Timpurii banan(L)e

   Nneka - Confession

   O continuitate absoluta nu a existat niciodata. Intotdeauna a fost un mestesug, chiar si in timpul liniar de pe orologiu, cand s-a infaptuit o pauza. Cand ceda bateria. Cand pica de pe perete la cutremur. Continuitatea? Niciodata.

   Nici la structuri asa-zis "rezistente": un perete verde-Marea Neagra crapat pe orizontala, pana la sfertul intregului. Un corp de mobila care il acopera. O strada discontinua. O alta casa care aminteste de o turbulenta vizuala care face ca privirea si moravul, intriga si narativitatea sa devina o poezie intrerupta. Intotdeauna a fost acolo o pauza. Mereu un flex in valul care a batut peste bricheta scapata in moment de respiro, cu berea in mana stanga si cu tigara in cealalta. Niciodata un moment continuu pe acelasi film, ca, de obicei ai treizeci si sase de irisi distribuiti aiurea. 

   Noi nu calculam. Pe beton (fost) proaspat sunt tapetate caramizi, precum tapeteaza unii crema de ciocolata cu felii subtiri (sau groase) de banana. Un plus de gust. Fiind dreptunghiulare caramizile, lasa santuri grizonate, rosiatice intre; feliile de banana fiind rotunde, fac sa crezi ca felia de paine cu crema de ciocolata este de fapt o bucata de corp omenesc, taiat, iar fructul falic iti aminteste de arterele portionate, fragmentate, taiate. Totul la o scala mare, necalculata cu cutitul sau cu constiinta. Doar mult dupa.

   O bere plimbata de la curentul din nord si pana la un consum energetic, frivol. Un timp dat inapoi, vreau ca ora aia care a facut ca timpul sa aiba o pauza sa fie a ta, sa o pasezi inaintea glontului care era sa te loveasca in viitor, oricare ar fi ala. Sa te apere de monotonie, de aspiratoarele umane care mananca ce-i mai bun din crema de ciocolata si de oamenii aceia, "veganii rai" care mananca bananele prin care noi ne trecem fluidele, celel batatoare din piept, de sub piele, prin piept, tampla. Ritm tulburat in moment de pauza, in timpul atingerilor, cand pelvisul are o intarziere de o secunda la ritmul batailor de miocard, fata de canalele-banane de sub tample.

   Nimic nu are sens. Nimic din ce e cunoscut nu are o continuitate. Trecutul e cunoscut. Previzibil. Prafuit. Un bloc de lemn lustruit candva, frumos nivelat, pe care s-a asternut un strat gros de praf: te lasa sa ii faci ce vei voi. Vei putea vizualiza ce vei scrie, ce vei desena cu degetul pe suprafata in sine. Cat din cunoscut mai vrei sa-ti ramana pe degete? Cat mai vrei sa alergi, dintr-un oras in altul, sa-ti gasesti o continuitate a dorintelor, ale sinelui, cand totul vine spontan, in bucle temporale care, brusc, devin in momente inoportune, atemporale? Cand buclele se pot netezi cu fierul de calcat, dar ce este ala, pana la urma? Cand notiuni teoretice frivole tot scrii, dar actiunile sunt mai reci ca talpile pe gresia aceea mai rece ca oamenii din jurul tau? Ca cei care nu expira si nu inspira nimic?

   Unde se duce umanitatea, daca nu liniar, drept inainte? Natural? In niciun caz! Natural vine cu imperfectiuni calificate de viabilitatea unui timp caruia ii suntem oferiti drept ofranda de catre uterul uscat al mamelor noastre. Uscat, pentru ca toate lacrimile adunate de fiecare dintre noi, in noua luni, cel in care am zacut, s-a uscat, in douazeci si de ani, sau in doi ani, sau in optzeci: lumea asta nu e facuta pentru libertini, pentru cei ce vor sa-si faca loc prin lume, prin toate modalitatile lor "fucked up", cum ar zice unii, sau "relevante si responsabile", cum ar zice altii. Si de-aia atunci cand ne lingem pieile, sunt sarate pe varful limbii. Si de-aia nu putem fi dulci, decat in momente aleatorii, alegatoare de catre propriul organism, cand doar in intimitate se poate sa dai de antonimul saratului de pe tine. Pentru ca, intotdeauna va conta ce este in interior, cum se filtreaza informatia, cum o aruncam la toaleta in clipe haotice cu ficatul si cu berea aia in mana, cand esti deep cu marea ta, cand iti arunci capruii si verzuii si visiniii in mare, sau cocot pe munte, sau aruncat in canale de pe poduri, sau atunci cand cauti apa si se afla langa tine.

   Toate confuziile carnale care se produc intr-o multitudine de numere (orele de liniste din blocul existential, de la 00:00 la 24:00) si care, concomitent, nu au relevanta cu perceptia noastra logica, cu ceea ce percepem in jurul nostru. Ceea ce percepem in propriul sine. Isi vine in fire la ora trei, ceva cu solstitiu, echinoctiu, nimeni nu stie, nimeni nu fumeaza tigari si nimeni nu e rau. Nu exista bilete verzi in Constanta si nici bilete roz in Brasov. Nu exista bilete portocalii in Cluj, cum nu exista ruj in orice geanta de fata, si cum nu orice fata are geanta, ci poate ghiozdan sau buzunar, caci cu totii, indiferent de sex, ne miscam cu o viteza intr-atat de rapida, incat alegem sa dam vina pe miscarea soarelui cu privire la fusul orar, si nu presiunii pe care o cream cu talpile pe betonul incins sau rece de pe strazi.

   Ne spalam pe maini de responsabilitati. Cu noroi. Iar dupa il stropim in oamenii curati de pe langa noi. Prosoape n-am gasit, decat in alte camere, iar doua sunt antemeridianele si postmeridianele, care se leaga la acelasi corp, care creeaza si timp, si belsug, si miscare, flux, reflux in apa, schimbari climatice in oameni, detergent in cavitatea craniana, sa poti filtra mai curat informatia aromata de mizeria celor din jur. Un oras? Sau poate si tara, fara un minut pertinent, intins, fara bucle la fiecare secunda. Un continent? Poate evul asta, fara zile sufletesti de weekend spiritual.

   Fugi pe fan, copil taifun,
   Fara tutun, ci cu banane,
   Ciocolata si castane.
   Ora trei. Echinoctiu sau ce vrei


   

De partea ta

   Sasha Sloan - Older & this one

   Se joaca cu un plic alb, mai mic decat cele ordinare. Mai mici, cat sa contina tot tumultul mic de timp limitat in care a putut scrie un pic despre tine. Sau nu chiar. Mai mult despre sine. Mai mult despre lanternele din camera sa, despre monitoarele care merg seara de seara pana adoarme la seriale. Un licean? Poate. Sau un student? Se poate si asta.Un piscot de amintiri pe care vrea sa il tina minte toata viata. Poate, o bucata de sine care a fost descoperita de tine. Ca marea deschidere intr-un muzeu de vorbe nespuse, caci s-au simtit cu toate. Pe verde asternute ca prin vis, un scris colorat, negru-galben, o soseta lasata prea jos, un torso prea mare pentru sine, poate prea mic pentru tot suflul de inspirat si expirat: viata e altfel de atunci.

   Strazile sunt diferit calcate. Iarba creste in alt sens. Cuvintele din poezii au sensuri deloc specifice. Alambicate precum ar trebui sa fie. Sentimentele au alte nuante. Iar postarea asta, nicio relevanta. Cum nu avea nici ea, cand te vedea si-ti zambea cand nu te uitai, sau cum te privea cand te-ntindeai dupa struguri, sau cand te-ai intors cu o constiinta zbuciumata, cu de-al tau de sange aproape. De fiecare data cand voia ca prelungirea bratelor sa infaptuiasca o stransoare mai prelunga. Si se intampla. Dar voi? Poate niciodata. Poate vreodata.

   Si poate...

   Artistii sunt facuti intr-un alt fel. Sa vada lumea diferit, sa o simta diferit. Sa o simti si tu diferit, om frumos. Om care vorbea despre respect, cand ea are respectul pentru tine de ani buni. Poate de-aia nu v-ati cunoscut vreodata, pana acum. Iar acum? Similaritati izbitoare. Si o liniste asurzitoare. O pace magnifica, o libertate printr-o fuga matinala sau nocturna. Mai multe fotografii. Se izbeste de lumini si prin beri, sa isi faca curaj, dar prea tarziu se poate vorbi de curaj. Sau ce-i ala curaj?

   Si clar...

