Baba de primăvară.

   The Black Keys - Little Black Submarines

Mi-e Baba de primăvară. Mi-e vreme plăcută şi caldă. 

Mi-s drage bass-urile şi chitarele. Mi-s drage unghiile roşii în capăt de degete lungi.

Mi-e foame de degete lungi introduse-n plete lungi. Mi-e foame de rarul pe care ele îl făceau.

   

Mi-e că va fi o primăvară minunată. Pentru toţi. Şi mi-e că visele tale pentru anul ăsta se vor îndeplini. 

   Mi-e că voi vedea o stradă din oraşul tău. Sau chiar mai multe. Şi mi-e că o să dau de tine în autobuz. Printre ardeleni fără margine. Mâncând un kurtos cu scorţişoară pe o bancă într-una din pieţele Clujului cele mari. Sau într-un parc. Mi-e că mă voi pierde printre străini şi că voi ajunge să desenez portrete pentru a mă întreţine. 

   Mi-e că voi dormi pe scările din feţele blocurilor sau că mă voi plimba noaptea, singură, pri-mprejurul a tot ce ai văzut dinaintea mea. Va ploua şi va fi cald. Voi vrea să-ţi scriu 'scrisoarea', dar nu voi şti unde stai. Voi merge zilnic prin mall-uri să iau pliante şi pixuri de pe la promoţii şi să scriu 'scrisoarea' în zeci de exemplare. Să-mi iau drumul de bufniţă, noaptea. Pe la fiecare casă-n parte. Pe la fiecare cutie de scrisori.

   Mi-e că mă voi uita la facultatea de grafică şi c-o să-mi zic că n-am ce căuta acolo. Că n-am talentul ăla într-atât de bun, încât să-mi fac visul real. Mi-e că nu voi mai avea părul blond nisipiu şi lung şi mi-e că nu mă voi mai întoarce în Constanţa, decât în târziul Mai. Sau nici atunci.

   Mi-e că voi găsi alt om în care să-mi investesc sentimentele. Cu gâtul aspru de lamă cu care-şi rade specificul animalier. Mi-e că nu voi mai avea puterea să scriu toate acele pliante cu pixul care abia mai scrie. Că va ploua şi că mă voi îmbolnăvi. Mi-e că va veni omul ăsta cu gâtul aspru, apărându-mă de ploaie cu umbrela sa. Să-mi zâmbească.

   Mi-e că o să am încredere în el şi mi-e că voi da iubirea pentru tine, lui. Mi-e că voi uita de tine şi cum mi-ai dat acest talent de a lega cuvintele. De talentul despre care vreau să-ţi scriu în 'scrisoare'. Că mi-a fost încredinţat demult, iar eu nu ştiam. Până la tine.

   Mi-e că mă voi da în braţele sale, aşa cum te-ai dat tu într-ale mele. Mi-e că mă voi scurge şi că voi fugi, de teama de necunoscut. Şi să nu fi meritat asta.
   
   Mi-e că va fi ora trei după-amiază şi că voi arunca pietre în Someş, uitându-mă în zare. Mi-e că nu voi mai şti în ce zi sunt sau în ce lună sunt. Mi-e că va fi Iunie şi nu-mi voi mai vedea iubirea de la mare. 

   Dar nu mi-e de nimic. Căci mi-am văzut Baba şi cât de senină este. Mi-am văzut părul auriu în vitrină constănţeană. Acolo unde am şi călcat pe piatră rozalie cu paşii mei de muritoare. Şi de visătoare.

   Nu mi-e de nimic. Căci mi-am văzut iubirea de la mare în prima zi de Martie.

   De nimic. De mărţişoare verzi răsărite din pământ. În oraş ştiut.

   Constanţa.