Mulţumesc în toate zilele

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele ai fost acolo. Că te strigă cu abreviere de la numele tău, iar că abrevierea începe cu litera trei a alfabetului nostru. Că ştii că trei e-n numele meu mic şi că a cincea literă din alfabet se află la-nceputul numelor noastre mici. Că am o superstiţie ciudată cu numărul ăsta fatidic. Că eşti cinci, iar eu trei. Că le-ai ales cu intenţie din pachetul de cărţi.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti cu mine şi-mi asculţi aberaţiunile şi-mi apreciezi fiecare mic succes. Că-mi ştii post-it-urile de pe uşă. Că ştii mesajele lor.
   Îti mulţumesc că-n toate zilele de la Credinţa am făcut apropo-uri subtile despre pizza şi că rânjeam faţă-n faţă. Că te gândeai la ce mă gândeam şi eu. Că nu mai ştiam de mine, dar bine am făcut în micile mele perioade de black-out, ulterior venite-n amintire după o lună aproape. Că am împărţit un cer, o confesiune de-a ta la care am zâmbit, o dimineaţă răcoroasă de inceput de iunie. Că n-ai dormit când eu dormeam şi că ştiai la ce oră am adormit. Pentru că erai acolo, să-mi auzi respiraţia, devenind din ce în ce mai grea cu înaintarea mea în lumea visului.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele adorm şi te găsesc în vis, mai des decât ţi-am spus până acum. Că sunt vise cuminţi, dar pline de sentiment. Că nu sunt perfecţionistă, dar tu da. Că eu niciodată nu ajung la timp, iar tu mereu. Că vezi felinare şi vii cu idei de geniu. Că râzi şi te bucuri. Că eu mă bucur de bucuria ta.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti mult. Că îmi oferi onoarea de a-ţi auzi glasul şi zămislirile din minte. Că mă inspiri şi că vreau să te desenez, dar nu reuşesc. Că-s a unşpea la arte, iar tu eşti c-o treaptă mai înaltă. Că-i mate-info şi nu arte. Că ţi-e roşu pe alb, iar asta ţi-e uniformă. Că eu n-am şi că vreau.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi spui ce se întâmplă în jur. Că-ţi place ploaia. Că şi mie-mi place. Că se-ntunecă afară, dar tot luminează ceva. Că e felinar deasupra noastră, dar care nu dă atâta lumină ca şi tine. Că-mi frigi pielea, dar prin ardoare, mă simt bine. Că e tot ceea ce sper să fie într-o seară. Că în toate zilele sper asta.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele, când poţi, treci şi pe blogul meu. Că vezi că ţi-am scris asta şi că ştiu că ai citit-o. Că ştiu că cititorii mei ştiu despre tine. Că eşti tare. Că dintr-o experienţă, am ajuns să te cunosc. Că am ajuns să te sărut fără jenă, oriunde, ţinându-te de mână. Că eşti acolo, dar totuşi eşti aici. Că e octombrie şi că ajung acolo. Că mă ştii şi ştii cum sunt. Că poate-s proastă, dar tu totuşi mă priveşti cu cei mai blânzi ochi. Că scriu acum şi aici, despre tine şi despre tot, întortocheat prin proza mea specifică.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele de vară ieşeam şi că te vedeam. Că de la Credinţa, surâdeam la ideea aceasta. Că ideea devine realitate şi că nimeni nu mai are poveşti triste. Că totu-i fain şi chill acum. Că totuşi, trăim o aventură. Că totuşi, parfumul tău încă persistă. Că totuşi, am avut un curs genial, purtându-ţi parfumul pe gulerul tricoului meu. Că erai la curs şi că voiam să stau cu tine, dar mă presa timpul limitat şi programul de la grupă. Că am cântat în pauză cu şaica mea de la arte cu dread-uri, care dădea cu foc la chitară. Că erai acolo, iar eu mă drogam cu cofeină şi tutun. Că stăteam îngropată în agendă, pregătindu-mă pentru sesiunea de după pauză. Că te-ai simţit bine.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele de cu doi şi opt în zecimale băgate ale lunii a cincea din calendar, voi sărbători. Că ai venit aici să schimbi ceva. Că ai venit ca să creşti şi să devii un om mare. Că vei fi un exemplu pentru alţii, înafară de mine. Că ai să fii genială şi că-ţi vei spune cu tărie planurile de bătaie. Că eşti bines la organizare şi că ai atâta poftă de viaţă. Că te voi ajuta în orice vei avea nevoie, deşi ştiu bine că poţi duce totul şi fără ajutorul meu. Că voi insista până-mi vei da o palmă şi să-mi spui ceva de reţinut pe viaţă.
 
   Îţi mulţumesc că-n toate zilele săptămânii mă reîntorc în parcul de la gară. Că, deşi mulţi pleacă, tu rămâi. Că trenurile din visul tău se grăbesc, dar tu rămâi calmă. Că eu nu-s deloc calmă când trec pe lângă loc-şorul de duminică după-masă, la copac, pe iarbă. Că oameni erau, dar nu erau. Că m-ai făcut să nu mai fie nimeni. Că m-ai lăsat să fii numai tu. Că mi-ai văzut ochii în toate luminile după-amiezii. Că am văzut în ochii tăi căprui, continente albastre. Că am făcut înconjurul lumii într-o plimbare pe Faleză şi prin Centrul Vechi. Că ai dat sens zilei mele şi a multora de atunci.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele de şapte a lui "semptembrie" îmi voi aminti de Faleză Nord. Că a fost o aventură nocturnă care îmi face mulţi muşchi ai feţei să-mi formeze zâmbetul. Că te-am cărat şi că-ţi băgai bărbia în începutul coloanei mele. Că de-acolo începe viaţa, în termeni filozofici. Că nu ştiai, dar acuma ştii.

   Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi dai imbolt pentru orice şi-ţi mulţumesc pentru faptul că-mi dai motive să-ţi mulţumesc pentru încă pe-atât.

De obicei, regret.

   Angus & Julia Stone - I'm not yours

   De multe ori, regret că nu învăţ. Dar asta se întâmplă doar când mă ascultă şi efectiv nu ştiu ce să zic. Doar ce mai aud de la unu, altu' rapid şi fac o corelaţie între ce am auzit, ce ştiu şi ce scrie pe micile panouri din cabinetul de română, clasa mea. Dar sunt utile doar dacă mă ascultă la română. Dar totodată regret că nu mă învăţ minte după o experienţă de genul. Deoarece această "învăţare" a lor e toceală, iar decât să-mi pierd timpul tocind, mai bine învăţ. Dar nu neapărat ce-mi spun ei. Sau ce spun ei, dar să mă lase să mă exprim în scris. Regret că nu vor nici atât să facă.

   De multe ori, regret că nu am plâns la înmormântarea bunicii mele. Şi că nici n-am fost. Dar mi-au îngheţat lacrimile pe obraz, o noapte-ntreagă, într-o cameră albă, cu oameni dubioşi care-mi spuneau "nu te mai stresa". Mi-a fost frig în orice e de explicat în momentele alea. Regret că nu şi-au dat şi ei seama.

   De multe ori, regret că refuz să mai trăiesc în viaţa personajelor din cărţi. Să-i urmăresc şi să-mi întăresc sentimentul de surprindere cu un "oh, Doamne" sau cel de fericire, ca un fel de triumf personal: zâmbesc şi zic "bine măăă". În acelaşi timp, îmi dau seama că nu-mi pot face propria carte fără o poveste trăită pe propria piele.

   De multe ori, regret că am pierdut timpul în neand. Când intrasem a cincea şi n-aveam niciun chef de învăţat. În a şasea, idem. Iar de explicat, a mea mamă mi-a explicat. Şi de examene, şi că asta va decide la ce liceu voi merge, că e competiţie etc., ş.a.m.d. . Mi-a păsat? Nu. Abia în a şaptea am realizat singură şi am umplut goluri. Doar că regret. De timpul pierdut. Doar am făcut cumva să-mi prelungesc copilăria prin nonsensuri din-astea, ca "nu vreau teme, nu vreau să învăţ, doar vreau să mă joc şi să desenez". Şi, iată-mă. La liceu de arte, secţia grafică şi trainer la un ONG, unde învăţ tinerii să devină voluntari, să înveţe să se joace, cum ne jucam noi ca tâmpiţii toată vara prin parc şi ne zgâriam şi altele.

  De multe ori, regret (şi am regretat) că nu am curajul, puterea sau nu sunt destul de obiectivă să le spun lucrurilor pe faţă. Am o fixaţie cu chestia asta. Mie când îmi place de cineva, ori acţionez, ori rămân aici, în faţa voastră, şi scriu. Pentru că am o credinţă în a nu spune "te plac" sau "te iubesc", deoarece celălalt te poate călca pe sentimentele astea, numite prin cuvintele de mai sus. Mai bine materializezi aceste sentimente, decât să le rosteşti. N-ar fi mai bine? Pentru că pe mine asta mă macină.

