O parte era maxilarul meu si cealalta avea gust de asfalt: mirosul pribeag al diminetilor de duminica. Mai mereu identice, dar lafel de devreme ca aceasta, mai rar.
Cand isi scuipau in palme batranii aceia din filmele contemporane cu bunicul tau, cam asa se simte si cand sari in capul oaselor din pat, mai ales dupa anumite batai pe plus la miocard, in cazul meu. Poate de aceea mi-am scurtat si eu ziua de sambata si am adormit mai devreme. Din nevoie, nu alta.
Dar si-atunci cand simti ca ziua ti-a fost inceputa cum nu se putea mai bine?
Am resimtit-o. Eram cu ochii pe eticheta pe jumatate indoita a scaunului din fata mea, stand cu picioarele in cruce, cu batrani care se uitau vesnic spre usa, asteptand parca sa mai intre un neavenit intarziat ca si mine (incepea la unsprezece, eu la si sapte am intrat) si sa-l judece macar oleaca. Trecem peste.
Erau doi schiopi pe-o gaunoasa involburata, iar eu eram la cinci metrii deasupra si-mi ziceam: "Iti poti da seama ca pamantu-i rotund doar privind marea". Pacat de cei ce n-au vazut acest lucru. Marea va asteapta sa-i vedeti misterele, pierdute prin spatele Cazinoului caruia i-am facut o promisiune.
Printre toate siroaiele de lume si caldura nebanuita ce-a navalit ziua, eram eu, in gri si blugi rupti, rupta de real printre oameni. Dupa conferinta despre Ghandi si despre credinta sa de a face bine: mi-e nou in vizor si mi-e drag, fie si pierdut de viata, caci m-am regasit in potentialul sau de a face bine, de a fi si atat. Mai putin pe lumesc, mai mult in esenta aceea plapanda a materiei si mai ales, ceea ce emana. In cuvinte simple, hai sa lasam corpul, sa-l alimentam, dar mai mult sa-ncredintam energiei noastre tot binele pentru mai mult. Si prin mai mult, eu vedeam si auzeam oameni, asadar, acum stiti.
La schiopi m-am oprit mai mult. Imi atarnam bratele pe balustrada de pe faleza si ma uitam la ei cat de firavi si pleostiti sunt in naturaletea lor. Erau ei cu labele lor galbejite pe pietre umplute de alge si muschi al caror nume ramane un mister deloc atragator. Albul inaripatelor, cel dintai mai grizonat, putin mai sepia decat celalalt. Nascut in alt filtru al timpului, mai recent, el statea si-l privea pe celalalt, matur, alunecand in fata si-n spate intr-un varf de stanca. Incerca peste de la mal, dar dadea numai de alge transparente intr-o apa vadita de nisip care in soare dadea impresia de sclipici. Gasisem Clujul intr-o balta de acasa, ceea ce este un semn de zambet pentru mine.
Umanitatea poate fi frumoasa, fie si intr-o zi de luni sau marti. La mine s-a nimerit sa fie o duminica, o saptamana fix in care-am fost in letargie. Nu mai am strop de ceva in mine, dar am si o sa mai am motive sa fiu din ce in ce mai buna in orice imi doresc sa fac. Oricat as iubi marea, oamenii care spun "aproape pica" sau "e o rusine" despre Cazino in treacat, oricat as vrea sa raman acasa, eu trebuie sa plec. Iubesc muntele ca pe casa mea, desi vocea din scoica dintre pescarusi isi involbura cumva valul sa-mi dea signalul numelui meu. Sunt doua forte nevazute, forte pe care daca le explic, voi fi catalogata cumva anume, dar sincer... cuvintele au inceput sa treaca pe langa mine nonsalant.
Am sentimente si sunt om ranit, pun la suflet orice delasare, strang gunoaiele dupa restul, dar am pus mana pe mana mea opusa si am zgait-o pana la podea: am refuzat sa o mai fac. De pastrat sentimentele, inca o fac. Inca vad chestii in ziduri vechi de una singura si merg incruntata de soare, dar doar sa mai gasesc ceva si mereu e ceva de gasit. In orice, nu si-n oricine.
Imi alesesem fara vointa sa o dau in off-topic pe la jumatatea postarii, dar e nevoie s-o pun in cuvinte: aproape un an de cand dansam in sufragerie cu tehnologia-n mana, zicandu-i mamei ca am fost acceptata intr-o tabara de vara pentru cei ce vor mai departe pe arte de doua saptamani in orasul in care imi doream demult s-ajung: Cluj Napoca. Si-am ajuns prin iulie. De Arts Summer University e vorba. De-atunci, cu regrete ca n-am mers dupa instinctul de moment si cu flori pentru orgoliul meu care moare si invie, dar nu in ultimul rand, cuvinte de alinare pentru loialitatea mea cretina. E una de-o vad de-atunci si cu care nu vorbesc de prostia mea, cu care-mi face mare drag sa vorbesc si sa-mi petrec timpul, dand-o in deep si aiureli contemporane. A proiectat cumva poezia in felul meu de-a scrie, sau mai bine zis, increderea de a posta si poezie.
Crezul meu ramane stabilit in doua, patru sau sase cuie batute fix, ca-i proza aceea de inalta orice gand si orice ochi bland de critici contemplative in aria constientului. Plus ca ajunge in tine, pur si simplu, si e interpretabila, desi mai putin ca poezia. Eu cu blogul meu suntem in sfera conceptualitatii de aproape patru ani de cand postez in locul asta, dar nu las ambiguitati majore, nu fumez rasete, ci doar plansete si ma joc cu ele ca si cum ar fi scamele trase cu aspiratorul, aleator, cu scop si tinta.
Cu scop si tinta Cazinoul: voi fi arhitect. Grafician. Intotdeauna filosof. Suflet de poet, voi iubi. Umanitatea e de treaba, atata vreme cat crezi ca poti face o schimbare in ea, iar eu sunt suficient de nebun incat sa cred asta. Am vointa. Si fier in ea. Am multe vase de sange sub piele si raman vesnic fara nume. Eu sunt omul de pe strada si sincer, poate ma inspiri fara sa te stiu sau sa ma stii.
In final, ceea ce am scris si am sters era prea dur, dar las doar un concept real:
Nu mai vreau oameni care sa intre si sa plece cum voiesc ei, regi ai propriilor regate.
Caci regii regatului meu sunt sufletele acelea de pescarusi
Si pacea din gandul lui Ghandi, pasuit de viata, din nou,
in mine.
in mine.
(Jack Guaghan)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu