Josh Record - Bones
Daca e sa incep cu ceva important, e sa incep de la bun inceput.
Incepuse cu o rautate. Ma simtisem prost pentru prima data de cand intrasem la liceu. "La arte". Aveam prima ora de modelaj, in care profa cu fata classy ne punea sa mutam ceea ce se numesc "sele" si ca se folosesc la sustinerea plansetei in timp ce modelezi. Nu faceam nimic. Doar crochiuri. Si din nevoia mea prelungita de lene, am cerut colegei din dreapta un creion. L-am primit, vrand-nevrand, dupa mica sa iesire. Se intampla in septembrie.
Dupa o intamplare haioasa de la bal, am inceput sa ne cunoastem, sa radem pe seama fazelor de la bal. Practic, am inceput sa facem misto de orice era in jurul nostru. In decembrie am avut primul schimb de replici la telefon si prin mesaje, de cu "si.. cum se ajunge la scoala 5?", "te-ai trezit?", "indruma-ma, o, tu, salvatoare de copchii pierduti". Nu zic exact ce a zis, ca sigur ar cere drepturi de autor pentru asta... sau un Mc Puisor. Who knows.
Weekend-ul din 8-10 decembrie 2012 nu numai ca ne-a schimbat viata, dar ne-a legat intr-un fel. De atunci am avut lucruri in comun: activitati, ore de joaca, dume despre "oyooyoyooy" si multe altele, de ne susoteam la liceu, iar colegii ne credeau niste cretine. Nu era baiu' prea mare, caci ne intelegeam. Asta conta.
A continuat un an plin. Vorbeam mereu. Ne sacaiam reciproc si cautam solutii cum sa scap si sa ma mut cu ea in banca. Iar prima experienta cu cortul intr-o tabara, tot cu ea a fost. Cand in prima dimineata la Ostrov m-am trezit intepenita de frig, la patru dimineata, ca salteaua se dezumflase pe partea mea si ca ea statea in aer, doar ca ea inca dormea.
Si de la scoala 5, la Ostrov, la Tomis, pe plaja in aprilie, cand tot ce faceam era sa mancam si sa-i arunc scoici in decolteu. Cand eram noi, fetele cu nume aproape lafel si despre care lumea facea asocieri. Unde daca era una, sigur era si cealalta prin preajma.
Lucruri frumoase s-au schimbat. Intr-o distantare despre care mi-e greu sa vorbesc, pe care ea a inaintat-o, dupa care eu am sustinut-o si intr-un final s-a agravat. In mai multe etape cu mai multe accese de neinteles acum, nu pricep cum eram inainte si acum e asa. Cum lucruri care ne-au unit, ne-au adus intr-un cerc comun, cu amici aievea, cu sentimente pe care le-am varsat, cu un trainerat care a inceput cu ambele, o data, dar care s-au simtit reci, pustii.
In ultimele saptamani n-am facut decat sa ma axez pe prietenia noastra, o panza fina, arsa, pe care incerc cu disperare s-o refac. Intr-o camera, in bezna, iar eu, astigmatica din nastere, fara ochelari. M-am intepat de multe ori la Corbeni. Si am scos apa dintr-un rau caprui despre care doar doi stiu. Mai apoi la Pitesti. La Nucsoara am stat pana la trei dimineata, gandindu-ma.
Nu suporta sa vorbesc despre cum era anul trecut si cum e acum. Nici nie nu-mi place, sincer. Dar stiu ca acum un an, fix, eram la Ostrov si-mi asteptam cadoul despre care-mi vorbise ea, ceva la care m-am asteptat, ceva ce am dus la Credinta, in toi de troscaneala, ceva despre care am auzit ca vorbesc cu emotie. Am frecat-o la cap intr-una in perioada mea de mica skaterita, pana cand mi s-a rupt in martie 2013 si n-am mai vrut sa continui. Tot de-atunci visez la un longboard. Sau visam.
M-am oprit sa mai visez, cand era clar ca visul mi se implinise. Era treizeci iulie, acum un an. Era frig si tin minte ca Damian si-a spart buza cu Argatu cand jucam "Printesa". Iar eu pe post de printesa. Atatia tantari, si totusi era placut in cort. Pe langa taratoare si broaste, eram noi in cortul nostru, lasand salteaua sparta la o parte. Era ea, micul meu om, al carui dar ma rascoleste si acum: un mic longboard de plus, cu grip moale si sclipicios, lasandu-si amprenta sa pe el. Avea un Patrick lipit pe placa. Iar impreuna cu asta, era si-o felicitare.
Tot ea a fost cu mine, ok, pe fir telefonic, cand aveam venele inghetate de la glucoza si cand plangeam de frica. Cand ea era prima persoana care a stat atunci de vorba cu mine.
Sunt fericita si nu-stiu-cum in acelasi timp. Maine e ziua mea, iar singurul lucru ce mi-l doresc e sa traiesc macar pentru o clipa, sentimentul ala ca cel de mai demult, cand ea era Emma, iar eu Eva-ul ce urma imediat dupa. Cand ne incurcau. Si cand nu plangeam cum o fac acum, cand nici deep nu pot fi ca sa mai maschez ceva.
Soulmates. Am fost.
Si incerc sa mai pot repara ceva.