   De multe ori, regretam faptele mele. Regretam că pocneam şi plecam. Regretam pentru că am călcat eu însămi unul dintre cuvintele alea de mai sus, că am fost egoistă, că n-am ştiut cum se simte. Ca un gol. Ca o lacrimă sărată în mare. Întocmai, că nu este, dar poate fi. Cu lacrimi din ochii oamenilor ce s-au stins în Marea Neagră, ale căror nume le citesc duminică de duminică pe tăbliţele de pe Faleză. Aşa se poate. Şi sigur se poate.

De multe ori, ştiu. Câteodată regret. Câteodată nu. 

Iar în cazul ăsta, în momentul ăsta, nu regret nimic.

Antitetic.

The Verve - Lucky Man

  Artist să fii şi să-ţi dai seama de cum ar trebui aplicate raporturile cromatice pe pânza albă. Om să fii şi să-ţi dai seama că o pânză albă este nimic mai mult, decât ceva inexpresiv, ceva fără suflu, fără viaţă. Dar e interesant, căci poţi să-ţi imaginezi multe pe alb. Dar în esenţă, e greu pe alb să vezi ceva. Orice.

   Urmăreai o dată cu degetul un rând dintr-o scriere a lui Vincent van Gogh către fratele său, Theo, în care spunea:

   Doar loveşte cu ceva în ea când vezi că o pânză goală se holbează la tine cu un fel de imbecilitate în privire.

   Nu ştii cât de paralizantă este privirea unei pânze goale, care spune pictorului că nu poate să facă nimic. Pânza are o privire idioată. Hipnotizează pictorii şi îi face să devină ei înşişi idioţi

   Mulţi pictori se tem de pânza albă, dar pânza cea goală ESTE TEMĂTOARE de acei pictori cu adevărat pasionaţi care îndrăznesc — şi tot aceia care în trecut au anulat vraja lui "nu poţi".

   Viaţa însăşi se îndreaptă mereu către un imens lucru fără însemnătate, o descurajatoare faţă albă pe care nu este nimic. Cu-atât mai mult, decât pe o pânză goală.

   Dar oarecum fără însemnătate şi de prisos, de alte ori natura moartă apare, omul sau destinul, de energie, de căldură, iar cine chiar ştie ceva, nu se lasă furat prin vicleşuguri de genul ăsta. Pune piciorul în prag şi face ceva, ţine morţiş de asta, pe scurt, pauze, "violează" — spun ei.

Lasă acei teologi cu suflete reci să vorbească.

(2 octombrie 1884)

   Era şocant, deoarece te identificai. Nu realizaseşi, până la un moment dat, că tu erai şi continui să fii acel om care adaugă culoare. Nu musai pe pânză direct. Poate şi pe-alături. Să fie ceva nonconformist. Îţi place. Să vibrezi suprafeţe, să finisezi prin umbre şi penumbre, trasate de demult cu creionul, dar cărora nimeni nu le-a dat importanţă şi frumuseţe cum ai făcut-o tu.

   Poate nu ştii a picta, dar ştii cum să dai culoare. În privire, în obraji, de multe ori în stomac şi-n buze. În râs când te plimbi în voie şi trebuie să ai acea seriozitate pe faţă. Dar nu era de tine. Cum nu era nici acea pânză cu care poţi să te mândreşti că ai pictat-o singură. Pe ea, doar apăruseră culori. Nu erau puse de mâna umană. Doar au ieşit din "adâncul" său, la suprafaţă. Asta scria cu tuş într-un colţ. Dar ca artist, ai putut vedea că e strat peste strat. Şi ai retuşat după cum ai considerat.

   Un suflet liber. Un om, dar mai ales un artist. Unul care s-a încumetat să picteze pe pânza găsită undeva. Cândva cunoscută şi iubită, dar în fine, aruncată într-un maldăr de tuburi goale. Tempera, gouache, acrilic. Câteva pastile goale de acuarelă, pline de apa unei ploi nestăvilite de iunie. Unele erau vărsate. Dar mai toate pline cu rouă.

   Acum, se simte într-un fel anume. Pictorul s-a îndepărtat să-şi vadă opera, dar aceasta a decis să cadă. Iar ţie, pictore, nu-ţi venea să-i dai c-un vernilion pe unde chiar nu trebuia? Dar nu. Ai scrijelit un fel de linie strâmbă, pe crem. Aparent, era un portret. Iar dunga se continua pe buza superioară. Cum ar fi fost chiar să-şi simtă rana? Dar nu poate. Nu o simte. Şi, aparent, nimic.

   Lumina naturalâ îţi pica la fix pe şevalet. Pânza ţi-era acolo. Tot scrijelită, dar cu satisfacţia ciudată că e vina ta, dar şi a ei. Că aţi contribuit în mod egal. Iar acum... nici nu se poate vedea. Nu simte nimic, decât fericire prostească de fiecare dată când pictorul apare cu paleta de culori la sine. Sau o pensulă, două în buzunarul de la spate.
   Aşa se vedea de pe propriu-ţi şevalet. Şi la insistenţe, ai început să trasezi iarăşi linii, să conturezi, dar în acelaşi timp să se contopească cu fundalul. O vâscuozitate inegală în timp şi-n amorul propriilor culori nu explica neliniştea beţiei de cuvinte scrisă pe pânză. Nu scrisese-i tu, dar ţi-era adresat.

   Descoperind mesajul, n-aveai decât să te lupţi vitejeşte cu acele culori care tot apăreau. Dădeai cu verde, apărea roşu. Erai în centrifugă, iar niciun calcul nu te putea ajuta acum. Pânza ar fi putut să se abţină, dar în lumina naturală în care se scălda, ar fi vrut să te aducă şi pe tine. Cu tot cu capătul auriu al pensulei ce strălucea în soare. Cu tot cu acele culori care se scurgeau pe portret.

   Te-ai lăsat pradă unui masacru moral al unei pânze. Una care a făcut aşa, dar care nu va mai face. O pânză e menită să stea agăţată pe un perete alb, împânzită pe toate laturile de o ramă ieftină şi chicioasă. E menită să fie supusă artistului plastic şi să nu modifice nimic la ceea ce a adăugat acesta. Supusă.

   Dar pentru artist,
   Pânza va face orice îi va cere.
   Este o plăcere prostească în a servi.
   Şi o zgârietură subtilă, dar evidentă, pe pânză.

Arta reţinerilor

Parov Stelar - The Sun

   E o întindere lucioasă, plată. Se scaldă în lumina apusului din trei a lui zece, zi cu număr care urmăreşte pretutindeni. Sunt mâini îngheţate în încercarea de încălzire la gând de om blând, dar apare un tremur. O frică, oh, dar care generează căldură, fără să ştii. Un chip care îl privesc mulţi şi despre care vorbesc. O sculptură expresivă, o muză, un concept vibrant în mintea unui începător. Un netrebnic care nu poate nici să o schiţeze prin priviri, dar care în vise nu-şi mai poate dezlipi ochii din ai săi.
 
   Local în care se dădea alcool ieftin cu malţ şi apă. O tablă în care arunci cu zaruri şi strigi "dublă!". Era una azi pe masă. Patru ţigări, ziua cu trei şi trei oameni. În formalitate, nu se putea mişca mult. Îi simţea respiraţia lângă. Îşi simţea mâinile din ce în ce mai reci. Iar înainte să intre, transpira la gândul c-o să o întâlnească şi parcă un prunc i se scălda în sine. Năvălea în tot ce există. Era neliniştea şi urmele unei dorinţe nestăvilite.

   Ar fi vrut s-o ia în braţe, să uite că mai e cineva acolo. Un om cu care a petrecut multe, dar pe care-l vede recent cu ochii-n pământ. Ei şi ea. Un castel în formare şi o fortăreaţă plină de viaţă, de invitaţi de soi, dar care nu îşi găseşte propria strălucire. Aminteşte de ceva. În "deSus", mai mult, sau Dacia, mai cu seamă. O Credinţă şi un Ostrov anonim. A legat multe. Dar acum s-a închegat.
 
   Ziua se încheie, c-un regret teribil. E acasă, priveşte chiorâş din pat la fereastra cu norii şi bezna ce stă să vină. Nu mai e "formal", dar are suflul ăla de artist nerăbdător. Îi trebuie îndrăzneala. Trebuie să spună şi să facă în moment de simţire. A învăţat din tot ce nu a făcut, iar acum scrie pentru că vrea, e în stare şi a făcut.

Se schimbă totul.
Şi totuşi, tot toamnă e.