Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

marți, 12 martie 2013

Părţi neştiute

   Deep Purple - All The Time In The World

Sau uitate sub criteriul că "nu contează" şi "nu-mi pasă". 

   Mi-au dat multe lucruri de furcă în mintea-mi ameţită de dureri cumplite ale faringelui. În timp frumos şi senin în Constanţa cea uitată de multă lume. Acea parte neştiută şi cu toate anexele ei ce ascund feţe brodate de riduri fine şi de eleganţă, de bun gust şi de bunătate necondiţionată.

   Piaţa Ovidiu. Cu tot cu Ovidiu care se uită în depărtare, înspre mare. Om ce-a fost odată; acum, cunoscut numa' din literele îngropate în marmura pe care-i scrisă mândra sa poveste şi cugete nescrise, dar tipărite pe faţa sa neagră şi bătută de vreme. Uitat în piată, pe piatră maiestuoasă, etern ca un munte şi cu privirea sensibilă ca o fecioară "dilie" la vârsta-i fragedă după iubire. Stă cu spatele la Muzeul de Istorie şi Arheologie, renovat doar din faţă. Batrâşi plâns de ploi pe celelalte laturi ale sale. Clădire şubredă ca toate celelalte care încă se ţine bine. Se ţine pentru a ne arăta că ce este vechi, este şi bun. Şi de neuitat.

   Cu tot cu geamurile din lemn, odată maro, iar acum înălbite şi parcă cojite, strânse de razele solare. Divizate sub formă de pătrăţele, tot din lemn. Geamuri ce încă se ţin în marginile de lemn. Mult prea şterse doar de formă

   Gălăgie mare în această piaţă. Picamăre şi oameni cu mâini muncite. Escavatoare galbene, micuţe. Călărite de alţi oameni munciţi cu priviri dubioase, spunându-şi la ureche cuvinte pocite pe care le pot auzi bine. Că muncesc ca nişte sclavi pentru nimic. Şi asta m-a făcut să mă gândesc puţin: .. pentru nimic? Oraş încărcat de-o frumoasă istorie, arhitectură, valori.. Om ce le-ai putea salva pe toate acestea, nu dai doi bani? Lucrezi pentru un salariu. Şi nu pot spune "doar" pentru acel salariu, ci lucrezi şi pentru bătrânul tău oraş ce-ţi oferă cerul şi multe altele ca hrană spirituală. Dar.. în fine.


   Îmi continui călătoria, parcă nesfârşită. Mama mi-e alături cu chef de aer curat. Doamna doctor nu este. Aşa că o luăm pe străduţe, unde îmi povesteşte mama pe lângă fiecare zid fără geamuri, ce erau acolo odată: "Aici era o cizmărie." Mergem ce mergem.. "Aici a fost cofetăria ...". Merceria şi ea cu nume românesc, distrusă. Ceasornicăria prăfuită în interior, arată că a fost un loc în care domnii îşi reparau ceasurile de buzunar cu lanţ şi cu miros de sepia. Tot aşa: o dată.

   Aproape de piaţa lui Ovidiu, un magazin de antichităţi. Pe una din cele două străduţe ce dădeau spre bulevard. O iau pe cea din dreapta. Mă tentase să merg pe acea străduţă, fiindcă cealaltă era îmbâcsită de muncitori ce reabilitau.. ceva. O străduţă îngustă, iar trotuarul şi-mai îngust. Piatră cubică peste tot pe jos. În dreptul unei canalizări cu capac negru, acel magazinaş cu vitrine umplute cu bun gust. Nu bătea la ochi nimic. Dar totul cu un rafinament şi cu parfumul parcă din vremuri trecute. Decid să intru împreună cu mama.

   Mirosea totul a vechi. Nu, nu praf. Era acel miros de vechi care mereu mi-a plăcut. Şi-o femeie stilată, c-un zâmbet micuţ pe buzele-i pecetluite de culoarea rujului unei doamne, roşu. Şi nu. Nu era mama. Era doamna ce stătea şi aştepta ca cineva să-i calce pragul magazinului. Stătea pe un scăunel şi se uita în jur. 

   Cum intrasem pe uşă, în partea stângă, cărţi. Ferestre ale imaginaţiei, răsfoite de oameni culţşi muritori, însetaţi de a şti mai multe, trecute-n atlasul timpului cu filele galbene, doar.. "4 lei". Asta îmi indicau etichetele lipite pe rafturi. În partea dreaptă, păpuşi de porţelan îmbrăcate de epocă, cu păr cârlionţat, brunet ori blond. Cu obraz parcă viu şi rugător să-şi găsească fiecare câte o casă. "50 lei". Tablouri pictate maiestuos de pictori de care probabil n-am auzit niciodată, dar care transmiteau multă sensibilitate prin culori şi stil. Într-o cutiuţă, monezi de 100.000 LEI. Argintii, aurii, din bronz, uşoare, grele, cu gaură-n centru, cu anii comunismului inscripţionaţi, cu chipuri de domnitori.. toate îmi captau privirea. Lângă care bacnote de care-şi aminteşte mama emoţionatăMai văd o vioară, un pian, un scaun cu tapiţerie brodată manual, pietricele, tablă de joc cu jetoane a căror linii indicatoare erau cusute cu piele maro şi neagră, lângă care zăceau două zaruri (unul negru şi celălalt alb spre galben). Un frumos candelabru făcut din scoici stătea agăţat de tavan. Doamna ne-a zis că-i funcţionabil. Cercei, figurine, machete, maşini de epocă, mici statuete din lemn vopsit care nu arătau ca fiind din lemn. Abstracte sau reale.

   Rupe mama tăcerea sub subiect ce ştia că mă interesează:

" - Gramofon aveţi? "

   A avut. Ba chiar două, dar se vânduseră. Unul cu 900 de RON şi celălalt cu 1200. Funcţionabile ambele şi cu parfum de vechi. Dar care nu s-au putut întâlni cu discurile de vinil ce muritorul "eu" a putut să le obţină de la oamenii săi vintage. Discuri negre ce ascund muzică pură şi nemixată în niciun fel. Bass, chitară, tobă, vocal. Se ascund în micile şanţuri circulare pe care le pot doar atinge. Pe care le pot simţi doar la palpare.

Poate auzul meu de muritor e prea prost
Este prea impur pentru muzica zeilor
Cele vechi cu parfum de vechi
Şi cu amintiri răscolitoare pentru cei ce-au fost odată
"Madam" şi "Monsieur", "Doamnăşi "Domn".


6 comentarii:

  1. E trist ca putini oameni mai valoreaza lucrurile vechi, cu adevarat frumoase si toti se grabesc spre o lume construita din sticla si metal.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Grăbiţi să evoluăm din ce în ce mai mult. Asta e latura noastră umană. N-ai ce să-i faci, din păcate.

      Ștergere
  2. da' e frumos și de apreciat că locurile astea vintage și geniale încă mai există,chiar și pentru oamenii putini da' buni și pasionați:)
    slavă zeilor că mai dau de ei

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. I agree. Vintage e un fel de ediţie limitată pentru căutătorii de frumos. Găsim doar particule, dar sunt bune şi acelea. :)

      Ștergere
  3. mi-amintesc ca partea veche a orasului, de cazino, de faleza, toate erau pe vremuri o adevarata atractie, nu mai intru in amanunte. acum e o rana fara inceput si fara sfarsit. cam asa a ajuns constanta, cel mai vechi oras al romaniei...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Constanţa e departe de a fi o "rană".

      Ștergere