   O ai de partea ta. Oricine ar fi ea, orice s-ar trezi sa fie maine, orice ar vrea sa deseneze, sa faca, sa simta, va fi de partea ta. Ai impartit un fragment din lumea ta. Ti-a oferit fragmente din a sa. Ai calcat in barlogul sinelui, in barlogul propriu, in intimitatea sa mult prea timida sa miste cateodata, sau alteori, sa miste si atunci cand corpul nu mai poate. Poate, o ora de trei jumate intr-un cartier din depresiunea asta, sa iti poata raspunde unui mesaj pentru care ramasese fara cuvinte. Mai era creta, totusi. Si desenul tau inca acolo. Inca acolo, precum timpul inca este si ploile vor tot veni, castanele se vor tot ivi prin firele de iarba si le va schimba directia de crestere: tu, o interventie a naturii de sine, in sine. O minune feminina, infaptuita candva in lumea asta sa aduca o schimbare. E in privirea ta. Toata sclipirea vietii, s-o pastrezi intre pleoape pe cat de lung posibil. Sa clipesti lent in zare, sa poti capta totul prin ochiul tau de fotograf. Caci vezi lucrurile cum sunt. Si le mulezi pe cum ar trebui sa fie. Manipulator al imaginii, al lucrului palpabil, desi timid, il ai. Si il simte pana-n maduva spirituala: mereu ai fost acolo si mereu vei fi. Mereu de drag, mereu de partea ta.

   Si de ce...

   Cuvintele tot exista sa se-nchida in carti. Ea am fost eu. Eu pot fi si un el, pot fi si ei. Si mereu voi fi, ca o prezenta potenta intr-o lume gazoasa: ma risipesc si dispar, privesc si parca dorm. Simt totul cu o intensitate izbitoare. Nu voiam sa te strivesc. Voiam sa te vad libera. Zburand printre randurile mele negre, cum imi zburau privirile tale pe langa obraz. 

   Un zambet pe cortex pe cer de seara si de zi. Perspectiva unei alte vieti. Simetria a doua spirite care s-au gasit la un moment dat, sa invete cate ceva, sa vada si altceva, in alte culori. Caci, in fond, pentru ca un artist sa ajunga la un alt nivel, trebuie sa simta totul dimprejur si din sine, sa inteleaga, sa se inece in paradoxuri, pana i se tatueaza pe coaste si pe dinauntrul narilor. Sa simta mirosul experimentului, sa-l tuseasca de frica inecarii si sa-l inghita cu curajul realizarii sale. Tu esti si mereu vei fi unul din artistii si sufletele care m-au inspirat, pe care il iubesc si il respect, oriunde ar survola cu suflul si cu mintea. Niciodata nu-i usor sa stai intr-un loc. Gleznele si constiinta mea cunosc toate astea.

   Mi-as fi dorit un plic mai mic in care sa pot sa introduc un strop din ADN-ul meu, sa-l intinzi cu o discheta pe un placaj minuscul de sticla, sa il privesti la soare si sa observi particule nanometrice din care reies sunete, rasete, priviri, amintiri, teorii, stropi de bere, jumari de scrum, spaghete de neuroni, meciuri de tacere, sesiuni de zambet, cursuri de intelegere, vanatoarea de atingeri si clipa frecarii de asfalt a cretei tale albe. N-am putut sa nu remarc toate astea. Vad si cele mai insignifiante lucruri. Iar la tine am putut vedea intr-atatea, incat nu vreau sa te obosesc. Probabil le cunosti deja, suflu inteligent si demn. Chip frumos geometrizat si om lin armonizat la viata de om.

   Toate cuvintele, narativitatea (daca exista ca si cuvant) care s-a produs, care se tot produce, inspiratia, chiar si depresia strict umana care s-a realizat la un moment dat, sunt procese firesti prin care trebuie sa ma automatizez, sa ma stimulez, sa tot creez si sa ma fericesc de minunile acestei lumi. Oi fi tu eu, dar si eu sunt tu. Iar tu mi-esti mie proza si poezie. Si microfonul pentru inca cateva randuri, poate, dar sigur cinci pagini pe care le-am fluturat cu toata gatuirea de traire cu care mi-am stropit scrisul, orele acelea scurse pe tastatura sa fie perfecta. Nu stiam ca vei fi si te vei vedea prin microfon. Si nu stiu cum de nu se vad oamenii pe sine in unele bucati de arta. Caci... tu esti arta pe picioare. Si in maini. Si-n cap. Si stand in fund. Si privind in zare. Si zambind la soare. Tu esti toate astea. Eu sunt toate astea. Si, la final, noi nu mai suntem nimic. Ci doar arta noastra mai ramane. Chiar si cea efemera de pe asfalt, inca sade lin acolo si-mi zambeste zilnic cand intru in scara, grabit de viata. Si-ti multumesc.

   Toate cuvintele care asteapta si care sunt
   De partea ta.