Îmi place seara. Imi place, pentru ca nu trebuie seara sa pretind ca sunt ceva. Seara pot doar fi, in liniste, eu. Intr-o lume agitata, seara pot fi eu si cascatul monoton al unui moment cu mine. In liniste, in singuratate, ma pot regasi. Pot deveni unul cu focul launtric, palpaind intre palmele mele, sub forma unui mic bol, o lumanare care a ars toata viata sa atat de mult, incat e inecata acum.
Am plimbat focul dintre palmele mele afara. L-am facut sa intalneasca un alt foc, mai puternic. Atunci, privind in ger cele doua lumini, una vaga si una predominanta, nu am stiut ce sa fac. Am aprins tigara. Acum eram patru tipuri de focuri, diferite prin orice. Daca cel dintai era asa bolnav, inecat de totul, al doilea sanatos si viu, al treilea imi stirbeste focul din sinea mea. Asa ca am decis sa sting tigara.
Am ramas noi trei, in sfat de seara. Am initiat o apropiere cand mi-am pus hanoracul galben. Am zis ca asa poate o sa apartin de ceva in orasul acesta atat de gol sufletului meu. Atunci am zis ca pot face o capitala mondiala doar din privitul unei flacari in gol.
Cand credeam ca am inteles, mi-am adus inapoi in palme flacara bolnava. Am vrut s-o duc la caldura, camera intimitatii temporare. Cand am facut un pas in interior, s-a stins. Cu acel ultim firicel de fum, am inteles ca nu aici e locul sau. Poate nici al meu.
Dar ce am inteles este ca seara este locul potrivit unde lumina focului se vede cel mai bine. Doar prin contraste poti vedea ceva foarte clar, nu bajbait, nu prin deducere si mai ales, nu prin speranta dupa ani de zile ca poate exista un om ca tine sa te inteleaga asa cum esti. In momentele serii iti dai seama ca esti singur. Esti tu cu tine. Viata? Poate doar o simpla noapte. Si ziua? Poate o noapte a trupului sa fie activ. Cu adevarat activ, nu cu activitatea din ecrane. Nu cu un job pe care-l urasti. Nu cu dezamagirea constanta ca nu faci nimic util.
Si apoi, lumanarea din sticla? A ars o viata intreaga pana sa se inece in ceara. Ce soi de analogie sa trag si sa tragi din asta? Poate nu suntem potrivite una pentru cealalta. Poate gandesc prea mult. Poate am, cum spuneai, iluzia bolnava a romantismului intr-o era cand lumea traieste ce vede si atat. O iluzie a fericirii constante pe care ar trebui s-o imbratisez si sa nu mai gandesc asa mult. Poate, sa nu mai simt atat de multe si sa rad, sa ma bucur, sa traiesc in prezent, cum ar zice unii.
Traiesc in prezent. Prezentul ma doare si incerc sa caut elementele din mine care sa imi dea puterea sa merg mai departe. Mesajul sincer m-a ajutat sa inteleg ca vibratia mergea pe acelasi tip de canal, dar probabil canalul meu e plin de lumea asta pe care vrea sa o salveze. Poate sunt prea unul in opt bilioane sau un alt cuvant care chiar exista in romana si care sa ma ajute cu un numar pe care nu il pot cuprinde in imaginatia mea.
Imi doresc sa iubesc. Imi doresc sa ma motiveze iubirea, nu sa ma usuce. Nu imi doresc sa ingenunchiez in fata nimanui. Cred ca asta e lectia mea si a nimanui altcuiva. Am implicat prea multe suflete in a-mi gasi sclipirea aia. "Cel mai nobil sentiment", stii ca mereu ma gandesc la el asa? Si cum in mod normal, as lupta cu intreaga lume pentru el? Dar ghici ce? Cand se intampla acelasi lucru pentru mine, vizibil, ma doare. De ce ma doare? Pentru ca eu nu mai am puterea aia.
Nu te mai intoarce niciodata, decat daca esti seara.
Iar tu de te-ai apropiat, ti-am zis de dinainte ca te vei arde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu