Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

sâmbătă, 10 iunie 2017

Octogon

   Michael Kiwanukav - Home Again

   Incepea intr-o forma rotunda, moale. A continuat cu o forma patrata, pusa deasupra ei, dura. Cateva laturi dintr-un triunghi au tot continuat sa le adune, formand un octogon. 

   Octogonul, ca orice stiinta exacta, avea si o poveste exacta. Sau inexacta. Confuza. Era o bomba-n grafic, dar in realitatea de zi cu zi, erau straturi zgrumturoase care vazute de sus formau un octogon neregulat. Laturi mai lungi, parca formau un patrat, altele parca formau un dreptunghi... alte colturi pareau triunghiuri intrerupte, fara latura cea lunga. Era inexact in tot ceea ce continea si in tot ceea ce emana. A fost un gri uscat de lumina piezisa a soarelui spre apus ani de zile in filmarile cu el, sau un crem cald, spre galben, in lumina dupa-amiezii, toamna. Era dintr-un material taios, sgrumturos, dur, de neindepartat. Asa si prezenta sa.

   Avea o anticamera inchisa in care se loveau furtunile, se spargeau geamurile, tremurau picaturile si se uscau in vant. Era un spatiu stramt, dreptunghiular, exact, dar adoptase o latura, care facea aceasta forma intr-atat de inexacta ca octogonul nostru. Era un balcon, unde se adaposteau insomniacii de frici, unde s-au sarutat doua guri, in neregularitatea lor perfecta cu locul in care erau si perfecte clipele de singuratate, atat de exacte in perioada de timp in care se intamplau, dar atat de inexacte ca intensitate fiecare. 

   Frica a trezit nasterea unui copil tot atat de imperfect, care sa dainuie peste acest regat geometric ani de-a lungul. A impartit tronul cu un altul, cedand mereu acel "un altul". Pentru ca acest octogon avea un aer regal, un miros de triumf si intotdeauna o prezenta enigmatica de teama inexplicabila si esec, in egala masura cu intensitatea mirosului de triumf. 

   Mult mai tarziu, a devenit un lacas, unde s-au ascuns amnezicii cand nu mai stiau de ei, unde incercau sa recunoasca chipuri dragi, pana la un moment dat. Neregularitatea aceasta s-a continuat, pe tot parcursul vietii sale, ducand la tentative de suicid, iar teama cea veche a renascut. 

   Peretii miros a frica si incearca sa te stranga intre ei cand te simti cel mai comod. Cand esti lemn in patul dreptunghiular, cel mai mare corp din octogon, laturile sale parca te leagana, impreuna cu jaluzelele maro de langa pat. Rama de lemn brut, maro inchis, trosneste la fiecare lacrima pe care o poti duce-n perna. La fiecare rasturnare din pat cu picioarele goale pe covor, parchetul de lemn vorbeste si el. Il simti cateodata cand te tarasti pe jos, cand te tii de picioarele patului ca de o mana salvatoare care inca te mai tine in viata. Unicul loc liber de pe jos, care ar fi un cerc neregulat, iti da dreptul sa te faci covrig sau sa te intinzi partial si sa fumezi o tigara, doua... un pachet intr-o noapte ori doua... Cu piscine in urechi, pentru ca nu mai rezisti si nu ai cu cine vorbi, decat cu propriul tau octogon. Iar in momentul acela, peretii parca nu te mai sufoca. Nu te mai strang. Te accepta.

   Toate petele de pe asternuturi si paturi: sudoare neagra de cerneala, la propriu. Dormitul in culoare era un deliciu, cand se muncea pentru a aduce o arta sub privirea oricui, doar sa vada careva, sa ii simta disperarea. Si a simtit ca cineva il priveste, desi nu era acolo. Si simtea ca e inteles, dar aceiasi disperare manca din parul sau lung si ii lega lesa de margelele maronii de la gat. Era un spatiu iubit, un spatiu de refugiu artistic, sufletesc. Un camin pentru prieteni un mormant al amintirilor care inca se mai simteau printre asternuturi. O scrumiera a tuturor gandurilor, simtirilor si regretelor scriitorului batjocorit, pana in prezent.

   Locul in care un om se poate ambitiona si se poate impinge din mizerie e in picioare, in fata comodei cu oglinda, tot dreptunghi, dar pe orizontala. Cu gantere si-n bustul gol, vazand cum se incordeaza muschii si cum se lasa, cu piscina de aceasta data, in spatiul claviculelor. Propriul autoportret, in aceiasi oglinda a disperarii, unde te priveai cand plangeai sau cand te pregateai pentru intrevederi nocturne in cluburi ticsite de fum sau de preacurvie. Are in partea din dreapta, sus, un... "Esti smechera. I missed you", scris cu ruj rosu. Si toate privirile aruncate in ea, pe care doar cativa si le pot aminti.

   Cel ce a scris randurile astea.
   Cel ce a adus scriitorul pe lume.
   Si cam atat.

   (5 iunie 2017)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu