Arunc sticle goale de cateva zile incoace. Cand sunt pline, le simt mai goale si numarul lor tot creste. Creste in numarul zilelor si al orelor nenumarate, seara. Doar seara se golesc, doar ziua le arunc. E ca si cum, noi in vis am explora depravarea noastra umana, band la nesfarsit din sticle tari, care se pot sparge doar in realitate, doar cand se arunca pe tubul de gunoi. M-am saturat sa platesc minute in fiecare zi, pentru bufetul de suferinte ale unei guri care nu-mi apartine.
In deplinatatea serii, galagia e mai puternica decat nevoia mea de a dormi. Le aud cum se ciocnesc, le aud manifestatia, niciodata nu le aud pe ele. Cat inca e vie o sticla. Cat inca are vin sau bere, eu nu o pot auzi moarta. O aud pe prima, cum se loveste de peretii tubului de gunoi, atatea etaje pana in ghena de la parter. O aud clar pe a doua, cum a spar-o pe prima. Urmatoarele sunt doar absurditati. Ma astept la fiecare cadere, caci stiu deja sunetul. Stiu deja cum se impotmolesc in propria lor durere. Eu nu am incotro. Ma satur de ele in bucatarie. Ma satur sa le escortez pe hol. M-am saturat de ele la mine-n mana acum mult timp si de atunci, ma tot satur sa le vad goale.
Cand merg prin magazine, ma alina sa le vad neatinse in vitrina, la rece. Fie si daca sunt pe raft, la temperatura camerei.
Durerea din timpan incepe cand cad. Cand stiu ce pot produce. Cat poate duce un corp plapand din carne cu litrii de distilate in el? Eu nu stiu cat o mai duc, doar ducand din casa sticle goale.
Cele din urma sunt sincere. Cele dintai sunt pure.
