le lega, de a produce sentimentul de gat uscat si de fierbere a sangelui. Oprirea lui in tampla cand saruti pe ea.
   Viceres, numele in care te-ai botezat sub ochi mai mult sau mai putin blajini, dar care tot ce vad sunt miscarile tale. Urechi cu care se aud sunete, fregvente vibrate de ras, alteori strangulate, de catar, de delfin. Nu. In scurt. Sarite parca, alese, ispite ale unui muritor care tot ce face e sa lupte sa supravietuiasca si sa invete. Dar ai pus piedica, si tot ce faci e sa se lase cu sange si sa tragi cortinele peste un trup ce tinzi sa-l lasi fara darul de a face totul pentru a-ti simti macar respiratia. Versi vaze cu flori cu petale din nori si cu mirosuri combinate a tuturor stelelor pe care stiu ca le-ai semnat pana acum. Pe care le-ai tinut in mana si pe care le-ai lasat, intr-un final, sa vietuiasca. Dar care s-au stins.
   Hrana unei palme este sa apuce. Sa simta ca e acolo. Ca e cald, sau ca e rece, dar care sa transmita ulterior temperatura de la una la alta. Faci tunete din aplauzele tale. Faci ca printr-un sarut sa ma apuc de glezne si sa le frang pana la ologire, ori sa ma lipesc cu palmele de fiertura de sub ochii tai si sa nu mai dau drumul vreodata.
   In momente ca astea, cand ploua si e zi, cand e-n treacat totul, cand unele lucruri raman: asternuturi cu buline, muzica si sunete de sarutari, frig si tuse constanta, foite si filtru in colt de gura, prieten bun, ingrijorat, budinca, masina albastra parcata in moment de cadere si de pierdere a oricarui gram de speranta, parc intins cu banci goale, ingalbenite de vopsea si de luna, iarba uda de ploaie si "noroaie" pe Nike-uri, bratari pe incheieturi parfumate, dar rupte de un varf exagerat de ignoranta, de neobservare, de inocenta.

Mi-ai luat sentimentele si le-ai trantit din Nord in sudul sau. M-ai obligat sa mananc neincredere si n-ai lasat s-o vars cumva, undeva. Doar in lacrimi care nu curgeau, dar straluceau. Sub ochii tai, un acoperis, iar in fata lor un zid. Totul cu susu-n jos. Iar sus iti saruta sprancenele si iti netezea parul cu barbia, fina si virgina la randu-i.

E vreme tulbure
In care nu mai vad toate culorile ca inainte.

Un chip găsit în ploaie

Coldplay - Yellow
 
   Mi-e greu să cred că nu apuc să fac totul în felul meu. Că blochez timpul în care pot acţiona, gândind. Mult prea mult. Un fel de rănită, infectată cu vreo boală extrasă de la vreun boem din vreo bibliotecă nefregventată. Am răcit. M-a plouat. Oare asta a mai domolit gândirea mea de clipă?

   Prin martie, pe la început. Întâi. Nu mai ţin minte, dar întârziasem. Şi apărusem cu semne de încăierare, mult prea evidente. Era inconfortabil şi uşor să-i mint pe cei mici. Ploua şi atunci, dar afară. Iar vibraţia fiecărui strop o puteam resimţi de lângă fereastră. Nu-mi găseam locul şi scopul vizitei. Era un chip mult prea familiar acolo; nu-l întâlnisem niciodată. Dar lumina când zâmbea şi simţeam că parcă ne ştim de ani.
   Au trecut zile. Îmi doream să mai văd ploaia, s-o mai simt vibrând pe pielea-mi sau în minte, oarecum, la doar o simplă imaginare a acelui chip. Venise vremea să intru ca mic exemplu. Văzusem chipul şi acolo. Nostalgie şi ploaie. Ceea ce alţii nu suportau, dar ceea ce pe mine mă făcea să-mi mai dreg entuziasmul, starea de evidentă fericire.
   Nu făceam cu precădere mişcările mele obişnuite, deoarece ceea ce mă făcea să simt nu era deloc ceea ce obişnuiam să simt. Am încercat să-mi creez o nouă faţă, una specială doar pentru ea. Dar tot ceea ce am făcut a fost să ratez, zi după zi, timpul. Ăla în care puteam face ceva.
 
   Am abandonat o mare parte din mine, m-am lăsat baltă, dar totuşi încercam să epatez în preajma sa. Mare lucru nu credeam că este. Până prin aprilie. Înainte de vacanţă. Atunci am resimţit entuziasmul.
 
