E loc de mai mult

   Amber Run - I Found

   Am alergat suficient. Mi-am stricat prea multi tenesi si prea putini bocanci pentru asta. Am stricat prea multe telefoane in trei ani si am avut atatea sentimente in astia trei ani, cat toate minutele vorbite noptile-n total. Am cotrobait prin sertare si am vazut filme in reprize, mangaiata pe cap de fel de fel de camarazi, bune suflete intalnite-n astia trei ani.

   Am alergat suficient. Mi-am stricat ochii citind carti impuse, dar carora le-am gasit rost. Am vazut rasaritul si apusul la malul marii, peste munti, in Delta cu tantarii si cu cerul impanzit de stele. Am simtit mii de fire de iarba la ceafa cand aveam parul prins si sute de mii de trante in pamant si-n mocirla. Am avut reactii total opuse in momente critice. Am vazut om drag, inghetat de furtul diafan, iar asa am ramas si eu. Dar m-am dezghetat.

   Am alergat suficient. Mi-am stricat viziunea cu fel de fel de porcarii. Am renuntat la televizor si am studiat. Am iesit si-am petrecut. Am invatat, desi la scoala de ma-ntreaba de "Riga Crypto si Lapona Enigel", nu pot spune nimic, caci ce este in plus, citit de mine, nu-i in comentariul pe care ar fi trebuit sa-l fi tocit.

   Am alergat suficient. Am zburat metrii pe sol, pe pietris si am capatat linii paralele pe antebrat. Am indragit pe vremea aceea poate prea mult ceva ce nu era. Am ridicat trupul si am continuat sa alerg. Am fost vazuta pe scarile caminului, cu sange picurand din doua parti. Am vazut si l-am sters. Aveam de cantat in seara aceea. Aveam sa nu regret nimic in seara aceea. Poate doar pentru sticla mea disparuta si pentru cuvinte spuse aiurea cu multi la masa.

   Au fost seri in care scriam si visam la ce se visa la usa de vis-a-vis. Aproape. Colindam beleuza prin camin si vazut-am rasaritul de la un etaj la altul, cate-o tigara de fiecare. Era racoare si liniste. Aveam luciditate, dar si ganduri vivide. Se facusera violet la un moment dat.

   Am luat violetul si l-am transformat in raceala. Si asta era. Dar nu se merita.
   O riga a speciei ce dispare inainte sa fie descoperita si trecuta-n analogiile biologiei moderne.
   Omul asta de stiinta a inteles.

   Am vazut ce-aveam de vazut, doar ca trebuie sa ma-ntorc. Am cunoscut ce-aveam de cunoscut, doar ca trebuie sa ma-ntorc. Am vorbit tot ceea ce aveam de vorbit, dar filozofia mea e valabila, oricate vorbe ne-am fi spus.

   Am loc de mai mult.

Ăla sau aia

   Ai trăit s-o vezi şi p-asta. Trăieşti în co tinuare s-o vezi şi p-aia, p-ăla, pe toţi. O să-ţi iasă-n cale ca asta şi o să te lovească. O să te trântească de pereţi, o s-ajungi să-ţi mângâi pereţii cu pumnii şi să-i îmbeţi cu sângele tău. O să porţi mâna stângă bandajată c-ai trecut pentrua aia pe lângă nu ştiu ce cartier nasol şi o să-ţi iasă ăla-n cale. O să te facă să-ţi faci semn pe viaţă de frică. Şase ore hemoragie. O să plângi? Poate că da. Doar eşti om. Dar o să renunţi? Niciodată.

   O s-o întâlneşti p-aia care-ţi face clipele minunate şi care are grijă de tine. Camaraderie pe ce vrei tu. Se bazează pe onestitate. Asta o ştii şi tu. Că ăla n-a meritat-o p-asta şi-ţi vine să-l baţi. Dar nu e stress. Nu există stress.

   Sunt clipe când p-aia o mai vezi, mai vorbiţi, mai vă stropiţi prin ploaie cu mers legănat, vârf de geacă la vârf de geacă. Poziţie de semi biped în toamnă târzie, cu ţigări scrumate-n scrumiera urbană. Este stress? Nu. Te eliberează.

   Mori de cinci ori în cinci minute. Ştii şi tu că te-mbeţi gândindu-te la ăla sau la aia. Te ustură gâtul de la ţigări şi n-ai frate bar căruia să-ţi închini viaţa de noapte într-un weekend aleatoriu, ca şi jocul de cap şi pajură. Şi mai ştii ceva? Poţi alege pe ce parte să-ţi pice moneda. Chiar şi-n weekend.

   Ai trăit s-o vezi şi p-asta. Proasta aia care era să te calce pe verde cu maşina ei bengoasă sau cu fiara aia de-o târăşte pe două roţi. O-njuri de tot ce prinzi în gând. Asta e indignare. Indignarea se duce repede. Eşti un om frumos, nu te păta pentru jegul pe lângă care calci. N-ai căzut în el. Şi nici n-o s-o faci.

   Sunt câmpii şi păşuni pe care ăia calcă şi se roagă la divinitatea lor să n-o distrugă canicula sau potopul. Îi numeşti p-ăia de te enervează ca pe călcătorii cu opinci care muncesc să-şi câştige pâinea. Să şi-o facă. Şi să mai dea şi altora să-şi facă. Şi să mai şi ajungă-n ciorba ta, să-ţi ţină de foame. Dacă te-ai regăsit, urât. N-o mai face. Nu te păta. Iar dacă nu te-ai regăsit, continuă să citeşti.

   Fiecare ar trebui să creadă-n el. Chiar şi ăla de cerşeşte şi e bătut de curentul târziu de pe orice faleză unde şi-a bătut pasul imaginaţia ta acum. Şi crede. Ăla crede-n el. A pierdut tot. Tot are o speranţă. O duce pe azi, pe mâine, dar are o speranţă. Iar dacă ai ajuns până aici, eşti un om norocos. Ai un acoperiş. Ai unde să mănânci o ciorbă. Pentru că-i bună şi-ţi ţine de foame. Eşti un om norocos.

   Dacă încă nu te-ai convins cât de norocos şi al dracului de bun eşti, continuă să citeşti. Dacă citeşti, dobândeşti. Nu-mi zice mie că ăla sau aia după care mori tu e personaj de roman, că nu te cred. Pe pariu că are extremităţi ca tine care te-au atins măcar o dată. Dar nu-i vreme de aşa ceva aici. E vorba despre tine.

   Eşti un om teribil. Sensibil, dur, tot aia. Adaptează-te în societatea asta meschină, dar nu uita puritatea pe care o ai. Nu te instig la culturi sau divinităţi. Te instig la tine. La regăsirea ta. La găsirea versiunii tale, aia la care nici nu te gândeşti. E potenţialul tău acolo.

Continui să creşti.

   Că ăla de la şcoală o fi de treabă sau o fi unul d-ăla de te face să te simţi mai gol ca-n curul gol (metaforic vorbind), ei bine, tu nu eşti. Tu eşti tu şi-mi placi. Te-aş îmbrăţişa c-ai ajuns până aici. Oh, doamne. Şi încă uite cum vrei să creşti... Nu te pot lăsa aşa.

Te voi lăsa cu cel mai minunat lucru pe care îl ai.
Te voi lăsa cu lucrul de care ăla şi aia au profitat.
Te voi lăsa cu lucrul minunat, împământat în tine.

Te voi lăsa să te bucuri de tine, căci ai de ce.
Ai sute de motive.
Ai zeci de mii de motive să mori de cinci ori în cinci minute, dar de bucurie.
Ai bă, nu zice ba.
Ai oameni, dar nu-i ai. Oricum, ce contează? Ai găsit ceea ce nu sperai că vei găsi în postarea asta: pe tine.
Iar eu te-am găsit pe tine. Şi nu te-am comparat cu ăla sau aia. D-aia n-au nume. Irelevanţi.
E o societate faustiană, iar tu eşti aici să sari peste. Citeşte "Termenii şi condiţiile". Nu bifa aiurea. Şi fă rezumat lumii a termenilor şi condiţiilor pe care le-au semnat aiurea. Sau n-o face.

Doar ai grijă de tine.
Îmi pasă de tine.
Eşti un om minunat.

Să ai o seară faină, întocmai ca tine!

Una din zilele mele

X Ambassadors - Renegades

Sunt serioasă. Beau cappuccino şi fac programul de curs pentru ciutanii de la gimnaziu.
Toate bune şi frumoase, da’ când vine cappuccino-ul pe care l-am comandat?!
Nevermind, a venit şaica cu cappuccino-ul. Acuma da, beau şi cappuccino.
Fumez o ţigară, două, conversez cu asistenta mea. Vine şi celălalt trainer.
Okay, la ultima constatare, suntem trei blonde.
Formatoare bombă. Ne facem programul.

