NoruNegru - ROZ &
N i c i c a n d d e s t u l
As fi vrut sa ma fi vazut crescand, de dimineata cu sprancenele incruntate spre prima persoana pe care as fi putut-o vedea atunci. As fi vrut sa ma vezi cum alerg si injur, cum imi umflu cate ceva extremitate cand dau cu ea de perete. As fi vrut sa fii animat de o dorinta, dar ai fost mai inert ca peretele in care am dat, pana mi-am rupt oasele si pana mi-am asurpat cartilajele printre bucatile de zid. Amuzant este ca peretele acela e mai ADN de-al meu decat tine.
Amuzant este ca tot ceea ce ma face sa ma gandesc la bucati din carnea asta, fripta si congelata in functie de anotimp, ma indeparteaza de tine. Cu fiecare lucru, cu atat mai departe. Cu fiecare rand pe care il scriu, ma tot indepartez de tine si cumva regret, dar ma si eliberez. Cumva, privirea ta de cersetor de regrete se resimte in fiecare imagine pe care mi-am provocat-o. Sa sufar, caci asa se face arta buna. Din nimic ce esti tu, un muritor, un idolatrizator de lucruri materiale si palpabile.
Si totusi, mai palpabil a fost pentru cotul meu betonul de pe jos cand invatam singura sa merg pe bicicleta, cand incercam sa inteleg cum se scot rotile ajutatoare. Si cand stii ca nu e nimeni acolo sa te ajute, ceva mai mult cu lucrurile infioratoare din care esti format, te izolezi, nu? Si vrei sa fugi? Si vrei, in cele mai negre momente, sa iti dovedesti propria existenta palpabila. Caci acele sute de kilograme de existenta spirituala nu te fac decat sa te simti ca un sac de nisip sau de beton pe covorul sau pe parchetul tau vechi, fumand o tigara, cu lacrimile balta-n ureche, tremurandu-ti o mana, pentru ca ai tot vrut sa simti si altceva.
Iar cand vrei sa te duci la cel mai familial lucru, dar care nu ti-e nici pe aproape familiar? Cand chipurile dragi sunt departe de a fi parti complete din tine, sau parti complete din care ai derivat si tu? Si nu intelegeam. Si ameteam. Si muream, cu fiecare secunda, tata, pentru ca nu ai fost niciodata acolo. Muream, tata, din motive pe care nu le vei cunoaste niciodata.
Muream pe bucatile de parchet prafuite pentru ca iubeam o fata pe care am vazut-o adunat mai putin de cinci zile. Asa si cu tine. Asa si cu orice lucru bun, cules din albumele cu amintiri. Fratele meu. Prietenii care au fugit printre paginile create de tine si de partea femeiasca, tata. Care mi-au ramas mie, fara a fi cerut un astfel de "omagiu" pentru o existenta completa a voastra, a apartenentei voastre la ceva. Am fost o incercare de a suda un material fin cu un material dur, dar nu am putut sa trag atata de voi doi. Si-n incercarea de a va departa, m-ati rupt in doua.
In esenta palpabila, a fost vorba de un nume, un ceva, cativa centimetrii de carne, dar esenta adevarata e ceea ce critic, ceea ce vad, ceea ce regret si toate acele balti de sange pierdut, toate acele incercari de a intelege si toate incercarile nereusite de a gasi o pustietate eterna in sinea mea, una care sa-mi aduca pacea. Dar toata pustietatea vine cu psihoze, tata, si nimic nu ma putea scoate de-acolo. Si eram violenta. Creativa. Voiam sa desenez, dar ma izolam in somn. Si scriam, tata, in drum spre munte sau spre mare, pentru ca iubesc sa scriu despre ceea ce vad si despre ceea ce simt. Si vreau sa mor cate putin, tata, dar vreau sa mori si tu, cu fiecare rand pe care l-am scris. Vreau sa mori in sinea ta si sa ramai gol, ca un cuier la ora opt in facultate, sa fim doar noi doi, lemn in picioare si tacut, cu capul plecat in eternul noptii asteia.
Ca esenta, ma afecteaza existenta ta din zi in zi, din ce in ce mai tare, pentru ca exista tipologiile omului muribund, intocmai ca tine, care ma fac sa te proiectez iarasi in vividul abis al gandurilor mele: nepasator, rece, tacut, ganditor mereu, critic, cinic, violent.
As fi vrut sa scriu despre toate lucrurile care m-au atins recent
Dar am scris despre jumatatea de mizerie care m-a adus
In mizerie.