   Urma s-o văd pentru încă patru zile. Mă regăsisem, până la plecare, când iar m-am schimbat. "Eşti o fraieră" - îmi răsună şi acum în minte. Aveam oportunitate, şi totuşi m-am comportat ca total opusul meu. Nu vreau să mă gândesc deloc că mă schimbasem, căci în esenţă, tot eu eram.
   La un moment dat, am găsit familiaritate în mişcări, gesturi, cuvinte. Mă adaptasem. Nu mă mai stresam atât de mult pe lângă ea. Am trecut şi atunci de-o ploaie în care ne-am udat îngrozitor. Dansasem lângă focul de tabără, în ploaie. Ne vedeam cu toţii în acel cerc, dar tot ceea ce puteam observa era jacheta aia galben neon care sărea în ochi. Măcar un lucru de pe sine să materializeze centrul de atenţie pe care-l produce în jurul său, dar de care nu-şi dă seama.
   În alea patru zile, cât timp ne-am strofocat cu probleme ca "n-am mai făcut duş de nu ştiu când" sau ca "n-am putut dormi din cauza sforăitului Anei", fată firavă, nu mi-am putut rupe din timp să nu stau măcar lângă ea sau să-i privesc acelaşi chip ca cel de pe întâi martie. Un chip luminat ce a putut semnifica cel mai frumos mărţişor pe care l-am putut primi de la cineva.
 
   Ce mi-a rupt totul a fost într-o seară. Îmi amintesc amestecul de teamă, dezamăgire şi rănire. Şi luna plină ce bătea puternic în fereastra de la parter. Lumina gălbuie care dădea din baie pe hol, ca de boală, era aruncată pe toţi vinovaţii acelei seri. Ştiu că nu-mi puteam stăpâni furia şi că mă plimbam dintr-o parte în alta pe hol, după care am observat ceva ce ar fi trebuit să văd, dar care furia m-a împiedicat s-o fac. O voce plăpândă de la persoană ce stătea pe jos se ridică şi parcă mă atinge cu vărfuri de degete, reci, dar totuşi calde: "ai un şerveţel?". Nu, n-aveam. Dar m-a trezit din furie şi m-am putut strecura în camera în care toate fetele dormeau. Şi degeaba, căci am făcut mult tam-tam şi am primit înjurături. Dar şerveţele găsisem. În scârţâitul profund al uşii de la etajul unu, eram fericită. Dezamăgirea încă i se citea pe faţă, dar ochii nu-i mai erau înecaţi în lac sărat.
 
   În Techirghiol am bătut piciorul în faţă şi-napoi, până am ajuns pe faleză. Era trei dimineaţa. Nu se simţea decât asfaltul alunecos şi rece de la ploile scurte de mai devreme. Se simţise tensiunea în aer până la ora aia. Iar eu în grămada aceea de chipuri cunoscute, familiare, nu-mi găseam locul. Am golit, dacă e să număr, un pachet. Doar să-mi mai dea timp de gândire, sau doar să aştept o nouă scurtă ploaie care să mi-o stopeze. Vorbisem cu ea, dar nu mai era momentul s-o deranjez.

   În aceeaşi seară petrecută în Techirghiol, după întreaga ploaie, am simţit, ca un copil micuţ, un sărut pe frunte de la un om ce parcă s-a aplecat s-o facă. Era cea de la care am învăţat multe într-un an jumate. Cea de la care am preluat, fără să-mi dau seama. Era omul ăla cu o palma mai înalt ca mine, care e supărăcios câteodată, dar care ştii că râde ca retardatul, care te susţine din priviri când te încurci în plin discurs, care te sărută protector pe frunte şi care-ţi zice numele în diminutiv.

   Şi tot în seara lu' Techirghiol, tipa aia de vede chipul 'cela vânat în fiecare zi. O discuţie lungă despre sine, despre lucrul cel mai important acum şi pe viitor: să fiu eu însămi. Să nu uit ceea ce sunt şi să nu pretind că sunt altcineva, doar ca să impresionez. Şi să nu mai cred că douăzeci şi nouă decembrie două mii treişpe mi-a afectat tot caracterul şi că mi l-a distrus. Nu e chiar aşa.

   Azi a plouat. A rupt asfaltul şi a făcut şanţ în jurul liceului. Tot ceea ce am făcut, mai mult negândit, a fost să fiu eu însămi, să mă arunc cu picioarele în apa aia şi să alerg până acasă, râzând. Obişnuia să-mi placă ploaia, şi să simt că mi-e aproape, cel mai aproape atunci când scriu.

Ca acum.