Curs de două zile. Am terminat prima zi în două ore. #planificarebombă
A doua zi am terminat-o în jumătate de oră #masărezervată #tresănecărăm
Am constatat că e ora şase. Trei ore au trecut de cànd mi-am luat pachet.
Plătesc, ies, traversez ilegal, mă duc în staţie.
Aştept bus-ul, mă strigă cineva din spate.

Văd omeni. Omeni de treabă. #prieteni #vinşieidelauncurs
Stăm în frig. O tipă se cocoaţă pe o piatră.
E o barieră la intrare în parc. Oke.
Trece bus-ul. Nu îl iau.
Trec strada. Ilegal. ‘Mergem în 13’, spuseră ele.

Ne aşezăm la masă. Cunosc trei oameni. Merge ok.
Sunt 9-10 la masă. Merge bine.
Mă conversez cu o tipă. Pare tristă. Zâmbeşte mult. E clar.
Îmbrăţişez prietenă bună. Confund burta cu o ţâţă. Se supără.
Se aşează pe scenă. Pare supărată, dar nu e. E clar.

Vine un şhau dubios. Nu-l ştie nimeni. Ne aduce cărţi de joc.
Pleacă. Se întoarce după 5 minute şi pune 5 lei pe masă. În faţa…
…tipei triste, dar zâmbăreaţă.
Îi lasă cuvânt tipu’ necunoscut “să-şi ia ceva”. Tipa zâmbeşte. Mă confuzează.

Am un Sprite. Beau. Râd.
Stau pe scenă, tipa zâmbăreaţă chiar e tristă.
Aflu că e-n aceiaşi situaţie ca mine #foreveralone #onestitate
Mă plâng la necunoscuta din faţa mea. Nu mai am ţigări.
Zâmbăreaţa-mi varsă sucul. Mi-l dă pe al ei. Îl varsă şi p-ăla.

A trecut o oră şi ceva. Profa de engleză joacă table la masa de lângă mine.
Poartă tricou cu ceva trupă metal. Bea bere. Faină şaica. #like
Joc makkao cu omeni faini. Unu' dubios. Atmosferă mişto.
Le iau bere, sora mare se-mbată, aia mică e chill.

Doi purici apar de două ori, în urmăriri. Am văzut tot. #nimicimportant
Două tipe s-au lins la masa noastră. Uzual. #astaînseamnă'tot'
Mă simt ca-n Vamă. Fără puricii care n-au ce căuta în peisaj.
Cedez capăt bilet purice. Ora 8. Control 0.
Omu' dubios pleacă. Alaska vine cu noi. #shakinghands #ammaifăcutcunoştinţăde3ori

Ajung în staţie. Iar trec strada ilegal. Bariera de la intrarea parcului pe jos.
Fumez ţigară, aştept bus cu surorile şi Alaska.

Merg cu surorile cu bus-ul. Sora mare s-a ameţit. Cântă romanţe pe linia lui 43.
N-am bilet, sunt chill. Sora mică se uită ciudat la sor'-sa.
Cobor din bus, ajung acasă. Trânteală în pat.
Mă ridic brusc să fumez. Ameţeală.
Mă întorc în cameră. Scriu asta. Primesc aprecieri pentru ceva încă nepostat.

Club 13. Fără puricii umani, Club 13 este Vama din Constanţa.
Amin.

(Postare scrisă pe 21 noiembrie, seara. Somn inclus)

Vis-coşmar

   Am nopţi în care adorm imediat cum pic pe aşternut. Am nopţi în care nu pot adormi din cauza amalgamului de gânduri, toate contrastante şi care nu se omogenizează, măcar, într-o potenţială continuare într-un vis. Mă lasă aşa.

   Mai am nopţi în care aud şoptit propriul gând, ferindu-mă sau lăsându-mă mângâiată de el. Lucrez cu el de cu seară, înainte de somn, pentru performanţa de a doua zi.

   Am nopţi cu sutele, unele nedormite de fugitivul carnal sau de priviri galeşe în beznă, dar nu şi acum. Gândul se zbate-n mine, parcă am fi inamici. Apoi ne facem fraţi. Eram nesigură aseară dacă este insomnie sau dacă este adevărat ceea ce vedeam şi dacă oamenii pe care puneam mâna erau carne şi sânge, întocmai ca mine.

Mi-era teamă de mine.

   Mi-era teamă că se întâmplă, deşi iniţial simţeam o eliberare. Se făcea că eram la mine-n pat, priveam camera mea în bezna nopţii şi priveam în gol spre uşa balconului. Încet, simţeam cum inima începe să bată din ce în ce mai puţin. Până s-a oprit. Atunci credeam că se sfârşise, conştiinţă încă aveam, dar era un sentiment de gol. Ca atunci când îţi ţii respiraţia mult prea mult. Începeam să simt că nu mai e. Că n-o să mai fiu. Nu-mi bătea inima şi priveam într-un punct fix. În punctul în care-mi fixasem privirea, am văzut o luminiţă albă şi simţeam că acolo-s eu. Simţeam că dacă aleg să mă duc de-a binelea acolo, nu voi apuca şi clipa în care scriu acum.

   Am ales să nu mă duc.

   Lumina disparuse, iar bătăile inimii reîncepuseră. Începusem să respir. M-am bucurat într-un fel ciudat şi eram speriată: ce se-ntâmplase? Era realitatea? Era să-mi termin viaţa într-un somn? Confuză sunt şi-acum.

   Mă ridicasem din pat, mă uitam de jur împrejur în beznă. Era ora trei a dimineţii. Am văzut trei chipuri, încremenite pe jos ca să nu mă trezească. Erau trei dintre colegii mei de la grafică. Trei oameni cu care relaţionez bine şi cu care mă împac. M-am ridicat din pat, am căzut sleită de puteri, fără energie şi m-am târât spre ei. Le-am văzut feţele. Mă simţeam salvată. Am căzut în poala singurei părţi feminine prezente. Am îmbrăţişat-o. M-a îmbrăţişat strâns.

   Am stat ceva întinsă pe jos, cu capul în poala colegă-mii, plângând. Nu murisem. Sau aşa credeam.

   După o vreme, colegul cu barbă adormise după perdea, iar colega şi colegul se aşezaseră lângă mine pe pat. Faţa fetei era luminată pe partea dinspre mine. Era îngândurată, stătea încruntată. Era o distanţă mică între noi, iar eu, stând şi uitându-mă la ei, încercând să-mi dau seama ce se petrecuse. Brusc, ea-şi îndreptă fugitiv privirea spre partea unde stăteam eu. Simţeam că e o invitaţie spre o îmbrăţişare. Am acceptat-o, deşi mintea, după cum am zis, mi-era altundeva.

   M-am trezit de dimineaţă şi nici c-am mai vrut să lenevesc.

   Mulţumesc că n-am făcut alegerea. Nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla.

Deloc coincidenţă

   Oasis- Wonderwall & Eagle-Eye Cherry- Save tonight

Mulţumesc părţii feminine pentru revigorarea energetică de azi.
Mulţumesc părţii masculine care ne-a făcut să ne simţim ca un întreg.

   Pentru că asta suntem: crestături în care se ascund galaxii, unde predominante-s planetele şi vibe-ul bun pe care ni-l dau, pentru că asta suntem. Şi, să recunoaştem acuma, eşti cel mai bun şi eşti cel pentru care merită să lupţi, atâta timp cât îţi cunoşti setul de valori pe care îl deţii. Când te faci frate cu dracu şi mai stai şi la o ţigară cu el. Iar asta se traduce prin acceptarea defectelor. Că-s ale tale şi mna, n-ai mai fi tu fără ele.

   Îmbrăţişez partea masculină şi cea feminină pentru surpriza pricinuită astăzi, atât de spontan, atât de specific... saturnian. Google that if you have any interest of what I'm talkin' about here. 

   Cert este că anumite forţe interioare ne determină starea and hey! A good ol' friend coming back and making your day a hella good life experience is the thing that you should value the most. Ce te face să te simţi bine. Ce te face să te simţi tu într-adevăr.

   Sunt mândră că-s eu şi că am prieteni atât de DOBITOCI ( te ţin minte, frate) şi pe care îi iubesc, cu tot cu surprizele lor la care nici nu m-aş fi putut gândi, like, ever.

Cea mai bună cafea cu lapte, cel mai bun Benny care mi-a dat 'cageaua' de la bar, laptele picurat, surpriza umană care m-a ajutat să nu-l vărs, discuţiile şi fumul care mi-a făcut ocularul să lăcrimeze. Căci aşa cum ziceam şi-n postul "Călător", doar fumul ăla de tabac vine cu amintiri. Ăla e bagajul amintirilor mele (şi cred că nu-s singura cu credinţa asta).

   De dimineaţă aveam un feeling că azi e o zi în care o să se întâmple ceva. Nu ştiam ce, dar coincidenţa datei (fucking 11.11, really?) era legată de o întâmplare de azi. Şi nu musai ziua Emmei, ci întâmplarea asta random. Şi întâlnirea noastră de ieri, amânată pe azi. Coincidenţe? Oh, please. Am vorbit şi despre asta. Nu sunt doar coincidenţe, dragul meu cititor.

   Te iubesc, omule, şi-ţi mulţumesc că te-ai întors când aveam cea mai mare nevoie (sper că nu sună egoist) şi că mi-ai făcut sinea să renască. Chiar te iubesc. Şi iubesc şi omul care te-a întâlnit în bus şi care te-a adus în miercurea asta şi nu altcândva.

Pentru că ţigara merge cu cafeaua şi
Pentru că eu funcţionez cu voi.
Vă iubesc.

Amintiri

  Amber Run- Just my soul responding

Potecă anonimă, luminată de câteva lumini ţintite în nişte stâlpi. Una pâlpâind, iar primul stricat.

   M-am avântat în stradă, am aprins o ţigară şi am murit de frig. Am continuat să-mi iau avântul pe poteca care dădea într-o stradă, slab luminată întocmai ca poteca. Bulevardul era departe, drept înainte, unde ascundea hărmălaia oraşului în care mi-am făcut refugiu de când am ales să apar aici.

   Luminată îmi era faţa şi mă priveam ca într-un duş cu apă rece. Am ales să fac un pas şi să nu mă mai văd. Am lăsat acea apă să se prelingă şi-n cele mai întunecate cusături. N-am îngheţat.

   Am aprins o altă ţigară. Noaptea îmi ţinea partea. Mă simţeam întocmai ca o sobă, tot scoţând fum şi tot dând o căldură initimităţii mele intelectuale. Mereu preluând din exterior, mereu analizând în gând.

   Piele nu-mi mai era, deja, de la a treia ţigaretă. Aveam o dublă cocoaşă, iar fumul hornului înainta pe poteca pustie, ţintă spre lumina bulevardului. Eram îndepărtată de orice dram de suflu şi de orice gând. Nu-mi simţeam corpul altfel decât ca o bucată formată dintr-un singur muşchi. Şi singur se bătea. Şi singur îndura. Eu nu eram cu el.

   Aveam mintea colorată de fire din material fin, acoperite de-o boltă. Parcă aş fi văzut cozi de peşti multicolori înotând, cu pliuri fine, înclinate într-o parte şi-ntr-alta, dar şi îmbinate. Erau noduri pe care nu le-am zărit şi puncte adânci care scurgeau tot lichidul din cupola ca un acvariu. N-am văzut mai mult, deşi am realizat.

   Ducându-mă cu gândul la amintiri.
   Gândul devenindu-mi amintire
   Am realizat..

 ..un muşchi întreg, dublu de antebraţ şi de tibie. Un suflu. Aparatură stricată, neidentificată. Pustiu. Un cinci în dimineaţă. Miros de ploaie. Nicăieri ploaie. Blocuri. Păşuni urbane. Flori de mai. Buruieni de maistai. Somn. Reverie. Căldură. O singură ceafă.

   Şi-un muşchi.
 

Călător

   The Paper Kites - Featherstone

   Ca tema mea de atestat. Ca ceea ce simt că mi se potriveşte. Că omu-i călător spre viaţa lui. Că el doar prin călătorii îşi poate identifica ‘ştiutul’. Că un călător nu ştie, dar, în fine, tot el va şti mai multe ca restul.

   Un călător prin mlaştini cu şopârle, întâlnind oameni cu dialecte şi obiceiuri. Călătorul este menit să le înveţe pentru a supravieţui şi pentru a migra când i se urăşte cu binele în locul în care s-a poticnit. El este eroul propriului suflet. Este omul ce a ales darul suprem primit de la divinitatea ce-i stă pe semnul crucii, cartea sfântă ce-o poartă după el, în bagajul nevăzut de nimeni. Cel care, totuşi este. Şi doar atât.

   Hoinăresc ca şi călătorul. Mă simt pierdută şi de izbelişte. Mă simt stingheră. Dar revin la un vechi popas unde-mi făceam veacul cu tovarăşii mei: Două Mii Doişpe, Treişpe, Paişpe şi eu. Mă numesc Două Mii Cinşpe, dar pe scurt, sunt Cinşpe. Cea mai mare dintre ei. Am ajuns în viaţa de călător să mă regăsesc cu ei, să-i reîntâlnesc, să ne vorbim şi să râdem.

   Ceea ce m-a învăţat Doişpe este că fericirea sunt eu. Eu sunt fericirea mea şi automat şi a altora. Sacrificiul benefic e îngăduit. Eu sunt a mea, împreună cu mine, fericită şi împlinită. Şi ştiu că-s a mea, revăzându-mă cu Doişpe. Ciocnind şi cu el o cană de lapte fiert, târându-mi bagajul gazos, înecăcios, spre un alt colţ al locului în care împreună ne-am refugiat, fără a ne da de ştire reciproc.

   Cu Treişpe mă ştiu de când abia trecusem pragul 'creştinării' mele. A călătorit mult până a mă găsi aici. Deşi tulburat de finalul apoteotic a lui Doişpe (ei doi fiind camarazi buni), a rămas să meargă pe drumul lui. Şi-a urmat propria cale. A înfruntat dragostea platonică începută de camaradul său, s-a deshis mult, a iubit iarăşi, fel de fel de feţe, arse de foc în noapte, printre licurici, lacuri adânci, priviri galeşe. A dat mâna cu oameni pe care i-am întâlnit şi eu, iar memoriile sale se regăsesc şi într-ale mele. Cu el au ars blesteme ale trecutului meu, dar Treişpe s-a salvat. Inocent şi pur, m-a învăţat că după regulile astea trebuie să-mi continui călătoria.

   Pe Paişpe l-am întâlnit lucidă fiind, deşi conjunctura a fost una haotică, dată peste cap de toate moravurile existente. M-a iniţiat. M-a îndrumat spre mine, spre redescoperirea sinelui, spre tot ceea ce am eu mai bun. M-a făcut să realizez că-s un om cu care ai ce vorbi. Mi-a arătat oameni noi. Mi-a oferit cele mai bune şi nebune halbe de bere, mai mult improvizate. M-a trezit în miez de noapte ca să-i spun adevărului pe nume. Mi-a iscat setea de nou. Mi-a indus curiozitatea. Şi am aflat curiozitatea. Am aflat o dragoste a unui om ce mă iubea. Am aflat adevărata prietenie, dezamăgire, familiaritate. M-am îndrăgostit de durerea fizică din devotamentul meu pentru noua mea credinţă. Mi-a fost de bun augur întâlnirea cu el. A fost pasional, agitat, dar totuşi blând. Şi ochiul dracului în jocuri de bodegă. Le-am învăţat împreună, ca să zic aşa.

   Călătoria mea se îndreaptă spre fratele meu mai mare, căruia îi vor preda ştafeta în două luni de-acum. Povestea călătorului Cinşpe este pe sfârşite, deşi n-a avut ocazia să şi-o expună. A descoperit lucruri din sinele său cele mai îndepărtate. A cunoscut munţii în plină iarnă, iar din stânca de om ce este, a scurs lacrimi în faţa omului la care ţinea.

   A spus adevăruri pe drumul său. A făcut alegeri, precum orice om are dreptul de-a o face. Deliberat. Greşeala fiecăruia e dată uitării. Niciun călător nu regretă.

   Au menirea să-şi care genţile inexistente, să le târască, fiecare câte doişpe luni, iar alţii poate mai multe. Camarad să fii c-un alt călător şi să-ţi pasezi distanţa pe care trebuie s-o parcurgi cu cel mai mare decât tine. Şi ştii de ce? Pentru că în el îţi poţi pune baza. Este necunoscut, dar aduce cele mai nebănuite poveşti înapoi la hanul de refugiu, la intersecţia drumurilor.

   Este rândul tău să fii călător în propria-ţi viaţă.
   Te aştept, Şaişpe, cu orice ai pregătit să-mi arăţi
   Să mă-nveţi şi să mă faci să simt din nou.