Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

miercuri, 3 iunie 2015

Poftă lingvistică de vară


   Mi se pare doar, dar vara mi-a fost mai dragă la şaptişpe ani decât toamna, cum era în mod normal. Pentru că e o tranziţie dintre două extreme? Că vara anunţă vacanţa, iar toamna încheie totul, printr-o ploaie prin care trebuie să trecem, dimineaţă de dimineaţă. Iar vara, Constanţa mea dragă e ticsită de chipuri arse, necunoscute, dar care mă vindecă de ceva ştiut şi mă îmbolnăveşte de necunoscut. E o palpitaţie în fiecare noapte, în care mă întorc pe toate părţile că nu pot de cald şi că nu mă mai pot stăpâni, că, într-un final, e vară, iar eu va trebui să mă desprind pentru jumătate de iunie, iulie întreg, august întreg şi încă ceva din septembrie; când e toamnă, e clar. Mă pierd iarăşi în cunoscut.
   Unde eşti când trebuie să-ţi spun cât drag şi câtă ură ascund în toamnă, sau cum picăturile de ploaie care cândva îmi cădeau lin pe faţă, acum cad ca bolovani şi încerc să mă adăpostesc de ei. Parcă mi-e frică de o fostă pasiune... doar că nu e frică, ci indiferenţă. Iar asta doare. Asta face ploaia, grindină şi tot asta face vântul răcoros al toamnei, furtună.
   Am o gloată de oameni ce se pierd de mine, acum, din vară, iar asta mi-ar da prilejul să dispreţuiesc anotimpul în care cu aproape optsprezece ani în urmă, eu am apărut la spitalul mare din Constanţa. Dar, de asemenea, e o etapă nouă pentru ei, moment în care vor deveni studenţi, în ţară sau înafară (cu precizarea că unii vor fi la Saxion în Olanda sau alţii la Bucureşti, UNArte sau ASE sau whatever).
   Am salutat două mii cinşpe încă din primele minute şi l-am provocat. Acum, el mă provoacă pe mine. Mă pierd, dar nu vreau tocmai acum. Nu pot să mă pierd acum, când cineva de-al meu mă are ca stâlp, când tot ce fac e să fiu constant acasă (sau cât se poate), doar să-i curm suferinţa cu chipul meu senin ce ascunde toamnă ruginie în priviri, târziu în noapte, când ploi torenţiale şi urmele de tornade ce par a fi indiferente altora, cei de care am atâta nevoie, dar pe care nu îi am.

   Mereu am spus că suntem limitaţi, dar putem trece peste orice cu o putere relativ bizară. Subtem oameni cu suflu, dar nu putem decât să rămânem martorii schimbărilor ce se petrec în an. Luna mai m-a tulburat, iar, cum zic mereu, "pentru că"-uri există şi-s suficiente, astfel încât să nu le mai pun în cuvinte. M-au epuizat şi m-au secat de sentimente, iar făptura umană nu renunţă în a mă fascina. Oricât de goală aş fi, încă există materie care să scrie aceste rânduri, fără a fi întreruptă de ceva. E relativ tot ce mi-a rămas. Asta şi cărţile. Cărţile şi vara. Vara şi berile ei, iar berile mereu vin cu ţigări şi poveşti.

   Mi-e poftă de marea care-i la câţiva metri de mine şi dor de-o ţigară la malul ei, seara, când doar eu şi dobitocii mei ne încumetăm să stăm acolo şi să înlăturăm rutina din oraş. Mi-e poftă de-o Constanţă apetisantă, toamna, când turiştii se risipesc, când prietenii mei nu vor mai fi, când voi avea alţii, cu alte poveşti, când nu-mi va mai fi indiferentă toamna, când nu mă voi mai simţi prost pentru nimic, când voi recunoaşte tot, când îmi voi asuma şi când voi renaşte, ca tânăr fruct al aşa-zisei maturităţi.

   Asta-s eu, după două luni de pauză de blog, în iunie 2015, cu aşteptări şi sentimente.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu