Pour thoughts on the railway.

   Bon Jovi - Always


   Am fost acolo. În geacă maro şi-n nerăbdarea venirii surprizelor viitoare. În faţa şinelor groase şi ruginite, bătute de-atâtea ploi şi trenuri. Stăteam şi mă uitam în zare. Singură. Căci aşa am şi venit. Singură. C-un geamantan micuţ şi cu emoţii de capitală. Să ţi le aduc şi ţie, Constanţa. Să împărţim mai târziu fericirile şi gândurile. Apoi să râd, orice ar fi.

    Să mă trântesc în pat şi să mă uit la tavan. Să mă uit la lustră cu lumina aprinsă până ce văd acea pată albastră pretutindeni. Să mă întorc la inspiraţia care mă aştepta încă din gară. În faţa acelui ceas care mereu a mers, dar s-a oprit. În faţa a tot ce-mi este drag despre Constanţa. Surghiunit oraş în vremuri moderne.

   Şi merg. Mă plimb dintr-o parte într-alta a peronului. Mă uit pe bilet şi aştept ora care era tipărită pe acesta. Mi-l frâng în buzunar, oftând. E frig şi începe să ningă. Cu fulgi mărunţi, asemuiţi paşilor pe peronul aproape gol. Eu, gândurile mele şi aroma sa în geamantanul meu.

"Dar mă întorc. Îţi promit."

   Asta mi-am zis după treizeci de minute de aşteptare. Întârzia. Mă făcea să-mi clătesc minţile în nea pură de atmosferă agitată. Şi mai agitată peste acea gară. Peste acele blocuri. Căci e Bucureşti şi el va fi mereu agitat.

   Îmi dau părul din calea ochiului. Mereu pică când bate puţin vântul. Şi-mi spulberă fularul care flutură uşor în partea opusă trenului. Ca şi cum mi-ar spune "Trebuie s-o iei pe aici".

   Şi de-aş fi avut curajul s-o fac, m-aş fi aruncat pe şine şi aş fi fugit. Mi-aş fi făcut drum printre peisaje şi aş face pauze pentru a face cu mâna călătorilor ce vin cu trenul ce trebuie să-l iau. Ce ar fi trebuit să-l iau. E trist cum unele lucruri nu pot fi reale. Nu le poţi face reale, căci sunt prea prosteşti şi incredibile.

   În plus, biletul îmi aluneca printre degete în buzunar. Ce puteam face? Trebuia să iau trenul. Trenul care-l văd venind cu repeziciune şi cu zgomot. Locomotiva încearcă să se proptească undeva ca vagoanele să-şi ia poziţie de gazde. Mă-ndrept către gazda mea albă şi urc. Îmi urc şi bagajul cu aroma sa înconjurându-l. Înconjurându-mi Universul.

   Universul ce el îmi era îmi este acum coridorul cel lung. Galaxia mea este compartimentul monoton în care mi-am pus lucrurile cu aromă împrumutată şi nimic mai mult. Am rămas în Univers cu ochii aruncaţi peste geamul acela murdar. Pe câmpuri şi terenuri ce erau odată curate. Peste lucruri ce trec cu uşurinţă sub tălpile călătorilor acestui tren.

   Plecasem cu un motiv, iar această călătorie m-a făcut să înţeleg că numai sunt un copil. N-am fost însoţită de nimeni în această cursă, iar când am ajuns în Bucureşti cu telefonul în mâna dreaptă şi cu mânerul troller-ului în cea stângă, căutând în agendă numărul de telefon al mătuşii, mi-am dat seama ce se petrece.

Am vrut sau nu, mi-am început prima călătorie în viaţă.

Pentru a-mi cunoaşte limitele şi pentru a trăi experienţe.

Pentru a înţelege şi pentru a susţine această înţelegere în viaţă.

Şi pentru a deveni persoana importantă ce vreau să fiu.

Să dovedesc că pot fi capabilă.

Să-ţi pot arăta că pot călători
Cu aroma ta
pretutindeni.