Mă-ntreb de câtva timp, mereu, parcă clișeic, "ce caut aici?". Ce caut aici? Ce caut, cum caut, cât umblu, cât vreau să găsesc ce, mai exact? Nu găsesc nimic, decât...
Sufletul meu cusut de fermoare, caracatiță de textil mult prea moale și zemos de la ploaie, pentru că a fost lăsat prea mult timp pe sârmă să se usuce de la atâta bucurie. Unde vreau să ajung? Vreau să ajung să nu mai doară, vreau să mă bucur și să exist ca un suflet liber în vânt. Să mă leg de tastatură și ea de mine, să cutreierăm lumea, fără un loc pe care am vrea să-l numim "acasă". Unde e acasă? Și cine e acasă? Niciodată parcă oamenii care trebuie, sau dacă sunt aceștia care trebuie, îți taie fermoarele. Nici nu se sinchisesc să le tragă, să le închidă. Nu se sinchisesc să facă nimic.
Ce găsesc pe drumul acesta către casă e că fiecare, dar fiecare om pe care l-am întâlnit, are preferințele lui și parcă niciunul nu te vrea. Nu te iubește așa. Mi se pare că iubirea pe care o nutresc atât de tare o arunc în stânga și-n dreapta, ca după o vreme să mi se dea înapoi, încet, în palmă, complet mototolită și măzgălită. Ca și cărțile date împrumut și neîngrijite. Și pentru prima oară în viața mea, aș fi vrut să-ți mai împrumut cărți și să crești alături de mine, să cresc alături de tine legături noi, neuronale sau nu, dar de fiecare dată îmi înapoiai cărțile cu coperta devastată de drumuri și de lăcomia cunoașterii.
Cred că am ajuns o carte. Nu știu ce gen de literatură prezint lumii, dar tare cred că sunt un volum de poezie. Nu am timp, spațiu, nu am nimic tipărit și totuși, totul e scris din centimetru în centimetru din pielea mea, pe și dedesubtul său. Nu înțeleg, unde e acasă până la urmă? În câte case să mai poposesc, să îmi iau inima târâtă prin maieuri și chiloți de bumbac, până voi ajunge să îmi primesc cărțile împrumutate, așa cum le-am dat? Câte dureri să mai îndur? Câtă piele să mai jupoi, pentru că atingerile tale au lăsat urme adânci ca de arsură? Unde sunt și de ce plâng?
De ce ascult piesa asta? I will never know, dar cumva am ajuns să aflu din propria experiență, diferită de a oricui. Sunt un altfel de cavaler la curtea calvarului de a găsi casa mea. Casa mea, unde voi rămâne, de unde nu mai trebuie să plec. Unde știu că lucrurile mele vor rămâne și cinci ani de acum. Unde în pod ne putem întoarce să ne uităm la poze vechi și să ne jucăm cu jucăriile din copilărie. Nu mai rezist, dar așa tare vreau să ajung acolo și să reușesc să mă opresc. Să mă prindă cineva de mână și să îmi zică "aici e acasă, eu sunt acasă". Să te cred că ești acasă. Să te simt acasă, oricine ai fi.
Vreau acasă. Și te rog, nu mă lăsa să plec. Te rog, nu mai pot să-mi duc tălpile pe drumuri și să realizez că am pieptul bătut în cuie în tălpi. Mă doare fiecare pas în piept. Mă doare viața și timpul îmi șade pe umeri și știu că dacă mă pornesc cu focul din mine, n-o să mă mai întorc niciodată. N-o să mă mai uit vreodată în urmă. Și știu că nu asta vreau de fapt. Vreau doar să am încredere, acum, că pot găsi ce caut. Chiar îmi doresc din toată inima să găsesc asta și dacă zic că nimic n-o să mă oprească, așa e. Nimic n-o să mă oprească, dar voi rata foarte multe fragmente de oameni care îmi făuresc povestea vieții mele și e regretabil dacă fac asta. Am nevoie de o balanță în care să mă simt în siguranță. Degeaba mi-o fac cu mâinile mele. E altfel când ții și te ține cineva, măcar un minut, cu toată sinceritatea, în cea mai mare tăcere a lumii.
Te urăsc pentru că m-ai mințit. M-ai făcut să cred că tu ești, dar nu ești nici pe departe un milestone. Nu știu unde sunt aici, în fața ta, dar știu că sunt alungată de mine în timp ce mă văd pe mine în sticlirea ochilor tăi. Îmi iau înapoi toate lucrurile din locurile care credeau ca măcar o vreme, să le fie locul permanent. Nu mă îngrijora, pentru că știam că sunt cu tine. Nici nu mă cred când zic că te urăsc. Nu pot. Nu aș putea arunca cuvinte așa dure. Nu aș putea. Nu aș putea să tai hamacul din inima mea în care te protejez de tot răul, unde te privesc noaptea, luminată de lună și acolo unde lumea te vede așa cum ești. Cum sunt. Unde sunt? Unde vreau să ajung? Am o foarfecă în mână. Mă doare. Nu vreau s-o mai am. O arunc la câțiva metrii-n fața mea. Vreau să nu o mai ating. Continui să scriu. Mai bine. Continui să exist aici, să împac prezentul cu aceste sentimente transpuse în litere. Cumva, mă doare, pentru că acest hamac nu a existat niciodată. E cusut din scrisul meu de mână cu cerneală permanentă. Ajutor, om de pe drum, om care mă aude în cuvintele de aici.
Vreau să nu mai înțeleg româna. Vreau să îmi vorbești și să nu înțeleg limba ta. Nu vreau să mai știu ce îți place să mănânci și când, și cum. Nu mai vreau să știu cum îți prepari cafeaua și cât lapte de migdale vrei în el. Nu mai vreau să știu cât de liberă ești când strigi de la balcon "bună dimineața", de dimineață. N-am vrut să editez niciodată amintirile cu tine. Sunt așa de vii, pentru că m-am simțit în nesimțirea mea emoțională, atât de vie cu tine. Erai ca un spectacol pe care nu îl pot uita și iată, chiar nu pot.
Simt în momentele astea cum se încuie o ușă foarte groasă de metal. Mă doare așa de tare, că am căzut în simțirea nimicului. Nu simt nimic. Mă uit, înghețată, cum se închide.
Vreau acasă.
